Cioran sau meseria de a trăi liber

Iulian Boldea 

Cu excepţia unei perioade de un an ca profesor la Braşov, în 1936, Cioran nu a cunoscut constrângerile unei slujbe. Mai mult, chiar în acea vreme, Cioran s-a sustras rigorilor profesiei de dascăl: „Ce făceam eu acolo, nu avea nicio legătură cu manualul. Erau numai nişte divagaţii”. Mai târziu, Emil Cioran a citit, a scris, a străbătut în lung şi în lat Franţa, devenind "scepticul de serviciu al unei lumi în declin", cum l-a definit Ţuţea, un filosof care şi-a scris "silogismele amărăciunii" într-un stil de o expresivitate unică. O viață "de leneș", cum spune chiar el, și o operă uriașă.

„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.” (Emil Cioran)

I s-a înțeles meritul

 

Mircea Cartarescu 

  

Îi mulțumesc Senatului Universității din București

pentru premiul

„Profesorul emerit al anului 2021“ pe care mi l-a acordat.

Nimic prea mult

 

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

 Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)

Tot ceea ce eu nu merit

Iolanda Malamen: Daniel Bănulescu, să presupunem că ai debuta literar în acest moment. Ca tânăr scriitor, ce ai aştepta de la critici, de la cititori, de la societate?

Daniel Bănulescu: Cred că nu s-a schimbat ceea ce aşteptam. M-ai pus în situaţia de a examina ceea ce aşteptam. Aş aştepta cam acelaşi lucru. Formularea s-ar putea să vină dintr-un soi de întâmplare, dacă mă întreb ce aş aştepta. Am citit spre sfârşitul unui almanah literar, cu mulţi ani în urmă,  o anchetă făcută printre scriitori cu o întrebare generală, uşor stupidă, iar după numele celor care răspundeau mi-am dat seama că era făcută în restaurantul Uniunii Scriitorilor. Întrebarea era: ce aşteaptă un bărbat de la o femeie? Răspunsurile erau diverse: să aibă picioare lungi, să ştie să gătească... Doi scriitori ieşeau din context: Gelu Iova, care spunea: „să-i placă să fie femeie“ şi un răspuns genial, al lui Eugen Suciu: „să-mi dea tot ceea ce eu nu merit“, este una dintre cele mai frumoase definiţii ale dragostei, de care am cunoştinţă. În concluzie, aş aştepta de la debutul meu, tot ceea ce eu nu merit…

I.M. Au fost şi schimbări radicale  în scrisul tău.

D.B. Da, și ele au venit tot de la sine. Nu ca o sarcină. Încerc să și spun pe scurt, ce s-a schimbat în literatura pe care o scriu. Tonul şi substanţa, datorită faptului că acum 20 de ani preţuirile mele în proză erau Salinger şi Saroyan şi inclusiv scrisul meu era un scris şmecheresc, adolescentin, dantelat, capricios, efeminat. De zece ani şi mai bine, scriitorii mei favoriţi sunt Tolstoi şi Hemingway. Este o mare distanţă între ceea ce scriam şi ceea ce scriu acum.

I.M. De altfel că Hemingway este într-o puternică revenire la bursa literară…

D.B. Este un scriitor de mare valoare, care, odată citit, îi încurajează pe oameni să scrie. Este un autor care la prima vedere pare că scrie ca un şcolar, cu propoziţii extrem de scurte şi de puternice, şi îţi dă forţă, momindu-te ca şi când totul ar fi foarte simplu. E un mare ajutor pentru un scriitor care munceşte la o carte şi nu poate ieşi din ea, să-l citească pe Hemingway. E o îmbărbătare. Cred că aceşti mari scriitori au lăsat urme. Am învăţat mult de la ei. De fapt, acum 6-7 ani m-am hotărât să devin scriitor profesionist.. O spun foarte serios. Un titlu minunat al lui Cristian Popescu rezumă chestiunea: „De ce nu vreau să mor poet“…

I.M. Concluzia este extrem de confortabilă: merită să trăieşti pentru literatură!

D.B. Merită, dar trebuie să ţi se dăruiască următoarea salvare pe care poate nu o găseşti singur, să te plasezi la mijloc între cele două contrarii. Încerci să smulgi cu dinţii din tine, să fii cât mai bun şi să faci eforturi cât mai mari şi să te dăruieşti cât mai mult, dar asta poate duce la un scris nevrotic. care suge şi îndepărtează viaţa. Pe de altă parte, trebuie să faci echilibrul cu punctul de a trăi  viaţa şi a o pune în primul plan. Dacă reuşeşti să găseşti acest echilibru în această întâlnire disperată şi fără confort, şi să ai liniştea şi bucuria ca să-ţi trăieşti în continuare în echilibru viața...

Bucurie, empatie şi devoţiune

Iulian Boldea 

Toţi cei care îl cunoaştem și îl apreciem pe criticul exigent, subtil şi bonom-ironic, cei care i-am stat în preajmă sau care ne bucurăm de generoasa lui prietenie nu putem să nu fim de acord cu aprecierile Profesorului nostru Ion Pop:

„S-ar putea spune, însă, atâtea despre omul Al. Cistelecan, generos, cu o prietenoasă exigenţă faţă de cei care îi caută prezenţa vie sau scrisă. De mai bine de trei decenii mă bucur să îi pot fi aproape şi că îl simt alături. Cu spiritul lui sclipitor, cu omenia lui profundă, cu cărţile sale cu care am devenit prieten de multă vreme ca şi cu autorul lor atât de tânăr, dincolo de orice cifră convenţională de calendar.“ (

Iulian Boldea, Aurel Pantea, „Al. Cistelecan sau bucuria exegezei“, Editura Limes, Cluj, 2012)

La mulţi ani criticului, profesorului, prietenului şi colegului Al. Cistelecan, cel pentru care exegeza înseamnă bucurie, empatie şi devoţiune!

Mefiență

Sunt aceeași oameni mereu, la fiecare nouă carte? Cât de importante sunt/in ce măsură țineți cont de sugestiile pe care le primiți?

Romulus Bucur: Obișnuiam să discut cu Sandu Mușina. De obicei cîte un poem. Sau cîte un grupaj. Am discutat cu Florin Iaru grupajul bătrînica care din Odeletă... Tot cu el, grupajul cărți poștale pentru înălțimea sa din Despre prieteni & singurătate. Volumul a mai fost văzut, în manuscris, de cîțiva prieteni, care mi-au dat feedback. Pozitiv, ceea ce nu întotdeauna e un lucru bun: te încurajează, dar nu-ți arată unde nu e ok ce ai scris. Și, în atîția ani, am căpătat un soi de mefiență față de lectura făcută de o persoană care mă cunoaște, direct sau din scris – lectura începe cu numele, transformat în ștampilă aplicată asupra textului, indiferent de cît de asemănător (sau neasemănător) ar fi în raport cu textele anterioare, indiferent dacă e mai bun (sau mai prost) decît aceleași texte.

Care au fost momentele (dacă au fost!) în care ați simțit că poezia și dă ceva poetului (nu doar ia)?

Romulus Bucur: Toate (sau aproape). E ca a face dragoste. Adică, a fi împreună cu o parteneră la care ții și care ține la tine (evit să folosesc cuvinte mari, gen dragoste, pasiune etc.). Momentul în care cei doi parteneri dau, fiecare, ce are mai bun, fără rest. Clipele, puține, cînd reușim să înfrîngem singurătatea noastră funciară. Și asta nu înseamnă neapărat momentul cînd am scris un poem. Aproape același lucru se întîmplă cînd citesc un poem pe care mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu: bine că l-a scris cineva, era nevoie. Am o listă de astfel de poeți, de astfel de poeme. Poate odată o s-o și pun pe hîrtie (nu că n-aș fi făcut-o, parțial, în Opus Caementicium).

Verbul a fi

André Breton  

Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are aripi, nu se așează neapărat la o masă liberă, seara, pe o terasă la mare. Este disperare și nu întoarcerea unei cantități de fapte nesemnificative, ca niște semințe care părăsesc o brazdă pentru alta la căderea nopții. Nu este nici mușchiul care se formează pe o piatră sau spuma care se clatină într-un pahar. Este o barcă ciuruită de zăpadă, dacă vreți, ca păsările care cad și sângele lor nu are nici cea mai mică dimensiune. Cunosc conturul general al disperării. O formă foarte mică, definită de bijuteriile purtate în păr. Asta e disperarea. Un colier de perle pentru care nu se găsește nici o încuietoare și a cărui existență nu poate atârna nici măcar de un fir de ață. Asta e disperarea. Să nu intrăm în detalii. Odată ce începem să disperăm, nu ne mai oprim. Eu însumi sunt disperat de abajur în jurul orei patru, sunt disperat de ventilator spre miezul nopții, sunt disperat de țigara fumată de bărbații condamnați la moarte. Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are inimă, mâna mea atinge mereu disperarea fără suflare, disperarea ale cărei oglinzi nu ne spun niciodată dacă e moartă. Trăiesc din această disperare care mă încântă. Iubesc acea muscă albastră care plutește pe cer la ora la care stelele zumzăie. Cunosc conturul general al disperării cu surprize lungi și subțiri, disperarea mândriei, disperarea furiei. Mă trezesc în fiecare zi ca toată lumea și îmi întind brațele pe un tapet floral, nu-mi amintesc nimic și mereu în disperare descopăr frumoșii copaci dezrădăcinați ai nopții. Aerul din cameră e la fel de frumos ca niște bețe de tobă. Ce vreme are vremea. Cunosc conturul general al disperării. E ca vântul din perdea care îmi întinde o mână de ajutor. Vă puteți imagina o asemenea disperare? Foc! Ah, sunt pe drum… Ajutor! Uite-i cum vin căzând pe scări… Și anunțurile din ziar, și panourile luminoase de pe canal. Grămadă de nisip, dispari, grămadă murdară de nisip! În liniile sale generale, disperarea nu are nicio importanță. Este o echipă de copaci care în cele din urmă vor face o pădure, este o echipă de stele care în cele din urmă vor face o zi mai puțin, este!

Traducere: Adrian Grauenfels

Ștefan Popa Popa’s – o forță a naturii

Ileana Vulpescu

Acest desen colorat a fost realizat de Ștefan Popa Popa’s (România), în mai puțin de 25 de secunde în timpul Festivalului de Desene Animate de la Sain Esteve (Franța), în octombrie 1995, și este parte a unui record personal pentru înregistrarea sa în Cartea Recordurilor Guiness.

Caricaturistul Ştefan Popa Popa’s,

Romulus Vulpescu

primul român ce a apărut în Cartea Recordurilor – 17 octombrie 1995, cu ocazia Festivalului Internaţional de Animaţie de la Saint – Esteve (Franţa), a obţinut premiul Cărţii Recordurilor pentru cele mai rapide caricaturi efectuate (într-o oră a efectuat 131 de caricaturi), dar şi pentru cele mai multe caricaturi, desene color realizate într-o perioadă de timp (2.772 piese în 10 zile şi 10 nopţi).

Expoziția cu lucrări realizate de renumitul caricaturist, 

în incinta castelului Csernovics, 

cuprinde portrete ale unor şefi de state, politicieni români 

și oameni de artă şi cultură, între care: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu. 

În Franța, în octombrie 1995, André Baur scria despre Ștefan Popa Popa’s că “este o forță a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul”.

Ziua inefabilului absolut

 

Octombrie ros de covid

Într-o seară de octombrie, cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință, până vei întâlni, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii, într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, destine care se fac și se desfac, vieți care încep, altele se termină, ca mai toate diminețile
care au văzut multe. despre unele vorbesc, pe altele le trec sub tăceri, până rup frica de noapte, și nu știu ce aștept ca nu cumva să se dea peste cap o toamnă ca aceasta, când pleacă-vine, ca o senzație de neliniști, de zbucium, și nu se va ști nici unde, nici când mă va lua de mână să nu aud prima zăpadă... să nu aud

 

Eli Gîlcescu

20 10 21

Larisa mea

Mihai Morar 

EA E CAMPIOANA CĂZUTĂ PE CARE O RESPECT MAI MULT DECÂT PE ORICE CAMPION.

Campioana Larisa Iordache nu a câștigat niciodată aurul olimpic, nu a fost niciodată ”Larisa noastră”, dar ar trebui să fie mai ”a noastră” decât oricine. România nu i-a închinat niciodată hashtag-uri #hailarisa, deși din lupta ei ar trebui să învățăm mai multe decât din marile victorii.

Larisa nu a câștigat niciodată aurul olimpic. Dar nu a renunțat niciodată. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, a câștigat bronzul ”cu o gaură în palmă și cu sânge pe bârnă”. Nu i-am închinat niciodată ode, poporul nu i-a căzut la picioare. A mers mai departe. A fost singura gimnastă din lume care a a avut curajul să se apropie de zeița gimnasticii din ultimul deceniu, Simon Biles. O jumătate de punct a despărțit-o pe Larisa să-i ia aurul. A strâns din dinți și a mers mai departe. A urlat de durere, a muncit în tăcere. A căzut în zborul ei frumos și s-a retras. Iar a tăcut. Iar noi am uitat. După 3 ani, a revenit de nicăieri. A renăscut și a devenit campioană europeană, spre surprinderea tuturor. Și-a continuat zborul: concurând cu febră, s-a calificat la Olimpiada de la Tokyo. A fost cea mai mare speranță a noastră de a recâștigă gloria pierdută a gimnasticii româneștii. Cu o lună înainte de Jocurile Olimpice, mama Larisei a plecat în Cer. Și-a pansat durerea, și-a șters lacrimile și a plecat la Tokyo. Dar, înainte de finala olimpică, zborul s-a frânt iar. Larisa s-a retras. Dar nu a renunțat nici atunci. Însă, noi iar am uitat.

E cea mai medaliată gimnastă din istoria României la Europene. Dar Larisa nu a câștigat niciodată aurul olimpic. A vărsat atât de multe lacrimi în carieră, dar niciodată lacrimile de fericire ale unui titlu olimpic. Cu toate acestea, Larisa ar trebui să fie mai ”a noastră” decât orice alt campion.

M-am alăturat demersului MedLife România de a nominaliza un român pe care îl respect și Larisa Iordache este exemplul meu de respect pe care ar trebui să îl învețe România sănătoasă.

#RoMâine, ar trebui să învățăm să dăm respect nu doar victoriilor și campionilor absoluți. Cum ar fi să învățăm respectul față de toți cei care nu renunță, indiferent de rezultat, respectul față de cei care string din dinți și merg mai departe, respectul față de cei care cad de 7 ori și se ridică de 8…?!

Eroii nu sunt doar cei cărora li se cântă imnul, pe podium. Eroii sunt cei care greșesc, cad, se prăbușesc, dar nu încetează să învețe, să se ridice, să zboare.

Chiar dacă Larisa Iordache nu a fost niciodată ”Larisa noastră”, ea este ”Larisa mea”. Pentru că povestea ei poate da curaj, nu rușine, oricărui român căzut. Și, așa, putem să facem România bine.

Cu respect, dragoste și curaj,

Mihai Morar

#RespectRoMaine #RespectRoMaineMedLife

MedLife România

Calea către fericire

 

Laurențiu Sivori Ciocăzanu

Dacă e ceva cu adevărat dureros în vremuri de război sau de criză e să te folosești de răul general pentru a scoate și mai rău din oameni.

Să arăți cu degetul precum naziștii odinioară cu evreii sau albii în zilele noastre cu cei ne-albi, cinstiții cu corupții, deștepții cu proștii, sănătoșii cu bolnavii etc etc.

Adică, să te folosești de ceva care nu-ți place pentru a redirecționa ura lumii spre cineva anume, dintr-un interes particular sau de grup ori pur și simplu din plăcerea de a cleveti spurcat despre semenii tăi.

Când faci asta nu numai că nu rezolvi nimic, dar plantezi în lume semințele unui rău mai mare ce va veni negreșit.

Vedem asta și acum, cu cei care caută vinovați politic pentru pandemie sau criza guvernamentală, ca și când asta ar mai ajuta oamenii să nu se infecteze sau să scape din fața buteliei cu oxigen.

E un joc mic, foarte mic, rudimentar, care nu rezolvă nimic. A arunca vina e cel mai simplu, o poate face și ultimul om.

De asta nici nu va fi mai bine vreodată, pentru că schimbarea de putere se face pe negativism feroce în alb-negru, iar masele se lasă vrăjite de această păcăleală ce nu face altceva decât să producă schimbări doar de nume, rotații la putere care adâncesc criza și să garanteze decepții și mai mari pe viitor.

Soluția e alta și o știu inclusiv cei care se folosesc de rău pentru avantaje proprii. A înțelegerii înțelepte, a păcii care zidește, a parteneriatului productiv, ceva ce în România, din păcate, sună acum a SF.

Fiți siguri, când priviți la acest spectacol al atacurilor de orice fel, că asta plantează semințele unui dezastru viitor!

Pentru că nimic bun nu clădești pe ură și război, pe aroganța binelui sau pe făcut bine cu forța. Eu sunt sigur de asta.

Dacă le-aș recomanda ceva oamenilor simpli e să aleagă modelul de viață al lui Iisus și să se țină departe de toți cei care le promit că îi salvează prin diabolizarea altora.

Să caute altă realitate decât cea a conflictului care naște monștri.

Să evite ecranele de orice fel care îi îndeamnă să scoată veninul la suprafață, să aleagă iubirea în locul urii, iertarea, ajutorul, mâna întinsă, omenia, altruismul.

Acestea sunt singurele garanții pentru o lume mai bună.

Victoriile prin utilizarea satanismelor de orice fel clădesc o viață în minciună.

Iar adevărul, știm deja, va ieși mereu la suprafață, răsplătindu-ne cu recolta pe care o merităm în funcție de vorbele, gândurile, emoțiile și alte semințe pe care le-am plantat noi singuri în conștiința din jur.

Acesta e singurul adevăr adevărat: ce semeni în jur exact aia culegi în plan personal și ca țară.

Alegeți să investiți în frumos, în dragoste inclusiv față de greșiții voștri, în recunoștință față de tot ce e viu!

Iată calea către fericire!

Nobel pentru literatură

Mihai ȘORA 

Abdulrazak Gurnah

Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit.

Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.

Cristian Teodorescu

Academia Suedeză a anunțat numele laureatului Nobel pentru literatură, scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah care locuiește de la vîrsta de 10 ani în Anglia. Motivația juriului: pentru „înţelegerea sa lipsită de compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”. Tema merită, sper că autorul are și talent.

Jocurile iubirii

 Cum aţi descrie "jocurile" iubirii la Holban? Cât de lung e drumul de la fericire la disperare?

La Holban şi la personajul său, Sandu, fericirea este mereu umbrită de obsesia că ceva scapă înţelegerii, că nimic nu e perfect şi nu durează. Îşi trăia viaţa ca în cărţi, iar când scria încerca să înţeleagă ce a trăit. Niciodată nu se afla acolo unde trebuie. Era un tip livresc, paseist, fatalist, dar, în acelaşi timp, voia să trăiască dragostea foarte lucid, să analizeze totul în detalii... De aceea "jocurile iubirii" sunt la el atât de chinuite. Trebuie să fi fost un bărbat dificil şi greu de iubit.

Se poate vorbi despre un "ideal feminin" la Anton Holban? Ce urmăreşte scriitorul? Să-l descopere, să-l înţeleagă, să i se lase cucerit, să-i ucidă misterul... 

Personajul masculin al lui Holban încearcă tot timpul să clarifice. Pasiunea nu e suficientă, e un spirit cartezian, introspectiv, analitic...
Vrea ca femeia să-i fie supusă, să o domine psihologic, dar atunci îl plictiseşte, iar când este misterioasă, îndoielile îl chinuiesc. "Idealul feminin" al lui Holban este femeia senzuală, elegantă şi neapărat cultivată sau care se lasă educată de el. Ignoranţa şi frivolitatea îl fac să sufere.

Cum arată începutul de secol al XX-lea, judecând după proza lui Holban?

Foarte modern. Exclusiv citadin, cu filme la cinematograf, concerte la Ateneu, cafenele, excursii la munte şi la mare, cu autoturismul sau cu vaporul, plecări în străinătate... Holban însuşi era pasionat de călătorii, a vizitat Bretania şi Luxor-ul şi a scris multe note de călătorie.

Bernie Sanders a ales...

Dumnezeu a avut planuri mari dacă te-a adus de la 

Lacul Ontario la Marea Neagră, să ne bucuri pe toți, să-l 

întâlnești pe #Bernie Sanders cum cugetă adânc și 

deschide ochii mirat, împărțind cu noi 

„Arta conversației“ și „Viața bună“,

dar și calea de a nu te lăsa învins de necazurile la care 

ești expus.

Mulțumim Cristinei pentru arta miniaturală!

Eli Gîlcescu

O poveste tulburătoare ca viața însăși

Franka Gerber nu mai are nimic de pierdut. Regimul nazist i-a omorât tatăl, fratele şi iubitul. Iar ea este o disidentă, fostă membră a mișcării Trandafirul Alb, a făcut închisoare, a fost eliberată şi a rămas sub neobosita supraveghere a regimului. Pierderea familiei i-a golit sufletul pe care simte că nu mai are cu ce să îl umple. Astfel că vrea să se piardă în Pădurea Neagră şi să dispară dintr-o lume apocaliptică ce pare că nu îi mai poate oferi nimic bun.

Însă în timp ce umblă fără ţintă printre copaci, vede un bărbat îmbrăcat în uniformă germană, căzut cu paraşuta, care nu mai mişcă. Deşi el reprezintă tot ceea ce ea urăște mai mult, simţul umanitar al profesiei ei de asistentă medicală o determină să se oprească şi să vadă în ce stare se află. Vede că trăieşte, deşi este grav rănit, cu ambele picioare rupte. Începe apoi o adevărată luptă de salvare a acestui necunoscut, simţind că are un scop, că a găsit ceva pentru care merită să mai trăiască puţin.

Îl duce în cabana ei din munte şi îi oferă îngrijiri. Însă îndoielile încep să apară treptat, când îl aude vorbind în somn în engleză. Aşteaptă răbdătoare să îşi revină în simţire, curioasă să afle cine este cu adevărat acest bărbat pe care l-a salvat de la moarte, conştientă fiind că şi el a făcut acelaşi lucru pentru ea…

Bărbatul se recomandă ca Werner Graf, venit cu o misiune despre care nu poate vorbi, dar atunci când Franka îi propune să anunţe Gestapoul că este rănit, el refuză ferm… Astfel, femeia începe să bănuiască din frânturi că acest bărbat nu este ceea ce pretinde a fi.

Ea hotărăşte că cea mai simplă cale de a afla adevărul de la el este prin exemplul propriu. Astfel, începe să îşi povestească viaţa şi ororile prin care trecuse în ultimii ani din cauza regimului nazist care căpăta din ce în ce mai multă putere.

Teama şi neîncrederea erau stări constante sub dominaţia regimului autoritoar, oameni apropiaţi şi chiar rudele se turnau între ele din nevoia de a-şi apăra propria piele sau pentru a obține favoruri. Nazismul reuşise atât de bine să îşi inoculeze ideile absurde în mintea oamenilor, încât activitatea de supraveghere şi de identificare a duşmanilor regimului era făcută la scară largă de cetăţeni, trăind cu toţii într-o teroare permanentă şi neputând avea încredere unii în ceilalţi.

Având în vedere acest context politic şi social, femeia şi bărbatul din roman se vor bănui reciproc de minciună. Însă treptat, fiecare va înţelege că doar prin încredere reciprocă vor reuşi să îşi salveze vieţile şi să ducă la îndeplinire misiunea stabilită.

„Trandafirul Alb, Pădurea Neagră” vorbeşte despre soarta a doi oameni prinşi într-un context social dificil, care se zbat până la limita puterilor pentru a schimba ceva şi pentru a scăpa cu viaţă. Iar povestea lor ne arată că apropierea dintre oameni şi simţul umanitar reuşesc să supravieţuiască până şi în cele mai negre perioade ale istoriei.

Eoin Dempsey, Editura Corint 

Lâna învârtită în jurul inimii

Simona Poclid

Climansa punea laptele în oală de lut și îl lăsa pe pervaz până seara. Spăla ștergare cu săpun de casă, peticea cămăși și șosete. Azi, la Brașov, se lansează Monștrii cu bot de catifea. Eu stau, la sute de kilometri depărtare, pe prispa Bunicilor și mă gândesc că este firesc să ne despărțim de ceea ce credeam că suntem, să avem o chilie făcută din aer și să putem murmura, la marginea lumii, cuvinte pe care nimeni nu le poate folosi. Dacă Bunicii ar fi trăit, mi-ar fi spus șăgalnic că încep să mă aciuez ca un bătrân pe care orice zgomot al lumii îl nemulțumește. Climansa s-ar fi prefăcut că îmi pălmuiește obrazul, ,,certându-mă" că știu să plâng necontenit. Dar, mai presus de toți oamenii, ar fi înțeles că îmi sunt mai dragi prichiciul, pragul casei, șura, covata, hornoiul amintire, lâna învârtită în jurul inimii și că nu caut nimic în afară de pământul în care ei au fugit. Oamenii pot împărți pe lume idei, avuții, ori dragoste. Bunicii ne lasă Paradisul. Nu-i niciodată târziu să vedem că, dintre toate lucrurile lumii, cel mai bine este să fim devotați morților noștri. E atâta verde și moarte-n jur, iar eu știu că atunci când nu particip la o lansare iese cel mai bine. Și-n plus, Climansa mă zărește, mă așază la masă în Cer. Vrea să îi înfulec cotul, umărul. Să mă învețe să cresc precum porumbul acesta, ivit pe unde ea călca mereu.

La adăpost de epurările comuniste

Cristian Teodorescu, Tatăl meu la izolare

 

Fragment

 

„În noaptea aceea cînd mai erau doar 18 zile pînă avea să fie arestat, Vladimir se simțea atît de liber, încît a luat camionul întreprinderii și s‑a dus cu el pînă la Constanța, pe faleză. Cel puțin așa își amintea cînd mi‑a povestit ce făcuse. N‑avea carnet de șofer, dar nu‑l întreba nimeni dacă.

Stătuse pînă tîrziu în laborator, ca să dea de cap unei probleme cu oxigenul care venea în marile butelii, lungi și asemănătoare cu torpilele. Cu o zi înainte, una dintre aceste butelii de oxigen le rupsese picioarele la doi muncitori, după ce scăpase de sub control și îi torpilase, repezindu‑se de colo pînă colo în hala unde se făceau oțelurile speciale pentru scule.

Calculînd ce se întîmplase, Vladimir ajunsese la concluzia că torpila cu oxigen fusese montată prost, de scăpase din țeava cu ghivent de care era prinsă. Cel care ar fi trebuit să controleze cum fusese montată lunga butelie cu oxigen la țeava cu ghivent era prietenul său Titi Cojoacă. Dar cel care purta răspunderea pentru ce se întîmplase era el, care gîndise tot ce ținea de fabricarea oțelurilor la IM UM. Or, Titi poate că nu asistase la montarea tubului de oxigen, așa cum îi spusese. Căci „torpila“ scăpase fiindcă cu fusese înșurubată pînă la capăt la țeava cu ghivent. Așa că Vladimir a verificat în registrul operațiunilor cine montase torpila. Singurul care fusese de față era inginerul Titi Cojoacă. Dar sub numele lui în registru nu mai scria nimic. Așadar, prietenul lui Titi fusese și cel care montase tubul de oxigen la țeava care ducea la furnalul unde se prepara oțelul de scule al întreprinderii.

The island of the Missing Trees

 Celebra scriitoare turcă Elif Shafak, refugiată la Londra, a lansat un nou roman ”The Island of the Missing Trees” (Insula copacilor dispăruți) care spune povestea unei adolescente ce tocmai și-a pierdut mama. 

Ada, în vârstă de 16 ani, suferă după ce tocmai și-a pierdut mama și este profund traumatizată de refuzul constant al părinților ei de a discuta despre moștenirea cipriotă a familiei. 

Povestea Adei merge într-un trecut marcat de conflictul din 1974, din Cipru, când părinții ei s-au îndrăgostit, cei doi iubți fiind de etnii diferite-greacă și turcă. Părinții vor emigra în cele din urmă la Londra. 

În mare parte, povestea este spusă de un smochin înțelept, Shafak folosindu-se de această traumă transmisă de-a lungul mai multor generații pentru a vorbi despre iubire și durere, cu forța narativă cu care și-a obișnuit fanii.

Dorlotați și diadohi

Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. 

Privire nedeformată de jocuri de putere literară sau de orgolii de grup

Ovidiu Șimonca: Sînt doar poeţi postbelici. A existat un criteriu de selecţie?

Nicolae Coande: Nu m-am dus atît de departe în trecut, și-apoi a avut cine să se ocupe de poezia antebelică. Mă mir totuși că nu e nimeni la noi să scrie o istorie personală a poeziei, în genul celei făcute de Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. Sin­gurul criteriu după care am lucrat e valoarea în sine a poeziei acestora, iar unora dintre cei mai puțin cunoscuți sau dorlotați de juriile unor premii literare cred că le fac dreptate punîndu-i alături de alții cu o notorietate dobîndită devreme. Există o schismă privind maniera în care sînt receptați anumiți poeți, un clivaj creat poate fără voie, poate din nepăsare, între poeți care ar merita o aceeași atenție – doar că unii sînt mai atenți la PR, în vreme ce alții acuză sindromul provinciei. Ajuns aici, trebuie să spun că revistele din provincie nu-și ajută poeții buni așa cum ar trebui. Tributare încă unui anumit localism, cu ochii la barometrele din Capitală, pe care le aplaudă și le desfid în același timp, ele păcătuiesc însă printr-o nediferențiere crasă în receptarea critică din zonele lor: publică și comentează de-a valma poeți fără personalitate, ceea ce sufocă poezia bună care se scrie aici. Dacă e ceva diferit la revistele bucureștene față de cele din provincie, e chiar ceea ce numim instanța critică. Privită din apropiere, provincia este adesea o plasă de păianjen în care tresaltă tot felul de „musculițe“, iar păianjenii cu rubrici sînt încîntați să fie asaltați de aceste musculițe care se roagă să fie astfel „prinse“. Nu mai vorbesc despre nevoia acestor diadohi locali de a fi în trend scriind despre poeți confirmați la „centru“, adesea din pură obediență sau pentru a fi în pas cu moda. Pot înțelege chiar și asta – însă de ce după o activitate atît de laborioasă nu apar aici sintezele, micile istorii, compendiile?

Cununi kitsch de lauri, diplome prost mîzgălite și o masă la birtul local

O.S: Aveţi regrete că nu sînt anumiţi poeţi şi poete?

N.C.: Da. Noi am discutat cîndva la telefon despre asta și eu am mărturisit. Însă nu voi da nume, ar fi tardiv și inacceptabil pentru spiritul cărții. Nu am mai avut forța de a prinde și acei poeți/acele poete în cartea mea, dar nu disper: aș putea în cîțiva ani, nu mulți, reveni cu o ediție a doua a cărții incluzînd absenți valoroși. Nu consider cartea asta finită, ci în lucru – sînt un vechi muncitor în poezia română, una dintre, n-o spun doar eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală. Și totuși, slab tradusă și fără ecou critic major. 

Poezia se interpretează relativ ușor, dar se citește greu

O.S.: Puteţi să daţi cîteva exemple concrete de interpretări noi ale poeziei celor comentaţi, care nu sînt în nici o istorie a literaturii, în nici o cronică, pe care le lansaţi prin această carte?

N.C.: Ar însemna să știu pe de rost interpretările de care au avut parte poeții în diferitele istorii publicate pînă acum – o astfel de memorie nu posed. Am citit și citesc comentariile celor mai buni critici de la noi sau ale poeților care scriu bine despre poezie. Însă eu nu am scris aceste studii/cronici cu ochii la istoriile literare publicate la noi, cel puțin după 1989. Competiția mea, pariul meu, e cu mine însumi: accept limitele interpretării mele ca și aventura care mă împinge în teritoriile poeziei românești cuprinse aici – nu atît de net demarcate cum s-ar crede. O poezie bună răspunde alteia bune dintr-o altă carte – și asta se va putea poate vedea, poate, în antologia care însoțește cele două volume de comentarii. Unde mai pui că unii poeți de aici nu sînt, de fapt, în istoriile critice la care vă gîndiți! Destui poeți sînt acolo absenți, și cred că nu doar din lipsă de spațiu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/sint-poet-si-comentator-de-poezie-nu-critic-cu-blazon/