Dintr-un „Zbor de vineri“

Am pornit în 2009 un blog. „Sedați-mă. Vă rog“. La început am vrut doar să îmi etalez dezaprobarea, dezamăgirea și furia în public. Așa gândeam eu că pot să îmi strig revolta și să atrag atenția asupra unui sistem ale cărui acțiuni rezultă în punerea pe picior de egalitate a cunoașterii cu ignoranță, și care ultimativ, dau unei prea vaste majorități dreptul de a crede că este ceea ce nu poate fi. Era modul meu de a protesta și a refula. Așa a început totul. Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, planul inițial a ajuns să dezvolte cu totul alte direcții. Scriam câteodată și de trei ori pe zi. Apoi au început să îmi vină și alte idei. Așa mi-am făcut curaj să public versurile pe care le scriam, dar nu le arătam nimănui. Teama de respingere exista în mod cert, dar curiozitatea a fost mai puternică și a învins. Voiam să știu. Trebuia să știu. Valorează ceva sau nu? Atât. Multă vreme am uitat că postasem niște poezii printre accesele de furie. Am uitat și de anxietate și de curiozitate. Nu știu cum a ajuns Eli Gîlcescu la blog, dar îi sunt recunoscător Energiei Universului că i-a pus sub ochi blogul meu exact acolo unde trebuiau să se alinieze planetele. 

Eram deja plecat din țară, când am primit mesajul care îmi cerea permisiunea să le introducă în volumul colectiv „Poezia iubirii“. Permisiunea! A mea! Pentru poezie! A fost un șoc. Unul din cele mai plăcute din viața mea. Nu am gândit niciodată că aș fi vreun mare poet. Gândesc încă și acum să las în urma mea două lucruri: un album muzical și o carte. Am titlul pentru amândouă, însă deocamdată doar albumul muzical a prins contur. Cartea are schițate doar ideile principale. Sunt confesiunile unui fost ateu și așa se va și numi. Sper să ajung nu doar să mă apuc de ea, ci să o și termin.

Să revin. Da. Am fost șocat. De fapt am fost inundat de trăiri și emoții. Simțeam nevoia să fiu și modest dar și să salt într-un picior, și să mă mândresc în fata lumii cu faptul că sunt un autor publicat și – mai ales – că sunt publicat, nu cum credeam eu că va fi în proză, ci în poezie.

Și dragoste pe deasupra. Nu că nu aș fi un romantic. Sunt incurabil. Doar că atunci când scriu devin un romantic mai pesimist. Rămas profund marcat am aflat cu respect și recunoștința că mai există oameni care cred că pot exista încă diamante în noroi. Este exact doamna îndrăgostită de litere și înșiruirea lor ritmică în cuvinte ce rimează (sau nu), care mi-a oferit o șansă nesperată și nevisată, o șansă la care nici măcar nu îndrăzneam să cred că am dreptul. Am învățat atunci despre mine că trebuie să îmi înving fricile și că nimic din ceea ce face un om nu are nici o valoare dacă nu le oferi publicului spre a fi radiografiate, catalogate și notate.

Așa am ajuns, până la urmă, pentru prima oară de când am învățat să produc sunete care să gâdile în mod plăcut urechile, acum mai bine de patru decenii, și piese originale. În timp ce scriu aceste rânduri încă primesc mesaje de felicitare pentru primul concert al trupei mele. Și acest prim succes își are originea în acțiunea altruistă a unui om care m-a găsit, m-a cules din hățișul internetului și mi-a arătat astfel involuntar care este calea și cum trebuie să pășesc pe ea. Aș fi vrut să ne întâlnim când aveam douăzeci de ani. Sau măcar treizeci. Toate inhibițiile provocate de educația comunistă primită în România Socialistă, ale cărei reminiscențe le simțim cu toții încă și astăzi, chiar amplificat, ar fi dispărut mult mai devreme, și nu aș mai fi bâjbâit prin întuneric mai bine de doua decenii, aproape trei. Mă întreb cât plus valoare a pierdut cultura românească din cauza asta acum...

Zece ani de la „Poezia iubirii“. Nu credeam că o să mai am ocazia. Dar E. G. recidivează în bunătate și mă motivează din nou să scriu. Să rescriu. Să gândesc și să regândesc estetic ce am de spus. Până la urma nu contează ce spunem, ci CUM o facem, nu-i așa? 

Trebuie să învăț să îmi exprim bucuria și recunoștința în astfel de momente. Trebuie să mă învețe cineva. Sunt atât de fericit încât orice aș spune mi se pare prea puțin și asta mă face să par adesea un pic diferent, ba chiar și arogant. Oare cum pot să îmi exprim bucuria sau amestecul de mândrie și smerenie când iată, acum, a venit și un premiu, care nu doar mă onorează, dar mă și obligă să nu mă opresc. Desigur, nu am să las presiunea acestei obligații să suprime sinceritatea gândurilor așternute sub formă de vorbe și nici să pun filtru între locul în care apare gândul și produsul fizic ce rezultă, fie el verbal sau în scris.

Mulțumesc, doamnă. Mulțumesc Editurii EIKON, tuturor celor responsabili pentru această nominalizare. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în cale oameni care să îmi redea speranța că încă nu este totul pierdut.

Mulțumesc!

Cris Irinoiu

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_12.html

Bernie Sanders a ales...

Dumnezeu a avut planuri mari dacă te-a adus de la 

Lacul Ontario la Marea Neagră, să ne bucuri pe toți, să-l 

întâlnești pe #Bernie Sanders cum cugetă adânc și 

deschide ochii mirat, împărțind cu noi 

„Arta conversației“ și „Viața bună“,

dar și calea de a nu te lăsa învins de necazurile la care 

ești expus.

Mulțumim Cristinei pentru arta miniaturală!

Eli Gîlcescu

O Primăvară Cromatică

La prima impresie despre Nynna Vizireanu
Iarnă de alb. Albastru marin. Tuşe de purpuriu după cuvinte. Trăsături de verde rar. Joc de curbe. Surprinde viaţa. Serioasă cu şevaletul şi penelul, ca şi cu ecranul şi „mausul”. Spinoasă cu azurul. Răsfăţată (şi de poeţi). Victimă a nuanţelor. Pregătită de noi experienţe. Orgolioasă cu umbrele. Sensibilă (cu dimineţile şi apusurile). Spirituală (în rezoluţii radiometrice). Discretă (rareori cu violetul). Graţioasă (cu albul şi cu negrul). Ochioasă (spre şevalet). Maliţioase (cu purpuriul). Sufletistă (la prima tuşă). Gânditoare (la a opta tuşă). Profundă (la ultima tuşă). 
Veninoasă (când nu îi ies umbrele). Plină de compasiune (cu pânza ratată). Cu simţul umorului (la combinaţia cuvânt nuanţă de gri sau de ce o fi). Sarcastică (faţă de alb). Grijulie (cu marinarii Artei). Resemnată (când nu poate denumi culoarea prazului). Implinită (după expoziţie şi după apariţia interviului). Distrusă (de ce nu a scris nimic «veteranul» Constantin? Nici măcar un «like» ?). Renăscută (când citeşte ce am postat). Matură (faţă de mare). Luminată (la răsăritul soarelui deasupra mării). Sfârşită (după un apus reuşit).
Copilăroasă (cu turcoazul). Timidă (cu purpuriul). Senzuală (cu violetul şi liliachiul). Şarmantă (cu verdele rareori). Fericită (în „Arta conversaţiei”). Misterioasă (din copilărie, cu cartea). Mistuită (tot din copilărie, din dragoste de Eminescu). Mironosiţă (pentru cine vrea, nu putem ghici). Măgulită (de Eli). Nepăsătoare (cu şapte nuanţe de gri). Diafană (la răsărit). Translucidă (la apus). Sofisticată (la albastrul infinit). 
Puternică (din credinţă în copii şi în oameni, chiar virtuali). Senină (la trei zile după o expoziţie reuşită). Fragilă (la alegerea nuanţelor de maro). Vulnerabilă (la critici). Sălbatică (numai între orhidee). 
Cheltuitoare (pe ustensile). Libertină (cu marea). Aspră (cu nuanţele de roşu). Iubitoare de lumină (crepusculară). Visătoare (de nuanţe nedescoperite). Plânsă (când nu-i reuşeşte stacojiul). Zâmbitoare (că i-a apărut interviul). Remarcată (de iubitorii de culori). Crede în magia crepusculului. Savurează mişcarea valurilor (mai ales iarna). Întrebătoare (la nuanţe liliachii). 
Violentă (la redarea valurilor şi a umbrelor lor). Cu mulţi amici în «Artă». Înţeleaptă (în dialogul cu tinerii). Precaută (la combinarea albului cu negrul). Bănuitoare (cu interpretarea nuanţelor de roşu). 
Redă uşor verdeaţa (mai greu îi iese ceaţa). A redat oare şi fluturi (din cei cu aripi pictate deja de Cel de Sus). Întrebătoare (cum să redea parfumul florilor dimineaţa, când se ridică ceaţa). Fericită (normal, doar e iubită). Blândă (ca briza mării). Mai studiază încă surprinderea zborului păsărilor, infinitul magic al zborului lui Icar. Îi recomand redarea unei ploi de vară, a unei îmbrăţişări. 

CETITORIUL şi privitorul

Constantin Nițu

Și la a doua impresie

Aprilie, o lună de minune în viață

Ce fericită sunt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, cîţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?
Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie a lumii. 

Ileana Vulpescu, Arta Conversaţiei