Dintr-un „Zbor de vineri“

Am pornit în 2009 un blog. „Sedați-mă. Vă rog“. La început am vrut doar să îmi etalez dezaprobarea, dezamăgirea și furia în public. Așa gândeam eu că pot să îmi strig revolta și să atrag atenția asupra unui sistem ale cărui acțiuni rezultă în punerea pe picior de egalitate a cunoașterii cu ignoranță, și care ultimativ, dau unei prea vaste majorități dreptul de a crede că este ceea ce nu poate fi. Era modul meu de a protesta și a refula. Așa a început totul. Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, planul inițial a ajuns să dezvolte cu totul alte direcții. Scriam câteodată și de trei ori pe zi. Apoi au început să îmi vină și alte idei. Așa mi-am făcut curaj să public versurile pe care le scriam, dar nu le arătam nimănui. Teama de respingere exista în mod cert, dar curiozitatea a fost mai puternică și a învins. Voiam să știu. Trebuia să știu. Valorează ceva sau nu? Atât. Multă vreme am uitat că postasem niște poezii printre accesele de furie. Am uitat și de anxietate și de curiozitate. Nu știu cum a ajuns Eli Gîlcescu la blog, dar îi sunt recunoscător Energiei Universului că i-a pus sub ochi blogul meu exact acolo unde trebuiau să se alinieze planetele. 

Eram deja plecat din țară, când am primit mesajul care îmi cerea permisiunea să le introducă în volumul colectiv „Poezia iubirii“. Permisiunea! A mea! Pentru poezie! A fost un șoc. Unul din cele mai plăcute din viața mea. Nu am gândit niciodată că aș fi vreun mare poet. Gândesc încă și acum să las în urma mea două lucruri: un album muzical și o carte. Am titlul pentru amândouă, însă deocamdată doar albumul muzical a prins contur. Cartea are schițate doar ideile principale. Sunt confesiunile unui fost ateu și așa se va și numi. Sper să ajung nu doar să mă apuc de ea, ci să o și termin.

Să revin. Da. Am fost șocat. De fapt am fost inundat de trăiri și emoții. Simțeam nevoia să fiu și modest dar și să salt într-un picior, și să mă mândresc în fata lumii cu faptul că sunt un autor publicat și – mai ales – că sunt publicat, nu cum credeam eu că va fi în proză, ci în poezie.

Și dragoste pe deasupra. Nu că nu aș fi un romantic. Sunt incurabil. Doar că atunci când scriu devin un romantic mai pesimist. Rămas profund marcat am aflat cu respect și recunoștința că mai există oameni care cred că pot exista încă diamante în noroi. Este exact doamna îndrăgostită de litere și înșiruirea lor ritmică în cuvinte ce rimează (sau nu), care mi-a oferit o șansă nesperată și nevisată, o șansă la care nici măcar nu îndrăzneam să cred că am dreptul. Am învățat atunci despre mine că trebuie să îmi înving fricile și că nimic din ceea ce face un om nu are nici o valoare dacă nu le oferi publicului spre a fi radiografiate, catalogate și notate.

Așa am ajuns, până la urmă, pentru prima oară de când am învățat să produc sunete care să gâdile în mod plăcut urechile, acum mai bine de patru decenii, și piese originale. În timp ce scriu aceste rânduri încă primesc mesaje de felicitare pentru primul concert al trupei mele. Și acest prim succes își are originea în acțiunea altruistă a unui om care m-a găsit, m-a cules din hățișul internetului și mi-a arătat astfel involuntar care este calea și cum trebuie să pășesc pe ea. Aș fi vrut să ne întâlnim când aveam douăzeci de ani. Sau măcar treizeci. Toate inhibițiile provocate de educația comunistă primită în România Socialistă, ale cărei reminiscențe le simțim cu toții încă și astăzi, chiar amplificat, ar fi dispărut mult mai devreme, și nu aș mai fi bâjbâit prin întuneric mai bine de doua decenii, aproape trei. Mă întreb cât plus valoare a pierdut cultura românească din cauza asta acum...

Zece ani de la „Poezia iubirii“. Nu credeam că o să mai am ocazia. Dar E. G. recidivează în bunătate și mă motivează din nou să scriu. Să rescriu. Să gândesc și să regândesc estetic ce am de spus. Până la urma nu contează ce spunem, ci CUM o facem, nu-i așa? 

Trebuie să învăț să îmi exprim bucuria și recunoștința în astfel de momente. Trebuie să mă învețe cineva. Sunt atât de fericit încât orice aș spune mi se pare prea puțin și asta mă face să par adesea un pic diferent, ba chiar și arogant. Oare cum pot să îmi exprim bucuria sau amestecul de mândrie și smerenie când iată, acum, a venit și un premiu, care nu doar mă onorează, dar mă și obligă să nu mă opresc. Desigur, nu am să las presiunea acestei obligații să suprime sinceritatea gândurilor așternute sub formă de vorbe și nici să pun filtru între locul în care apare gândul și produsul fizic ce rezultă, fie el verbal sau în scris.

Mulțumesc, doamnă. Mulțumesc Editurii EIKON, tuturor celor responsabili pentru această nominalizare. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în cale oameni care să îmi redea speranța că încă nu este totul pierdut.

Mulțumesc!

Cris Irinoiu

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_12.html