... sub
același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă
față a acestei lumi. Acolo, un țăran
de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător
scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și
culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul
univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu
sufletul.
Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și
acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște
mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de
frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste
câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor
pline cu zări“.
Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb
despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri,
autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene
psalmice pe care le va colora timpul“.
Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe.
Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre
plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de
liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de
obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de
a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.
Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri
de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.
Eli Gîlcescu
