Un citat... inevitabil, azi

Oamenii? Să tot fie, cred, vreo 6-7 la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată... Nu se ştie însă niciodată unde-i poţi găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini şi asta-i stânjeneşte mult.

Antoine de Saint-Exupery

Te-ai așteptat la așa ceva?

Cine le-o poate spune verde în față că sunt trădători de neam, de țară...?

Intelectualii? Sunt dezbinați. Pensionarii? Sunt manipulați. Tinerii? Sunt indiferenți. În timp ce ei au teorii-sperietoare despre numărul pensionarilor și toate relele de la ei, și niciodată despre banii țării, mătrășiți în scopuri personale, noi, tot mai vinovați că le-am cântat în strună, chiar aunci când săvârșeau greșeli, chiar acum când își bat joc fățiș de noi, acum și atunci, privându-ne nu numai de dreptul de a ne numi cetățeni, ci de multe drepturi materiale, esențiale, existențiale, folosind o „artă“ desăvârșită, primejdioasă. Atrage irezistibil prin marea ei măiestrie. „Artă“, dar nu pentru noi.

Eli Gîlcescu

Într-o lume de-a-ndoaselea

Cu fiecare clipă de răbufnire, acolo unde are încă putere să se revolte, și un suspect de accident cerebral, plimbat pe picioarele lui de la un aparat la altul, și cel suspect de încurcătură de mațe, Doamne, fără sprijin, să-și numere clipele, pașii, ofurile...? În ce zi, neputincioși, se agățau de o privire, de un semn, de un capăt aproape nevăzut de ață

Și ea, tot mai îngrozită, pentru unii, pentru alții, o lume de-a razna, o lume de chipuri și disperări fără leac, și lumea ei, unde s-a visat, la vârsta adolescenței, când așteptările erau multe, când a ales medicina de urgență și Timișoara.

În noaptea aceea, a plâns. A plâns pentru cei care îi apăreau din beznă. Cereau ajutor. De undeva, alte chipuri, alte povești și noaptea, semănând cu mai toate nopțile ei, cu cea ce ar fi vrut să fie...

Și ea, tot acolo, fără a fi eroul cuiva, fără a avea pretenții la onoruri, diplome, statui, acolo, ore în șir, muncă de salahor... 

Rare sunt momentele de liniște, atunci când amintirile curg dintr-o meserie atât de dorită, povești cu Ileana Iliescu, Ileana Vulpescu, Iosif Conta și strada Clucerului de ieri, dar și primul caz din meseria de medic, cea de anemie megaloblastică și tot soiul de grozăvii despre viață, toate trecându-i prin suflet, răscolindu-l. 

De atunci au trecut... ani, și ea, tot în slujba celor care trec prin secția de urgențe. 

În timpul liber, se ocupă de grădinărit, de casă, familie, și scrie poezia de iubire în care te pierzi, și îi recunoști strigătul de revoltă din ultimul capitol și singurul ce poartă titlul „Rigorile legii, operațiunea complotul – Malpraxisul cui?“. 

De este cu putință să rămână aceeași, de este cu putință ca toate să treacă, și răul făcut de om, cu voie, fără voie, de este cu putință... să nu ne grăbim, să nu ne grăbim să judecăm... de este cu putință, să n-o grăbim (va urma)

Eli Gîlcescu 

„De-a doctoratul“

Nu stiu dacă interesează prea multă  lume acest subiect. Traficul articolelor despre plagiate ( toate notorii) este destul de redus pentru că se adresează unui nr limitat de cititori. Mult mai interesați au părut românii de Brexit, de atentatul de la Nisa, de putsch-ul ratat din Turcia. Aproape nimeni nu e interesat de scandalul plagiatelor în afară de massmedia și un nr. de persoane din establishment. Acestea, după ce au ajuns la virful politicii și administrației, după ce au făcut avere, după ce au ajuns cineva, s-au gindit că le lipsește din panoplie un titlu de doctor în științe ca să își dovedească superioritatea condiției lor asupra altora fara doctorat, majoritatea.

Zona a devenit în cițiva ani un debușeu pentru diverși tovarăși cu inițiativă și idei. Dacă există cerere există și ofertă. Capul răutaților, cel care a organizat această operațiune de troc, e nimeni altul decit generalul 4 stele, dr-ul Gabriel Oprea. Ideea lui a fost să își fidelizeze niște personaje care promiteau să ajungă în top, să și-i oblige. Altele deja  VIP-uri. După ce si-a luat el însuși un doctorat prin plagiat, cum ne spune acum Comisia, s-a gîndit să facă pustiul de bine și unora de care avea el nevoie și s-a pus ca Tatăl Ceresc să împartă doctorate.

Pe listele lui găsim procurori, generali, foști și actuali ministri, șefi din servicii si armată. Plus niste cunoștinte și rubedenii, ca  secretara sau o nepoată. Ca și în afacerea HEXI PHARMA care avea legături cu SRI, și de data asta regăsim acest fenomen – legături deochiate cu SRI!  Ajungem la subiectul sensibil al moralitatii SRI. Al afacerilor derulate pe acolo. Ambele, ajunse in presă, au dus la punerea unor intrebari complicate care își așteaptă răspunsul. Ca efect, s-a inregistrat o scădere a increderii. Și așa populatia este bănuitoare in privința activității serviciilor.

Zilele trecurte am am fost martorii unei epurări la vîrful SRI și LA apariția în prim-plan a unor figuri din eșalonul doi – ca directori adjuncți. Are legătură cu povestea asta!? Puzderia de doctorate de la virful  SRI pune chestiunea onestității, dar și a rețelei de tip mafiot, subterană, patronată de generalul Gabriel Oprea. În fond un titlu de doctor e un titlu de doctor. Poți să avansezi in ierarhie, să ridici 15 % spor de salariu, să iți satisfaci orgoliul. etc.  Nu contează că nu ai pregătirea necesară unui titlul de doctor. Și cine verifică dacă știi carte!? Doctoratele în sistemul inventat de Oprea au ajuns o marfă de tarabă. Printre cei mai infipți la asemenea false titluri de doctor au fost destui șefi din SRI.

Astept ca Edward Helllvig să ii invite la raport pe cei in cauză pentru a-i anunța că sunt trimiși la plimbare. Ar fi un gest salutar într-un moment internațional complicat, cind este nevoie de multă încredere din partea populației în instituțiile de forță. Inclusiv în SRI care are prostul obicei de a se crede deasupra legii și a tuturor. Nu e.

STELIAN TĂNASE

http://www.stelian-tanase.ro/sri-afaceri-doctorate-copy-paste/

Un citat... inevitabil

„O idee cu adevărat mare nu poate fi recunoscută decât după ce a fost călcata mai întâi în picioare; asta e inevitabil.“ 

Henrik Pontoppidan

Facebook,un semn al declinului

Dimineaţa, al doilea lucru după ţigară şi concomitent cu băutul cafelei, intru pe Facebook. Unde găsesc cam tot ce mă interesează, în postările prietenilor. E modalitatea cea mai lesnicioasă să mă branşez la ştirile politice, la agenda evenimentelor culturale. Sunt un fan al reţelei, conştient de avantajele şi dezavantajele sale. Cum ştiu să le ocolesc pe ultimele, după adunare şi scădere, ies în cîştig.

Ca scriitor, invenţia lui Mark Elliot Zuckerberg m-a ajutat să-mi promovez textele, lucru pe care nu l-aş fi reuşit, la nivelul de azi, prin mijloacele tradiţionale, ce încep să acumuleze metodic praful istoriei. De aceea, nu-i înţeleg, decît parţial, pe unii oamenii- vectori de opinie, în special peste 70 de ani sau pe acolo, săltaţi de 60, care refuză cu încrîncenare să-şi deschidă conturi pe Facebook. Le înţeleg teama de nou, de riscul de-a gafa pe un teritoriu necunoscut, după ce au un anumit statut consolidat. Dar atît. Restul împotrivirii e de alt resort, consider, nu are ancoră în spaima nemărturisită, însă subînţeleasă, de noutatea tehnologiei.

Umberto Eco a declarat anul trecut, cînd a primit titlul de Doctor Honoris Causa în “Comunicare şi Cultură mass media” la Universitatea din Torino că “Reţelele de socializare dau drept de cuvînt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvînt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Sunt şi nu sunt de acord cu spusele italianului. Desigur, au şansa să cuvînte şi imbecilii pe Facebook, dar cine le caută în coarne, în afara celor ce le seamănă? Ce greutate au vorbele lor, ca niște furnici lîngă anvelopa mașinii?! Mică, normal, raportată la cele ale unui scriitor ori savant de renume. Pe reţelele de socializare e o plurivalenţă. Şi sunt credibili cei care ştiu să aducă argumente şi în afara celor ale autorităţii.

De fapt, în vorbele lui Eco e cuprinsă nemulţumirea la nivel planetar a unei generaţii învăţate ca discursul public să fie unidirecţional, ca ei să se bucure de ultimul cuvînt, să postuleze. Are efect de dramă, rezultantă a democratizării, a multipolarităţii, unde respectul se cîştigă permanent, nu e un dat în afara oricărei polemici, un abonament, de nerevocat, la o sinecură. E o încercare de refuz a competiţiei. Omeneşte, le acord circumstanţe atenuante. Ca intelectuali- nu, fiindcă se coboară în laşitate, dacă într-adevăr nu-şi simt resursele secate.

Pentru aceşti semeni prestigioşi, Facebook e un semn al declinului. Nu mă aştept s-o recunoască.

A cinsemnat pe facebook Alexandru Petria

23.07.2016

În sensul metaforic al cuvântului

https://hyperliteratura.ro/interviu-fania-oz-salzberger/

Anul ăsta, la Bookfest, am avut ocazia (foarte plăcută, de altfel) s-o cunosc pe Fania Oz-Salzberger, fiica cunoscutului autor Amos Oz. Ne-am întâlnit să povestim puțin despre Evreii și cuvintele, cartea pe care a scris-o împreună cu tatăl ei, și despre ceea ce mai înseamnă evreul și evreitatea astăzi.

Evreii și cuvintele este o carte-eseu scrisă sub forma unui dialog între istoricul Fania Oz și scriitorul Amoz Oz. Titlul analizează pe larg variate prejudecăți și stereotipii legate de istoria evreilor. Grupat în patru mari tematici care povestesc despre continuitate, despre timp și antemporalitate, despre condiția femeii și despre nume și semiotică, textul cărții analizează elemente care definesc cultura evreiască.

Printre ele regăsim nume biblice și mitologice, figuri rabinice, femei puternice, obiceiul dezbaterii și a inițierii timpurii în textele sacre și, desigur, umorul. Să citim, deci, ce spune Fania Oz despre asta.

Avem tendința de a considera evreii ca fiind strâns legați de credința lor și de Dumnezeu. Cum se poate ca un evreu să fie ateu într-un context cât se poate de religios?

Eu sunt o evreică laică. Noi numim asta laicitate. I-am putea spune și ateism, dar laicitate e un cuvânt mai bun. Îți voi explica mai târziu. Nu am nici măcar o singură celulă religioasă în trup. Părinții mei, bunicii și cu mine, credem că până și străbunicii erau deja evrei laici. Și am doi fii. Sunt cinci generații de laici. Mulți dintre evreii israeliți – nu îți voi da cifre – dar cu siguranță jumătate din evreii israeliți sunt, se definesc ca fiind laici.

Astăzi, poți fi evreu în trei feluri diferite: ca religie, ca națiune și ca civilizație.Evident, iudaismul nu este doar o religie. Nici măcar nu este în primul rând o religie. La început, în răstimpurile biblice, a fost un grup etnic. A inventat monoteismul.

Presupun că noi l-am inventat pe Dumnezeu, și nu Dumnezeu pe noi. Grupul a trecut prin multe transformări istorice. Și a supraviețuit și datorită credinței. Însă noi, în această carte, eu și co-autorul ei, credem că au existat și alte motive pentru supraviețuirea evreității.

Astăzi, este clar la modul absolut că poți fi evreu în trei feluri diferite: ca religie, ca națiune și ca civilizație. Eu sunt parte din națiune și din civilizație. Uneori, prefer cultura națiunii.

Deci, ca să-mi termin ideea, când oamenii vin la mine și-mi spun: „Cum poți fi evreu laic?”, le spun: „E simplu. Sunt evreică după nume și după cultură.” Și atunci ei spun: „Eu aș putea fi musulman laic?” Am avut parte de asemenea întrebări. Sau „Pot fi catolic laic?” sau „grec-ortodox laic”. Răspunsul meu este: „Dragul meu prieten, depinde de tine să-ți dai seama de asta.”

Ați spus că veți vorbi puțin despre laicitatea evreiască. Ne puteți spune cum se traduce aceasta în contextul și cultura contemporană?

Provine din revoluția secolului al XIX-lea, întreaga Europă s-a secularizat atunci. Însă mișcarea noastră națională este Sionismul, predominant seculară timp de mulți, mulți ani. Nu este o coincidență. Pentru că Sionismul timpuriu spunea: Nu ne mai bazăm pe Dumnezeu. Dacă ne bazăm prea mult timp pe Dumnezeu, vom fi tot timpul o minoritate persecutată.

Asta s-a întâmplat înainte de Holocaust. Existau profeți laici care au început să clădească un Stat Național Evreisc. Dar acesta se baza și pe ideile culturale evreiești, pe morala evreiască. Eu așa am fost crescută. Am copilărit într-un kibbutz. Fac parte din comunitatea kibbutz.

Tatăl meu venea din Israel. Kibbutzul avea un context cultural bogat. Celebram toate sărbătorile evreiești, dar nu așa cum le sărbătoresc ortodocșii, noi le-am inventat.

Considerați că textele și cuvintele sunt mai importante decât obârșia. De ce?

Pentru că nu există obârșie evreiască. Când mă plimb prin lume, oamenii mă întreabă „Ești din România?” Știu că familia din partea mamei provenea din Basarabia. Vorbeau românește. De aceea sunt atât de emoționată că am venit aici, în România, pentru prima oară. Și cei doi bunici ai mei vorbeau românește când nu voiau să înțeleagă copiii ce spuneau. Fratele bunicului meu se numea Carol, după ultimul rege. Și pentru mine asta e emoționant.

ADN-ul nostru cultural cuprinde plăcerea lecturii, educarea copiilor de când sunt foarte, foarte mici.Oamenii spun și că arăt puțin a româncă. Și asta pentru că nu există trăsături evreiești. Nu există obârșie evreiască. Bineînțeles că există tot soiul de grupuri, dar când te duci în Israel și te plimbi prin Tel-Aviv și Ierusalim, nu vei vedea o națiune formată dintr-un singur grup etnic.

Același lucru e valabil și pentru arabi. Evreii, arabii. Nu-ți poți da seama tot timpul. Nu e vorba de obârșie. E vorba, așa cum spunem și în carte, despre o obârșie a textului. Evreii rămân o națiune prin cultura lor scrisă. Biblioteca evreiască a fost Arca lui Noe pentru noi.

Suntem cu toții o invenție literară. Cuvintele și literatura dau formă naturii umane mai mult decât genele sau oricare alte influențe externe?

Excelentă întrebare. Literară, da, invenție, nu. Pentru că există un lucru numit adevăr literar. Dacă mă întrebi de Dostoievski: „Raskolnikov e adevărat sau fabricat? A fost inventat, ficționalizat sau a fost real?” Și cum eu sunt istoric, îți voi răspunde ca un istoric: Raskolnikov este un adevăr istoric.

Pentru că un personaj literar care a fost suficient de măreț ca să devină adevărat, înseamnă că a fost expresia adevărului asupra naturii umane. În același fel Abraham și Sara, Isaac, Moise și Regele David sunt adevărați.

Nu contează dacă aceste figuri istorice au existat. Chiar de-ar fi existat, nu sunt așa cum ni le amintim.

Regele David nu arăta ca statuia lui Michelangelo. Au fost create ca personaje mărețe ale literaturii mitologice, ale istoriei orale și sunt și astăzi cu noi.

Timp de 3000 de ani, cele două motoare ale supraviețuirii noastre au fost cărțile și copiii, întâlnirea timpurie dintre copil și carte. Acesta e secretul.Dar știi ce e și mai interesant pentru mine? Nu personajele mari, ci cele mărunte. Toți acei oameni și mai ales femei din Biblie care au avut vocea lor.

Pentru că acești oameni, dacă au fost sau nu reali, din punct de vedere istoric, nu contează, ne-au dăruit un anume ADN cultural, iar ADN-ul nostru cultural cuprinde plăcerea lecturii, discuțiile (nu doar citim, ne place să și discutăm despre ce citim), dezacordul ca un bun motor cultural, educarea copiilor de când sunt foarte foarte mici, criticarea tuturor lucrurilor pe seama cărora râdem.
Acesta este ADN-ul evreiesc și nu este făcut din sânge sau obârșii.

Cum ați explica dependența timpurie, de-a lungul generațiilor, a evreilor de cuvinte ca mijloc de comunicare, interpretare și reinterpretare, dezbatere și învățare?

Aceasta este misiunea cărții, de fapt, despre asta e vorba în carte. Pentru că dacă nu există Dumnezeu și Rai și, între noi două fie vorba, poate că nu există Dumnezeu, atunci cum au supraviețuit popoarele evreiești, iudeii, israeliții, timp de peste 3000 de ani?

Nu e puțin lucru. Nicio altă nație străveche nu a supraviețuit. Egiptenii, babilonienii, grecii antici, care nu sunt aceiași cu grecii moderni, romanii… Unde sunt romanii? Poate aici în România. Dar romani nu mai există.

Și răspunsul se află la strămoșii noștri. Timp de 3000 de ani, cele două motoare ale supraviețuirii noastre au fost cărțile și copiii, întâlnirea timpurie dintre copil și carte. Acesta e secretul. Acesta e secretul pe care am vrea să-l insuflăm oamenilor secolului XXI care doresc să-și păstreze moștenirea.

Să clarific acest lucru puțin. La vârsta de trei ani, fiecare băiat evreu trebuia să meargă la școală. Acest lucru apărea în Tora și știam că se practica deja în perioada biblică și cu siguranță era practicat și în cea mișnaică. Unii dintre ei nu puteau merge la școală prea mult timp, dar cu siguranță toți știau alfabetul.

Cunoșteau deprinderile elementare ale cititului și scrisului. Așa că evreii aveau ceea ce noi, istoricii, denumim „educație universală masculină” încă din timpurile străvechi. Nicio altă civilizație nu a făcut din asta o prioritate.

Să merg acum și mai departe, dacă îmi permiți, deoarece cred că aceasta este partea cea mai interesantă. Dacă erai un băiețel deștept în China antică, cel mai deștept din sat, erai trimis în următorul sat, dacă și acolo erai cel mai deștept, erai trimis la Pekin să studiezi Mandarina. Dar nu te întorceai niciodată în satul tău. Dacă erai un băiețel deștept din Delta Nilului în Egiptul antic, te trimiteau să înveți cu înțelepții faraonului, nu te întorceai niciodată în satul tău.

În Grecia antică, te trimiteau la Socrate, în Atena. Nu te mai întorceai în satul tău. Biserica catolică din Evul Mediu, până recent, înspre Modernitate, primea băieții cei mai deștepti care nu se întorceau și nu aveau niciodată o familie.

Pe când băiețelul evreu deștept, încă din timpurile străvechi, se ducea la școala din sat cu toți prietenii lui. În fiecare zi se întorcea acasă, aducând cărțile cu el, la propriu și la figurat. De aceea masa unei familii evreiești era plină de cărți.

Întotdeauna existau mâncare și cărți pe masă, chiar dacă se întâmpla să fie prea săraci să dețină cărți, pentru că volumele erau scumpe, băiatul -sau tatăl și fiul- întotdeauna aduceau la masă texte. Fie că erau rugăciuni, sărbătorile, paștele evreiesc. Toate erau acolo.

De aceea și fetele știau să citească. De aceea evreicele erau mai alfabetizate. Pentru că nu îl trimiteai departe pe cel mai deștept, nu-l trimiteai regelui, filosofilor. Rămânea acasă. Și masa familiei reprezenta nucleul supraviețuirii. Al supraviețuirii textuale.

Se mai întâmplă și astăzi? S-a schimbat acest obicei de-a lungul anilor sau a rămas și astăzi în sânul familiilor evreiești?

Două lucruri s-au schimbat astăzi. În primul rând, mă bucură că restul lumii a deprins acest obicei. Nu întreaga lume, dar mare parte. Creștinul Martin Luther din Germania a fost primul care a pus cărțile și Biblia pe mesele familiilor, însă apoi acest lucru s-a răspândit. Am primit scrisori din China și America Latină. Foarte interesant. Așa că acum, aproape toată lumea e alfabetizată. Însă nu e suficient.

Un al doilea lucru care s-a schimbat astăzi este faptul că, deși copiii poartă după ei cărțile, poartă și smartphone-uri. Și tablete.

Da, familiile evreiești sunt educate, au în continuare sărbătorile, și voi încheia dând un exemplu din familia mea: când copiii mei era mai mici, le-am spus: „Dacă, în timp ce citești o carte, ești strigat la masă, poți aduce cartea cu tine. Este o tradiție veche evreiască”. Problema e că la un moment dat au început să aducă laptopul sau smartphone-ul, spunând: „Mamă, și asta e o carte”. Și, dintr-un anumit punct de vedere, aveau dreptate.

Uneori părinții ungeau alfabetul cu miere pentru ca băiatul să lingă literele și să fie dulci.Așa că ce i-aș sfătui eu pe părinții din secolul XXI: modelul evreiesc ar trebui să devină universal. Aceasta e cheia interviului nostru, de fapt. Bine, poate că citesc de pe computere, de pe tablete. Mai demult aveam tablele străvechi, acum le avem pe cele moderne. Pergamentele străvechi și cele moderne. Lăsați-i să citească de pe computer. Dar asigurați-vă că citesc și cărți.

Și, în cele din urmă, prin intermediul tradiției evreiești, când băiețelul la trei ani era luat și dus la rabin, când învăța alfabetul, mama și cu tata îi puneau dulciuri în locul fiecărei litere din alfabet. În fiecare comunitate de evrei, alte tipuri de dulciuri. Și uneori chiar ungeau alfabetul cu miere pentru ca băiatul să lingă literele și să fie dulci. Și știi ce le spun părinților din ziua de astăzi? Luați-le iPad-ul când sunt mici și ungeți-l cu miere să fie dulce. Așa, se vor îndrăgosti de citit.

Cum se traduce cultura dezbaterii în Israelul de astăzi? Cum se traduce în contextul contemporan, fie politic sau cultural ?

Încă o întrebare excelentă. Israelul de astăzi trece printr-o fază foarte tensionată a certurilor politice. Mai simplu spus, urlăm unul la celălalt. Stânga, Dreapta, Centrul, cei religioși, laicii, ultra-ortodocșii, sioniștii, non-sioniștii, evreii, arabii, bărbații, femeile, toată lumea. Dar aceasta e o tradiție evreiască.

Și în tradițiile evreiești, întotdeauna crima se comite prin cuvinte, nu altfel. De aceea încă din timpurile străvechi, nu a existat vreun război civil evreiesc, iar în Israelul de astăzi, unde ar fi putut irumpe cu ușurință un război civil, acest lucru nu s-a întâmplat.

Evreii nu se prea omoară între ei. Israeliții, nu doar evreii, ci și arabii, nu obișnuiesc să se omoare între ei. Au existat dezbateri violente asupra teritoriilor, dar nu din cauza fricii față de conflict. Ne facem în toate felurile, dar ne folosim de cuvinte, nu de pumni sau arme.

Îmi displace nivelul dezbaterilor din Israelul de astăzi. Este o violență verbală destul de primitivă. Nu este ceea ce ne-au învățat rabinii sau tradițiile. Dar cred că putem ridica ștacheta și exact asta încerc și eu să fac.

Dacă am face cu toții asta, cum credeți că s-ar schimba contextul nostru politic?

Ar exista mai multă vorbă și mai puține gloanțe. Și cred că țările cu un trecut violent, majoritatea dintre ele europene, inclusiv România, ar beneficia enorm – și unele dintre ele încep să beneficieze deja – de pe urma utilizării cuvintelor în locul armelor.

E însă fezabil, așa cum le spun prietenilor mei din Turci sau Rusia, doar în măsura în care cuvintele sunt verbalizate, nu reduse la tăcere. Pentru că dacă le reduci la tăcere, dacă le cenzurezi și dacă pedepsești pe cel ce le întrebuințează, gloanțele ar începe să zboare.

Evreii au migrat de-a lungul istoriei și au influențat multe regiuni și culturi. Cultura și religia evreiască au influențat istoria universală? Ne puteți da exemple?

Cultura evreiască a avut o influență majoră asupra Istoriei Universale. Ca om de știință, cercetez aceste lucruri. În cazul meu, cercetarea se referă la filosofia politică a secolului al XVII-lea. Știți numele: John Locke, Thomas Hobbes și mulți alții asemenea lor din acea perioadă.

Cu toții au citit Biblia și s-au folosit de Biblie, însă nu au folosit-o în felul în care o făceau creștinii care credeau în Vechiul Testament. Se foloseau de Biblia iudaică pentru politică. De exemplu, ideea unei republici a fost inspirată din Biblie. Federația Triburilor.

Ideile de dreptate socială și economică descrise de Biblie au un minunat codice legal al justiției sociale. Astăzi nu inspiră doar dezbaterea israelită sau democrația și justiția socială, ci aproape fiecare dezbatere.

În încheiere, vreau să spun că nu doar la nivel macro s-a petrecut influența aceasta. Când mă duc în Hong Kong și aflu că există o regină a frumuseții acolo pe nume Rebecca, îmi spun „suntem în Hong Kong, dar Rebecca e un nume din Biblie”. Când mă duc în miezul deșertului din Australia, Deșertul Roșu, și întâlnesc un aborigen pe care-l cheamă Isac, îmi spun „stai puțin, parcă-mi sună cunoscut numele ăsta”.

Ați menționat nume de femei din literatura religioasă care au reușit să se impună într-o societate profund patriarhală. Cum s-a schimbat acest lucru astăzi ?

„Evreii și cuvintele” este scrisă împotriva ultra-ortodocșilor care spuneau că femeile nu trebuiau auzite, văzute.În istorie, acestea vin și trec – de exemplu, în istoria noastră, Talmudul este mult mai șovinist decât Biblia. În Biblie, oamenii trăiau istoria reală, erau femei puternice care au schimbat istoria. Să-ți dau un exemplu pe care-l folosesc în carte: Moise însuși a fost salvat de șase femei curajoase care lucrau în regat.

Știi când mi-a venit ideea asta? În timpul nașterii gemenilor mei.[…] Eram sub influența epiduralei, așa că m-au năpădit niște gânduri frumoase și mi-am zis stai puțin. Biblia, cea de-a doua carte a Bibliei, Capitolul Unu. Moise se naște și Faraonul caută să-l omoare, însă șase femei, moașele, mama, sora, prințesa Egiptului, servitoarea, toate s-au înțeles să-i salveze viața. Șase femei curajoase. Și atunci, din halucinația mea provocată de epidurală, mi-am zis: Unde naiba era tatăl lui?

Femeile din Biblie erau foarte puternice. În Talmud societatea era a bărbaților, trebuia să fii genială să intri. Însă femeile deveneau tot mai puternice și rațiunea din spatele Istoriei Evreiești fiind aceea că dacă civilizația ta se bazează pe carte și pe copil, atunci e de la sine înțeles că femeile aveau un rol foarte important. Astăzi, cred că avem femei puternice peste tot, cu excepția, din păcate, a lumii islamice, și mi-aș dori ca influența femeilor puternice din tradiția mea să pătrundă în toate ungherele lumii.

Dar să nu idealizăm iudaismul. A avut și părți foarte șoviniste, ultra-ortodoxe. Cartea noastră (n.n. Evreii și cuvintele) este scrisă împotriva ultra-ortodocșilor care spuneau că femeile nu trebuiau auzite, văzute, nu ar trebui să iasă în stradă, nu ar trebui să aibă voie să danseze sau să cânte. Deci care e adevărata tradiție, eu, care ies în stradă și cânt și dansez sau ultra-ortodocșii care-și țineau femeile acasă? E o tradiție bună, dar trebuie să lupți ca să o revendici.

Cultura iudaică a avut o mare influență asupra literaturii occidentale, asupra artei, filosofiei, științei etc. Trăsăturile evreiești au devenit trăsături universale?

Din câte știu eu, este singura religie monoteistă care permite practicanților săi să râdă de profet, de Mesia sau Dumnezeu.O altă întrebare minunată. Aș fi bucuroasă să afirm că dintotdeauna au fost universale, dar asta nu s-a întâmplat cu multe culturi.

Ce a ajutat ADN-ului nostru cultural nu a fost faptul că evreii sunt mai înțelepți, mai deștepți, mai vicleni – astea sunt prostii antisemitice -, ci faptul că avem o anumită normă care spune că ai dreptul să te răfuiești cu autoritatea. Să râzi de ea. De la o vârstă fragedă, copiii sunt învățați nu doar să-l contrazică pe rabin, pe profesor, ci dacă o fac și câștigă cearta –ceea ce e dificil – sunt lăudați.

Îți este permis să pui întrebări incomode și, bineînțeles, ne era tot timpul permis să face glume pe seama a orice, de la părinți, până la rabin, la profet și însuși Dumnezeu. Și, din câte știu eu, este singura religie monoteistă care permite practicanților săi să râdă de profet, de Mesia sau Dumnezeu.

Din punct de vedere intelectual, lucrul acesta este foarte bun.

Cum ajută literatura contemporană proliferarea identității evreiești ce a fost conservată atât de bine cu ajutorul cuvintelor, textelor, cărților?

Secolul XX este înțesat de autori evrei ce nu-și purtau originea ca pe o emblemă, la vedere. Asta nu presupunea să fii ortodox sau să arăți ca un evreu sau să vorbești așa. Totuși, cred că există ceva în comun între Joseph Roth, scriitorii din Weimar, Philip Roth în SUA, Woody Allen în cinematografie și bineînțeles, frații Marx și scriitorii israeliți și regizorii, iar acel ceva în comun este ireverența.

Lipsa fricii în fața autorității. Ireverența înseamnă că nu mi-e teamă de niciun fel de autoritate, politică sau spirituală. În trecut, codul evreiesc era cel al unei reverențe ireverențioase. Erai reverențios, credeai în Dumnezeu, dar erai și ireverențios.

Puteai să-l contrazici pe Dumnezeu. Puteai să râzi de El. În timpurile noastre, mulți oameni nu mai sunt reverențioși, nu mai cred în nimic, dar încă păstrează, ca scriitori, artiști, această capacitate învățată de mici, din familie, aceea de a putea să iei în derâdere, să ridiculizezi, să critici, să satirizezi și să contrazici totul și orice.

Dacă există vreo temă de bază în literatura modernă evreiască, aceasta este. Și de aceea, dacă mi-e permis să adaug, cărțile autorilor evrei, filmele evreiești o duc atât de bine în lume. Nu doar pentru că e ceva exotic și pentru că există conflictul iudeo-arab sau pentru că ar fi corect politic să îți placă.

Ar fi putut fi toate aceste lucruri și tot ar fi putut fi plictisitor. Motivul pentru care literatura evreiască și arta evreiască sunt receptate atât de bine e pentru că dintotdeauna au avut o întorsătură surprinzătoare. Iar această întorsătură e parte din ADN-ul evreilor.

Aveți o identitate foarte bine conturată în jurul acestei culturi a dezbaterii. Cum ar putea beneficia de pe urma sa un model universal al educației?

Minunată întrebare. În primul rând, să lăsăm deoparte cuvântul identitate. Nu îmi place. Trăim într-o lume modernă. Cuvântul acesta e prea determinist și primitiv și uneori simt că identitatea mea e lumea. Suntem cetățeni ai lumii. Tu nu ești doar româncă, eu nu sunt doar evreică sau israelită, nu suntem doar femei. Suntem parte a unei cetățenii universale.

Ce mi se pare interesant, atât ca istoric, cât și ca scriitor, sunt părțile din cultura în care am crescut și care pot și ar trebui să devină influențe universale. Nu încerc să impun asta nimănui, nu sunt misionar. Și ISIS își dorește ca ideile lor să devină universale. Ale mele sunt doar sugestii. Astfel că aș sugera următoarele.

Ar trebui să existe culturi naționale, dar ar trebui să și interacționeze unele cu celelalte tot timpul.Aruncă o privire spre raftul bibliotecii tale cu cele mai bune cărți, la raftul tău cultural național. Bucură-te de el, citește-l în profunzime, descoperă-ți propriul ADN, însă privește și cât de frumos poate interacționa și cu celelalte rafturi culturale.

Literatura evreiască n-a fost niciodată neprihănită. S-a aflat dintotdeauna peste tot, preluând idei și concepte din toate părțile, de la Imperiul Babilonian și Grecia antică și Arabia, până la culturile moderne. Ar trebui să existe culturi naționale, dar ar trebui să și interacționeze unele cu celelalte tot timpul.

Și celălalt sfat către generațiile secolului XXI: când copiii voștri sunt mici, luați-le iPad-urile și ungeți-le cu miere. Puneți-i să citească cărți, în orice formă ar fi ele. Sădiți în ei dragostea pentru cărți deoarece secretul cel mai bine păstrat pe care școala nu-l va divulga este acela că cititul este cea mai mare plăcere din lume.

Pot să spun – și sunt bucuroasă s-o fac – că sionismul a reușit. Nu în sensul tragediei palestiniene, bineînțeles. Cred că ar trebui să existe Palestina independentă și cred că sionismul nu a reușit în asta. Dar a reușit în aceea că a făcut din vocea și din creativitatea evreiască o putere, o mândrie neînfricată și extrem de interesantă pentru restul lumii. Spunând asta, nu cred că evreii ar trebui să fie toți scriitori, ci că scriitorii din jurul lumii ar trebui să fie evrei în sensul metaforic al cuvântului.

* * *

nişte oameni au desenat o pasăre pe asfalt
după trei zile
pasărea a zburat oamenii au rămas cu aţa

.

:nu ei joi ca un pelerinaj la o moară dispărută în miezul târziu al zilei
şi eu am un ochi închis pentru mine am un ochi deschis pentru alţii
am părul nepieptănat de parcă aş cere iertare
cerealelor integrale dar eu urăsc cocorii şi nu-i
frumos să urăsc frumos este să scuip pe toate
la timpul lor pe jertfa noastră umană mituită ca o fanfară învinsă am
stat aşezaţi multă vreme sub formă de triunghi
ca nişte grămezi de cărbune ca nişte animale
tolănite la piciorul pianului îmbrăcat în civil nu-i
cunoşteam gamele nici simţ baroc nu aveam era frumos pentru că
puteam urî retraşi în lumina neoanelor stinse a florilor şi-a ierburilor
.
(eram atât de trişti încât devenisem gri
parcă eram de plastic coclit
şi nimeni nu ne-a spus nimic deosebit)

ps

acum sau niciodată în nopţile de vară vine o umbră la mine (o fi tot
ea pasărea o fi tot ea amăgita) şi îmi şopteşte a
poruncă decât o democraţie bolnavă mai bine o dictatură sănătoasă

Daniel Vorona

Povestitorul din Dealul cu Ulmi

1. Zilele acestea, scriitorul Lazăr Popescu a susţinut, la sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” Gorj, sub patronajul Filialei Craiova a U.S.R., obişnuita lectură publică anuală.

Gestul în sine a fost plin de cele mai bune intenţii. Gustul amar mi l-a dat neparticiparea, la acţiunea eminamente culturală, a aşa-zişilor „columnişti” ai lui Marius Iorga, arătându-şi încă o dată pe faţă invidia şi, vai, impostura.

Lazăr Popescu este, poate, cel mai rotund, complex şi original scriitor al Gorjului contemporan, făcând fireşte parte din garda de întemeietori ai autenticului „columnism”. Are aerul unui solitar, dar cine-l are tovarăş de cale ştie să-i cucerească sufletul şi cugetul. Şi mai are „corolarul” propriu de exigenţe, din pricina căruia prietenii îi sunt puţini (însă aleşi, intelectuali şi creatori remarcabili, în frunte cu Ion Trancău – n.m.,I.P.B.).

2. Întâi şi întâi, Lazăr Popescu a citit din noul său volum de poeme intitulat oximoronic şi terţinclusiv „Liniştea neliniştii”, derulat pe coordonatele celor trei teme predilecte în ultima vreme: iubirea, moartea, critica socio-politică.

Ce vreţi?! Îşi refondează iubirea/ erotikonul/ pe alte baze ale căutărilor sale:

– intertextualitatea atât la nivel de filosofie hindusă (budismul mahayana), cât şi prin prelucrarea unor texte de muzică populară/ reciclarea tipic postmodernistă a unor texte de muzică populară din Oltenia;

– apoi metamodernismul al cărui promotor, cel puţin în România, s-a autoproclamat, ca replică, înţeleaptă, la al meu transmodernism autohtonizat, întocmai procedând şi Lazăr Popescu cu „paradigma” sa.

Ce vreţi?! Îşi reconotează toposul morţii marcat de evidente accente tragice, cauzate de decesul ambilor părinţi: învăţătorii Ion şi Melania din Corobăii Drăgoteştilor:

– despre tatăl său, îmi povesteşte mereu că i-a vegheat nopţile de învăţătură şi de romantică reveria motivantă;

– despre mama sa – pe care am cunoscut-o personal cu prilejul unei tabere de cercetare, etnofolclorică – aspectul că avusese o temeinică atitudine şi formaţie pedagogică, tutelându-i astfel şlefuirea firii.

Prozele din „Povestiri din Dealul cu Ulmi” s-ar impune prin voinţa de originalitate şi diferenţă reinstituită (in)augural.

Ar izbuti, programatic, să completeze trilogia românescă „Eşecul cartofilor cruzi” (I. Falsul paradis, II. Cravata roşie, III. Renumele trandafirului), reconfigurând încă un hinterland rural, un Macondo, o Yoknapatawpha într-un spaţiotimp narativ redescoperit kairotic, dar şi ironic.

Romanul „Cenuşă şi Eter” – din care a publicat fragmente în „Caietele Columna” şi „Confesiuni” – se vrea o (meta)cercetare aproape iniţiatică a unui manuscris de alt roman, aflat în posesia unui personaj cu serioase probleme de sănătate psihică, într-un „internat” de „glumeţi” de la Turceni, pe nume Remus Goană, preot de profesie. Cei doi protagonişti, Lucian Ionescu şi Vlăduţ Ştefănescu îl vor regăsi pe Remus Goană însănătoşit între timp, care le va înmâna romanul căutat (recherche/ quête/ cavalerescă).

Cuprinde patru părţi: I. Întoarcerea în Valea Frasenului; II. Secretul lui Anton Necşulescu; III. Dovlecii nu s-au copt; IV. Ultimii români.

A consemnat Ion Popescu Brădiceni

http://www.gorjeanul.ro/cultura-2/lazar-popescu-intr-o-lectura-publica-o-relatare-de-ion-popescu-bradiceni#.V49mIPl97IV

Și pretutindeni gândul

„Una dintre plăcerile românilor e sa vorbească de rău țara și despre poporul lor. Se zice că asta ar fi ceva caracteristic rasei latine. Se poate. În acest caz, obârșia noastră romană se dovedește cu prisosința.

Oriunde se întâlnesc doi oameni, mai ales pentru întâia oară, se grăbesc să lase o bună impresie despre sine unul altuia și prind a zvârli săgeți asupra regelui, asupra oamenilor politici, asupra administrației, asupra armatei, asupra poporului. Bineînțeles că Austria, Serbia, Bulgaria, mai ales Bulgaria, sunt date ca pilde spre dovedirea nemerniciei noastre.

Gazetele noastre suferă influența asupra aceluiași spirit public: combat cu înverșunare, fiecare în felul ei. Cetitorul nepărtinitor și sceptic crede tot și are bucuria sa proorocească putreziciunea noastră desăvârșită de sus până jos.

(…)Ciudat! Îmi cunosc țara destul de bine, cunosc poporul nostru și nu sunt asa de îngrozit de viitor. Eu n-am văzut numai bordeie; am văzut sate, și multe cu gospodării frumoase. (…) Pretutindeni gândul binelui lucrează, obscur ca și floarea de primăvară, care-și face înalt și nebănuit loc în întunericul frunzelor noastre.

Munca aceasta fără răsplată, ca și floarea sfioasă, vestește înflorirea unei primăveri. Să ne descoperim înaintea ei.“

Mihail Sadoveanu, 1911

http://webcultura.ro/inflorirea-unei-primaveri/

Pictor de duminică

Reporter: Sunteţi fondatorul Salonului Naţional de Pictură „Arte Mici”. Cum a început totul?

Florin Preda-Dochinoiu: A fost o reacţie împotriva la ceva, o alternativă a spontaneităţii şi a fanteziei. O evadare, o eliberare de regulile impuse, a fost un simbol de Bunavestire a Poliţiei Române.

Ideea, de fapt, a fost alta. Trebuia să fie o mişcare artistică de stradă. În ziua în care Salonul de primăvară, vară, toamnă sau iarnă al pictorilor profesionişti gorjeni îşi deschidea porţile, zeci de artişti, independenţi de Salon, trebuiau să ocupe trotuarele din faţa sălii, să înconjoare clădirea cu lucrări de pictură şi să înceapă vernisajul în aer liber … Unora li s-a părut frumoasă, dar nebunească ideea, eschivându-se de la susţinerea ei, motiv pentru care i-am pus eticheta: „PROIECT ABANDONAT”.

Salonul Naţional de Pictură „Arte Mici”a fost o reacţie şi o alternativă. Este un unicat, zic eu, întrucât pentru prima oară, în România, a fost organizat într-un sediu de poliţie, spaţiul nefiind ales întâmplător, ci datorită aniversării a 188 de ani de la înfiinţarea Poliţiei Române.

Rep.: Ce se vrea a fi Salonul „Arte Mici”?

F.P.D.: Aşa cum am mai spus, se vrea un elogiu spiritual dedicat copilăriei. Se vrea, nu numai un descoperitor de imagini, dar şi un interpret corect al acestora, capabil să pună în valoare, fără a distruge, construcţia simbolurilor pure. Doresc să aibă cât mai multe ediţii, să bucure cât mai mulţi copii, că doar este dedicat pictorilor cu vârste cuprinse între 3 şi 15 ani şi să rămână un eveniment artistic continuu peste timp.

Rep.: Cum a fost prima ediţie?

F.P.D.: A fost o ediţie interesantă, doar într-o săptămână, în perioada 15-22 martie 2010 (anunţ şi înscriere) s-au înscris 125 de concurenţi cu peste 200 lucrări.

Rep.: Dar a doua?

F.P.D.: A fost un eveniment “clandestin” de formă, pată şi culoare.

Rep.: Cum au primit gorjenii această iniţiativă?

F.P.D.: Sper că a fost un prilej de bucurie, nu numai pentru gorjeni, ci şi pentru micii artişti din întreaga ţară. Ediţia de anul acesta a fost patronată de mai multe instituţii, care în parteneriat au contribuit la reuşita evenimentului. Cu toate că societatea românească este imprevizibilă se lasă mânjită de cultură. Chiar dacă este realizată de prichindei, arta lor are acelaşi tumult, aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, dar multă, multă puritate. Mai mult, un strop de cultură nu dezbină, ci doar te ambiţionează să realizezi mai frumos, mai interesant, mai mult, mai… şi mai spectaculos. Deci, gorjenii au girat evenimentul cu bucurie şi interes.

Rep.: Colegii dumneavoastră de la Poliţia Motru cum au reacţionat vizavi de „Arte Mici”? V-au sprijinit? S-au implicat în vreun fel în organizare şi în desfăşurare?

F.P.D.: Mesajul a fost înţeles, apreciată ideea la nivelul semnificaţiei şi conţinutului, iar sprijinul a fost evident. Au susţinut şi au acceptat ideea de artă, pentru că ei o apără, apară drepturile şi libertăţile fundamentale ale oricărui cetăţean, dreptul la libertate şi viaţă.

Rep.: Dumneavoastră sunteţi pictor şi om al Legii, în acelaşi timp. Cum se împacă cele două elemente?

F.P.D.: Tot timpul jurnaliştii au încercat o tălmăcire lirică a realităţii, considerând că poliţistul nu poate fi capabil de modernism, de avangardism sau de originalitate.

Poliţistul şi artistul, în cazul meu, au drumuri cu scopuri finale diferite, dar fiecare trăieşte în lumea lui stranie (pentru celălalt) care încifrează ceva aparte, iar uneori pentru a fi înţeles se crede că este necesară traducerea sau interpretarea culorii sau cuvântului.

Nu mi-e ruşine că sunt poliţist, cum nu mi-e ruşine că sunt artist!

Rep.: Din ce grupare artistică faceţi parte, cărui curent artistic aparţineţi?

F.P.D.: Nu cred că ştiu care îmi este “gradul” printre artiştii contemporani. Sunt un grafician, un artist ilustrator şi un pictor de duminică. Îmi place să cred că mă înscriu în sfera suprarealismului oltenesc, aşa cum m-a catalogat Ovidiu Ghidirmic, iar nefăcând parte din nici o şcoală, continui să pictez ceea ce văd şi să văd dincolo de ceea ce toţi privesc.

Rep.: Aveţi idoli , ce artişti v-au marcat?

F.P.D.: Idoli? Într-un fel i-am întâlnit pe toţi. Mi-am început activitatea cu Ivan Generalic, Constantin Brâncuşi şi Florin Pucă. L-am certat, în gând, pe Maigritte că s-a născut mai devreme cu ideile furate de la mine şi am fost fericit că l-am cunoscut pe Pucă (pregătindu-mi sirop de căpşuni ) şi că nu l-am întâlnit pe Dali (cu siguranţă n-am fi rămas prieteni). O clipă am crezut că Durer, Michelangelo, Da Vinci, Constantin Brâncuşi Dali, Ţuculescu, Generalic, Maigritte, Iosif Keber, Florin Pucă, Chirnoagă, Bălaţa, Piliuţă, Ligia Macovei Alina Roşca mi–au pomenit numele, dar era invers şi m-am însurat cu Alina-Camelia, atunci (sau măritat?!), venind în Gorj. Un tărâm mirific plin de basm şi poezie, un loc protejat de Dumnezeu, loc de unde a plecat şi arta idolului meu, genialul Constantin Brâncuşi, cel mai cunoscut român în lume. Nu credeţi că este o coincidenţă frumoasă? Un dar sublim dat muritorilor, ca prin căsătorie să-mi duc existenţa, pe meleagurile pe unde altădată el a trecut?!

Rep.: În multe din lucrările dumneavoastră de grafică întâlnim simboluri din lumea satului, simboluri care ne duc într-o Oltenie misterios de frumoasă și interesantă. Cum generați aceste simboluri?

F.P.D.: Artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte.

Rep.: Aţi fi putut scrie poezie…

F.P.D.: Dar scriu poezie. Am debutat cu poezie…

Rep.: De ce nu v-aţi dedicat poeziei ?

F.P.D.: Din respect şi teamă pentru fratele mai mare. De frică. Mi-a fost frică că mă vrăjesc literele, că n-am cum să-l depăşesc pe fratele meu. Constantin Preda scrie o poezie demenţială. Este un mare, mare poet …. Asta e… Dar să revenim la simboluri ….

Rep.: Cum generaţi aceste simboluri?

F.P.D.: Aşa cum am spus mai devreme artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte… Simbolurile mele sunt poveştile mele. Nu poţi simţi neliniştile unui lucru decât dacă ai rădăcinile prinse acolo. Clipele din satul meu devin simboluri în oraşele voastre ….dar tipul de simbol diferă de la o lucrare la alta. Versurile poeţilor generează şi ele simboluri. Simbolurile din volumul „Ninsoarea electrică” scris de Traian T. Cosovei diferă de simbolurile ce le-aş folosi, ilustrând „Poeme pentru Mama” de Mircea Micu. Orice vers, orice gând, orice sunet generează o imagine, dar numai imaginile conţin simboluri.

Rep.: Dacă ar fi să pronunţaţi numele celor mai buni 10 pictori, scriitori, poeţi în viaţă, din Gorj, la cine v-aţi opri?

F.P.D.: Fiecare artist e foarte bun. Nu este drept să creezi o ierarhie. Poţi să vorbeşti de generaţii artistice sau de fiecare artist în parte.

Rep.: Reformulez. Dacă ar fi să pronunţaţi numele a 10 pictori, scriitori, poeţi din Gorj, pe care îi cunoaşteţi, la cine v-aţi opri?

F.P.D.: Nu ştiu dacă sunt zece sau o sută. Sunt oameni plăcuţi prin ceea ce fac. Pe unii îi cunosc, aşa cum l-am cunoscut pe Maigritte, pe alţii din lucrările lor sau de la diferite evenimente culturale. Repet nu este o ordine valorică: Alex Gregora, Grigore Haidau, Gheorghe Plăveţi, Zenovie Cârlugea, Romulus Iulian Olariu, Vasile Fuiorea, Rodica Marin, Nicolae Dragoș, Florin Gheorghiu, Ion Popescu, Marin Colţan, Viorel Gârbaciu, Florin Iusuf, Cătalin Bîjnea, Valer Neag, Spiridon Popescu, Constantin Dobriţescu, Mihai Ţopescu, Marius Aldea, Teodor Dădălău, Constantin Bunilă, Aurelian Suța, Ionel Apetrei, Doru V. Fometescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mocioi,, Arminio Ţuineac, Cristian George Brebenel, Florin Marcoci….

Rep.: La ce lucraţi în prezent şi ce proiecte aveţi?

F.P.D.: Am reluat de circa un an un proiect mai vechi de grafică: „Cai ve(r)zi pe pereţi” şi învăţ, clandestin, să pictez de la artiştii seralişti care frecventează „Arte Mici”.

Rep.: Există în familie cineva care să vă moştenească talentul?

F.P.D.: Arta se învaţă, moştenirea se lasă prin testament. Nepoţii mei pictează. Fiul meu Alexandru (PAF) nu mai pictează. Iubeşte. A ales ceva gen curcubeu pisat în aur, renunţând la culorile stoarse din semne şi cred că străluceşte. A pictat pentru că trebuia să atingă un punct: să-i cumpăr costum la vernisaj.

Rep.: Dumneavoastră, Florin Preda-Dochinoiu, de ce pictaţi?

F.P.D.: Pictez, de frică, să nu mor!

A consemnat MINODORA SUCEA

http://www.gorjeanul.ro/interviu-2/florin-preda-dochinoiu-%E2%80%9Epictez-de-frica-sa-nu-mor%E2%80%9D#.V4teSfl97IU