Avantaje

„Câinii nu au multe avantaje față de oameni, 

dar unul dintre ele este extrem de important: 

eutanasia nu este interzisă prin lege în cazul lor; 

animalele au dreptul la o moarte milostivă.”

Milan Kundera, Insuportabila ușurință a ființei

Schelărie la o șandrama. Hybris

Omul își construiește de-a lungul vieții o șandrama
plină de măști, titluri, orgolii...
Ridică schele înalte,
de neatins,
ca și cum ar zidi o catedrală.
 
Căderea este inevitabilă.
la prima suferință adevărată,
schelăria se fisurează, iar printre grinzi
începe să se vadă adevărul gol-goluț.
 
Această „schelărie la o șandrama” este
povestea fiecăruia dintre noi.
 
Deocamdată, atât.
 
S-au strâns și azi nori de ploaie la orizont.
 
Plouă.
 
Plouă peste o schelărie ridicată în jurul unei șandramale.
Arde încet.
Poetul continuă să urce și să coboare pe scări,
cu o găleată de foc în loc de apă.
 
Paradoxal, nu?
 
Și poate că aici ascunde Sisif,
chiar atunci când știe că totul este provizoriu,
o tandrețe ascunsă
și o întrebare:
Astăzi, cine mai ridică o schelărie pentru o șandrama?
 
Eli Gîlcescu
23 iun. 26

Metafore de ghiveci (2)

Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului
                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, „schelăria la o șandrama” ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic (E. G.) – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Alte mici gânduri de mai…

(...) Tot ceva aritmetică… Doi oameni din trei nu văd perfect, iar creierul nostru poate ține minte 50 000 de mirosuri diferite. S-o creadă savanții! N-au luat în calcul mirosurile noastre originale. Ceea ce, de asemenea, nu cred că știați este că lungimea vaselor de sânge din corpul nostru, puse cap la cap, este de o sută de mii de kilometri. La care se adaugă și lungile autostrăzi ale patriei, construite anual în România… Dintele este singura parte din corpul nostru care nu se poate repara singură. Suntem cu aproximativ un centimetru mai înalți dimineața decât seara, pentru că ziua cartilajele noastre se comprimă ușor. Un popor de oameni înalți! Slavă ție, patria mea, mamă bună și iubitoare! O pădure de cartilaje de senatori, de deputați și de demnitari de tot felul stă gata să fie împăiată…

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/tableta-de-luni-ionut-cristache-alte-mici-ganduri-de-mai-4/

Ionuț Cristache

Despre virtuți, morală, discernământ

Cristina Stănciulescu

Contributor 

Am vorbit cu domnul Horia-Roman Patapievici despre gândire, raportare la timp și despre educație. Am vorbit și despre viitor, deși și trecutul ocupă o parte bună din interviu.

https://republica.ro/horia-roman-patapievici-zin-lumea-noastra-intelectualii-nu-mai-au-importanta-pe-care-au-avut-o-pe-vremuri

Opinia mea despre educație și despre cei care au fost aclamați care reformatori ai ei este foarte proastă și a devenit din ce în ce mai proastă pe un fond în care, în anii 90, salutam reformele care se făceau în învățământ.

Dar eu am fost educat în regimul comunist.

Școala era comunistă, să zicem, prin faptul că existau orele de socialism științific, orele de educație cetățenească la clasa a 7-a și a 8-a, istoria era făcut din perspectiva ideologiei comuniste. Deci erau urme ideologice limpezi. Dar am făcut matematică, limba română, fizică, chimie… într-un sistem educațional care rămăsese în stil clasic.

Liceul era în stilul reformei franceze, facultatea era, în principiu, facultatea humboldiană. Ei bine, toate astea au fost distruse nu numai prin incompetența „reformatorilor” ci prin sincronizarea cu forme diferite ale învățământului, cum ar fi cele anglo saxone, sau prin această tentă de eficientizare comercială a învățământului prin directiva Bologna. Noi toți ne-am bulucit să distrugem ceea ce funcționa.

Nici nomenclatura nu este bună. Cum să-i spui învățământului liceal „preuniversitar”, de parcă scopul final al lumii ar fi să faci facultate? Idealul de educație e umanist în mod fundamental în civilizația noastră, orientat după ceea ce spunea Goethe că „bunul cel mai de preț al omului este personalitatea”.

Eu nu înțeleg însă nimic din ce vor să facă acești oameni, aparent foarte luminați, care conduc învățământul. Totul e greșit și îmi vine să spun ca cel mai conservator: întoarceți-vă la trecut. Faceți cum s-a făcut în trecut, că se făcea bine!

Nu se vorbește în școală de virtuți sau morală, nu se vorbește că trebuie să fii bun! Și am pierdut toate astea, pentru că am fost lipsiți de discernământ. Discernământul fundamental este: dacă ceva funcționează, trebuie lăsat să funcționeze. Dar asta o spun acum! Dacă am fi vorbit în 90 aș fi spus că avem nevoie de reformă, da!

S-a schimbat „omul recent” în 2025?

Ce carte pregătiți?

O anamneză pentru geniul Europei, o carte despre ce a fost extraordinar în civilizația noastră care iată, se străduiește din răsputeri să nu mai fie.

Ce boală are sufletul Europei?

Un fel ură de sine…

Da, a devenit tot mai recent. E peste tot „omul recent” și totul se schimbă în funcție de nevoile lui. Pentru că „omul recent” e la putere, e omul pentru care trecutul nu contează, iar sufletul lui nu mai are nicio adâncime. Totul e orizontal, totul e hedonism, totul este voința lui de suveranitate absolută asupra lumii.

Un citat floral

„Într-un colț oricît de mic din natură, este loc totdeauna și pentru armonia universală.”

Vasile Gogea

Eli Gîlcescu
14 apr. 2026