10 iunie 1904, Dublin, Irlanda.
METAFORA CĂUTĂRII
miercuri, 4 februarie 2026
James și Nora
duminică, 21 decembrie 2025
Vocea care mă recunoaște
Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”
Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.
Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.
Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.
Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.
Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.
Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
vineri, 7 noiembrie 2025
Inflație involuntară
Există o singură primă lecție de educație financiară pe care noi,
ca popor, ar trebui să o învățăm colectiv,
iar asta ne-ar scuti de toate neplăcerile:
Nu există nimic gratuit.
joi, 6 noiembrie 2025
Astăzi când...
Brusc, și poate că într-un mod nițel dement, alegând o
altă pistă de viață – cea de pustnic electronizat, tele-satelizat – cu nimeni
întâlnindu-se și totuși totul despre lume știind, parcă ar juca o farsă, parcă
ar trăi o dramă, parcă ar fi satir antic și poate că ideolog modern sihăstrit –
acest personaj nepopular precum un zeu de dată recentă, fără vechime
bio-mitologică. Pe timpuri, zădărnicindu-și accesul la libertate, intra în vorbă
cu oricine, demistificând iluziile trecutului său și al societății, și al
civilizațiilor, ca într-o oficiere de ritual înecându-se în forfota miilor de
oameni care aveau o unică profesie de sâmbătă și duminică – profesia de a se
revolta. Însă, iată, peste capul acestui biet zeu de dată recentă fără vechime
bio-religioasă sau bio-ateistă năvălește ziua decepțiilor ca un viitor ce se
întâmplă mai devreme ca de obicei, poate că chiar catastrofal de devreme, crunt
și nerăbdător... – nici nu ai timp să deprinzi arta disperării și meșteșugul
uitării, superstițios și înfricoșat ticluindu-ți harababura visului de peste
noapte, după care începe o mare nesiguranță și așteptare ce extenuează posibile
bucurii și, în oricare destin, de om sau de lume, rămâne „etern“ constant
prilejul de a te dezamăgi și de a fi altceva – ceva de dată recentă, inclusiv
cu datele cele mai proaspete din noile ediții sau reeditări ale cărților de
telefoane (câtă frunză și iarbă!) din lume; deocamdată, parțial, cărți vii.
Pentru că, până la ele, au existat și alte rânduri de cărți de telefoane, deja
moarte, telefoanele, azi – modificate, încât, de se întâmplă să-ți amintești de
timpurile „când telefonul public îți returna moneda...“, ești privit cu mare
atenție și întrebat: „Dom’le, chiar ai prins și vremurile alea?!“ Mă rog, un
fapt mai general: rășina sintetică a oricărui aparat de telefon este nefast
aureolată și de un cernit spectru al deznădejdii. Mai ales astăzi, când unora
telefonul mobil le imobilizează mintea. Când politicienii trăncănesc atâtea
banalități, încât îți vine să telefonezi la 112. Când, reieșind din situația că
mâinile deputaților sunt permanent ocupate cu telefonul mobil, plenul
parlamentului a decis ca pentru vot să se folosească pedale. Astăzi, când
aparatul de respirație artificială stă lângă telefon – aparat de vorbire
artificială. Când deja trăim cum trăim în Sodoma virușilor de calculator și
Gomora telefoniei celulare. Din Sodoma și Gomora ne telefonează inteligența
artificială, admonestându-ne că ar trebui să ne modificăm și eticheta bunelor
maniere: furculița în stânga, cuțitul în dreapta farfuriei. (Dar telefonul
mobil unde trebuie pus: în stânga, în dreapta sau în față?...) Astăzi,
telefoanele dețin în ele însele cărți personale de numere, deocamdată ca și cum
cărți vii, dar care, implacabil, vor ajunge cărți anonime, una după alta...
decedate. Iar noi, vii deocamdată, rămânem prinși în lanțul de-a telefonul
stricat și cel ce va râde la urmă nu va mai ști de ce râde. ... În vreme,
vremuri ce telefonul veșniciei tace de-o eternitate… Iar dacă ar da semne de
viață, ce ar putea omul spune în receptor?... Și cui?...
luni, 3 noiembrie 2025
Note din exil
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (78)
■ Marcia
(2 decembrie, 1978)
„Aseară, la Croissant, reîntâlnim după vreo patru, cinci ani, pe Marcia și Johnson. Știam că, în toamnă, băiatul lor murise călcat de o mașină. Marcia ne povestește, cu vocea ei clară, fermă, aceste amănunte: era la Universitate (unde predă un curs de muzică instrumentală) și i se telefonează de la spital că băiatul a avut un accident. Nu i se spune însă, că accidentul fusese fatal. Marcia intră cu ghitara sub braț și dând cu ochii de trupul băiatului înțelege – și împietrește. Peste putință să spună ceva, să plângă, să se lamenteze. Se așază pe un scaun lângă patul copilului și începe să cânte, unul după altul, acompaniindu-se la ghitară, toate cântecele lor favorite, ale băiatului, ale ei, ale lui Johnson. Ce scriitor ar fi putut imagina o asemenea scenă, fără să alunece în melodramă? Poate doar Cehov…” (M. Eliade, Jurnal II)
miercuri, 22 octombrie 2025
Plăcerea călătoriei și realitatea vulgară cu Joris-Karl Huysmans
Într-adevăr, când mă gândesc bine,
literatura are o singură scuză pentru a exista:
îl salvează pe cel care o creează de dezgustul vieții.
Mă minunez de placiditatea utopistului
care își imaginează că omul este perfectibil.
Nu se poate nega că creatura umană se naște egoistă,
abuzivă, josnică.
Uită-te în jur și vezi. Societatea este cinică și feroce,
umilii sunt huiduiți și jefuiți de bogații traficanți de
bunuri de strictă necesitate.
Peste tot triumful mediocrilor și al celor fără scrupule,
peste tot apoteoza politicii și finanțelor necinstite.
Și crezi că poți face vreun progres împotriva unui astfel
de curent?
Nu, omul nu s-a schimbat niciodată.
Sufletul său era corupt în zilele Genezei și nu este mai
puțin putred în prezent.
Doar forma păcatelor sale variază.
Progresul este ipocrizia care rafinează viciile.
Joris-Karl Huysmans
Apropo de țărână,
din care am ieșit și în care ne vom întoarce,
știți că după ce murim,
cadavrele noastre sunt devorate de diferite tipuri de
viermi,
în funcție de cum suntem grași sau slabi?
În cadavrele grase se găsește o specie de vierme, rizofagul,
în timp ce cadavrele slabe sunt tratate cu condescendență
doar de phora.
Aceasta din urmă este evident aristocratul –
gurmandul meticulos care strâmbă din nas
la o masă grea cu sâni copioși și burți suculente.
Gândiți-vă doar, nu există o egalitate perfectă,
nici măcar în modul în care hrănim viermii.
Joris-Karl Huysmans
Dar ceea ce rămâne
pentru totdeauna de neînțeles
este oroarea inițială,
oroarea impusă fiecăruia dintre noi,
de a fi nevoiți să trăim,
iar acesta este un mister
pe care nicio filozofie nu-l poate explica.
Joris-Karl Huysmans, În drum
Visatul cu ochii deschiși este singurul lucru bun în
viață.
Totul în rest este vulgar și gol.
Joris-Karl Huysmans
Departe de a căuta să justifice, așa cum face Biserica,
necesitatea chinurilor și a suferințelor,
el a strigat, în mila sa indignată:
Dacă un Dumnezeu a creat lumea aceasta,
nu aș dori să fiu acel Dumnezeu.
Mizeria lumii mi-ar sfâșia inima.
Joris-Karl Huysmans, Împotriva naturii
Există două moduri de a scăpa de un lucru care ne
împovărează:
aruncându-l sau lăsându-l să cadă.
A-l arunca necesită un efort de care s-ar putea să nu fim
capabili,
a-l lăsa să cadă nu impune nicio muncă, este mai simplu,
fără pericol, la îndemâna tuturor.
A-l arunca, din nou, implică un anumit interes,
o anumită animație, chiar o anumită frică;
a-l lăsa ă cadă este indiferență absolută, dispreț
absolut;
credeți-mă, folosiți această metodă și Satana va fugi.
Joris-Karl Huysmans, În drum
Eli Gîlcescu
sâmbătă, 4 octombrie 2025
Contemplând îndelung o postare
O forță de mărturie – aproape un jurnal de supraviețuire. Se simte cum ați recuperat un adevăr greu, fără podoabe, doar prin sinceritate. Felicitări, dle Vasile Gogea. Preiau partea finală – (Eli Gîlcescu)
Preiau, în încheierea acestei (mai puțin) „tragice și grotești istorii” cum ar spune regretatul meu prieten Radu G. Țeposu, cu asentimentul Maestrului Marcel Mureșeanu, această monadă (publicată mai întîi chiar în Făclia, din 22-23 aprilie 2023):
„Celor care l-au dat afară din casa lui pe
Melc să
le fie rușine! Ce ziceți acum că pe el l-au
ajutat cerurile
să-și zidească o mănăstire, care chiar
MELK se cheamă,
și unde ar trebui să vă faceți penitență!”