Metafora dimineții

Mihai ȘORA

Sunt zile când trebuie să te închei până la ultima ureche.

Unde este vanitatea

Christian W. Schenk

Este trist. Dar adevărat.

Chiar și oamenii cu școală suportă adevărul numai cât timp nu le trece pragul. Despre alții se poate spune orice. Se poate judeca. Se poate sfâșia. Cu eleganță, desigur. Cu titluri, citate și aerul celui convins că s-a născut direct pe soclu.

Între prieteni, în familie, între scriitori și printre cei care se cred păstorii lor, aproape orice este permis. Lauda. Tăcerea. Minciuna politicoasă. Numai adevărul rămâne afară, ca un musafir prost îmbrăcat.

Când cineva îl poftește totuși înăuntru, începe spectacolul. Fețe lungi. Tăceri grele. Mesaje cu venin. Prietenii puse la congelator. Omul cultivat dispare. Rămâne copilul căruia i s-a luat jucăria.

Educația se oprește exact acolo unde începe vanitatea. Din clipa aceea, diploma nu mai folosește la nimic. Nici biblioteca. Nici funcția. Nici discursul.

Nu vorbesc despre bețivul care urlă la colțul străzii. Acela este sincer. Nu se ascunde după citate și nu-și parfumează prostia.

Vorbesc despre oamenii cu cărți, titluri și tribună. Despre cei care împart critici în toate direcțiile, de parcă ar împărți pâine din propria lor avere. Sunt neînfricați cât timp rana este a altuia. Când bisturiul ajunge la pielea lor, se declară victime.

Atunci cade decorul. Rămâne orgoliul.

Vanitatea începe exact acolo unde caracterul se sfârșește.

Cine suportă numai lauda nu caută adevărul. Nu caută dialogul. Își caută admiratori. Oameni care să-i țină oglinda și să se prefacă că nu văd crăpăturile.

De aceea tac astăzi atât de mulți. Nu din politețe. Nu din respect. Din experiență.

Au învățat că adevărul nu distruge prietenii.

Îi desparte doar de cei care n-au avut niciodată curajul să-l iubească!

Două feluri de prostie

Andrei Plesu

Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.

Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.

În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.

Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.

Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

Zi de zi, direct sau prin telefon, indiferent de subiect. Unii dintre ei au căpătat recompensa pentru care au lucrat: ministere, direcţii de instituţii importante, sau, pur şi simplu, bani. Numai că exerciţiul prelungit al retoricii de baricadă, certitudinea că sînt cu atît mai apreciaţi, cu cît sînt mai riguros înregimentaţi şi mai „cîinoşi” cu adversarii, au sfîrşit prin a-i prosti. Nu se mai pot opri. Nu mai iau notă de circumstanţe şi nici măcar de noile strategii ale „comanditarilor”. S-au ”afirmat” scrîşnind din dinţi (şi din minţi), iar acum o ţin langa, după modelul celor care rămîn în tranşee şi după ce războiul s-a terminat. Iar „comanditarii” nu ezită să-i amendeze drastic: le arată pisica, le iau funcţiile, îi ceartă „guvernamental”. Au muncit degeaba. N-au înţeles nimic. Halucinaţi de proximitatea (sau posesiunea) pradei, „au încremenit”, nătîng şi spasmodic, „în proiect”. Inadecvaţi, ineficienţi, experţi în gafă şi injurie, iată-i uşor de aruncat la coş. Chiar de cei pe care i-au slujit cu emfază atîta amar de vreme. Aceasta e o primă formă de prostie, dintre cele două anunţate în titlu. Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

A doua formă de prostie e însă aceea a „patronilor”, a celor care s-au grăbit să ofere responsabilităţi publice strict pe bază de „servicii mediatice”, de linguşeală, de „solidaritate” oarbă. Nu competenţă, nu bun-simţ, nu cuviincioasă măsură, ci activism guraliv şi „ambîţ”. Rezultatele se văd. Toată lumea e în pierdere. Şi guvernanţii care au distribuit puterea fără discernămînt, şi cei mandataţi să o reprezinte, dar care n-au reuşit decît să se facă de rîs, şi instituţiile statului, şi imaginea ţării, şi exigenţele cetăţeanului responsabil.

Se zice că sîntem un popor inteligent. N-am putea reacţiona ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaţionali lacomi şi suficienţi, inapţi să se regăsească pe ei înşişi, să-şi asume rostul şi limitele, să facă o binefăcătoare pauză în cursa lor impudică spre o reuşită neruşinată?

Rusaliile Negre. Chipuri și rădăcini

Astăzi am cules cele mai frumoase metafore:
am împletit durerea istoriei din Banat
cu lumina galbenă a Sânzienelor,
cu parfumul busuiocului proaspăt,
dar și cu amintirile despre Rusaliile Negre din
Berlești, Scrada și Gâlcești (18 iunie 1951).
 
Singurul martor al suferinței lor –
CIULINUL.
 
El există. Ascultă. Și nu uită.
 
Eli Gîlcescu

Avantaje

„Câinii nu au multe avantaje față de oameni, 

dar unul dintre ele este extrem de important: 

eutanasia nu este interzisă prin lege în cazul lor; 

animalele au dreptul la o moarte milostivă.”

Milan Kundera, Insuportabila ușurință a ființei

Schelărie la o șandrama. Hybris

Omul își construiește de-a lungul vieții o șandrama
plină de măști, titluri, orgolii...
Ridică schele înalte,
de neatins,
ca și cum ar zidi o catedrală.
 
Căderea este inevitabilă.
la prima suferință adevărată,
schelăria se fisurează, iar printre grinzi
începe să se vadă adevărul gol-goluț.
 
Această „schelărie la o șandrama” este
povestea fiecăruia dintre noi.
 
Deocamdată, atât.
 
S-au strâns și azi nori de ploaie la orizont.
 
Plouă.
 
Plouă peste o schelărie ridicată în jurul unei șandramale.
Arde încet.
Poetul continuă să urce și să coboare pe scări,
cu o găleată de foc în loc de apă.
 
Paradoxal, nu?
 
Și poate că aici ascunde Sisif,
chiar atunci când știe că totul este provizoriu,
o tandrețe ascunsă
și o întrebare:
Astăzi, cine mai ridică o schelărie pentru o șandrama?
 
Eli Gîlcescu
23 iun. 26

Metafore de ghiveci (2)

Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului
                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, „schelăria la o șandrama” ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26