Pariați că Dumnezeu există!

Prea mult zgomot ne asurzește; 

prea multă lumină ne orbește; 

prea marea distanță (depărtare) ca și prea marea apropiere împiedică vederea; 

ce-i prea lung şi ce-i prea scurt dăuneaza într-o vorbire; 

prea marea plăcere incomodează; 

prea multe cunoştinţe displac. 

Noi nu simţim nici caldul extrem, nici frigul extrem. 

Calităţile excesive ne sînt duşmane. Nu le mai simţim, le suportăm. 

Prea multă tinereţe şi prea multă bătrîneţe aduc prejudicii spiritului ; 

prea multă şi prea puţină hrană ne tulbură acţiunile; 

prea multă şi prea puţină învăţătură îndobitocesc. 

Extremele sînt pentru noi ca și cum n-ar fi și noi nu sîntem nimic față de ele. 

Ele ne scapă sau noi lor. 

Iată adevărata noastră stare. 

Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut. 

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

Pariaţi că Dumnezeu există. De câştigaţi, câştigaţi tot; de pierdeţi, nu pierdeţi nimic. 

Cugetările lui Pascal

Traducere de Maria și Cezar Ivănescu

O poveste de rămas-bun

Câtă dragoste, câte amintiri într-un suflet! 

Câtă dragoste, câte dorințe… ca și cum le-ar ține pe brațe cu grijă, și ca un joc „de-a copilăria“. O poveste în care telepatic, încât și tu, și eu ne putem regăsi. 

Atât de simplu și cald, ademenind gânduri și sentimente. Pare ceva magic. Și totuși. atât de simplu și atât de sincer!

Poate că alții au scris-o înainte. Dar o repetă în felul ei, de parcă le-a scris întâi, într-o stare de înălțare, de zbor, de fantezie, de imaginație.

Până când a prins-o învățând lecție după lecție, și pentru că avea nevoie de ele, ni le-a împărtășit. De ce? Pentru că pur și simplu tânjește după un birou de scriitor…

Chiar dacă cuvintele uneori se lasă greu într-un abis întunecat, odată cu ea.

Chiar dacă-s dosite pentru nicicând.

Cu izul durerii prăvălindu-se firesc.

Numai ea poate rosti un testament al celor adormiți „care ard precum jarul“.

Mulți o citesc, plâng, își amintesc.

Multe și de toate.

Până se cufundă în bezna uitării.

Sau până e prea târziu.

 

Eli Gîlcescu

22-23 ian.22

 

Eli Gîlcescu

22-23 ian.22

Te dua

Thanas Medi – Ea (povestire scurtă) 

A venit din nou, cum vine întotdeauna, de ani de zile. Voia doar să mă vadă, să schimbăm două cuvinte. Nimic nu s-a transformat la ea, timpul pare să fi înghețat pentru ea la vârsta cea mai delicată și mai explozivă a viselor; aceeași statură, aceeași talie, aceleași sprâncene precum fulgerul, aceleași bucle pe care nu le-am atins niciodată. Aceiași ochi care presară dor, dojană și puritate. La fel de timidă, sobră, frumoasă, fragilă …Vrea să spună multe cuvinte, tainice și palpitante, dar ele parcă ar durea-o, abia îi ies, de parcă cineva i le-ar scoate cu cleștele. Se sting pe buze. Sunt grele plumb și se opresc într-un abis întunecat și deplin, acolo unde, posibil, rămâne și sufletul. Cele mai grele se zvârcolesc printre gene, se dizolvă în lacrimi, se îneacă în lumină. Se reunesc într-o singură frază, în cinci litere cu totul, care ard precum jarul și nici eu însumi nu le pot rosti. Le evităm deopotrivă, le lăsăm pentru mai târziu, pentru data viitoare când ne vom întâlni, pentru niciodată, cum o fi mai bine, ca să nu fie spuse nicicând. De vreme ce s-ar rosti, lumea s-ar zgudui, râurile s-ar umfla, munții s-ar prăbuși, ar fi cutremur. Farmecul s-ar sfârși ..

Cu teamă în ochi, parcă vrăjiți, vorbim despre alte lucruri. Despre lucruri deșarte, fără nici un înțeles, dar care capătă sens pentru că le exprimăm noi. Despre iarba arsă de arșița lui iulie, soarele, precum țestul deasupra capului, dogoarea fierbinte a pământului crăpat, pasărea care se grăbește să se ascundă între frunze, fluturele care poate aduce vreo ultimă dorință a morților, umbra copacului sub care am ales să ședem, holda cu spice, având capul plecat și singurul mac care transpiră puțin mai încolo. De el, parcă ne-am teme fără motiv, îl ignorăm, îl pomenim într-o doară, ne grăbim să ne îndepărtăm, prefăcându-ne că nu există. Ca și cum nu ne-ar arde cu propria-i roșeață, nu ne-ar asalta cu dorință arzătoare. Arzând astfel, ea tace, cu privirea îndreptată neîncetat într-acolo … Se mulțumește doar să-l mângâie cu ochii și o văd cum devine mai frumoasă. Cum zâmbește pierdută, cum i se aprind pomeții mai tare, cum sudoarea îi curge pe liniile gâtului. Cum îi tresaltă sânii sub pânza subțire, cum i se usucă buzele ca după o sete prelungă. Ca după o speranță ce o amăgește mereu … O trec fiorii, intră în panică ca nu cumva să se fi expus, să fi făcut ceva rușinos. Se grăbește să plece ..

Trecu prin mijlocul holdei, se opri lângă macul singuratic și îl atinse mai suav decât cea mai blândă adiere. Îi rupse petalele una câte una, le strânse în pumn, apoi le aruncă în aer. O boare dulce le aduse încoace, la mine. Sporite, înmulțite deodată. Transformate în litere, în cuvinte, în taine nerostite, care ard precum jarul. Cerul se îmbrăcă cu .. „Te iubesc!” . Se aprinse ca o văpaie…

Ea a venit din nou, în vis, altfel nu poate veni. Deasupra are un munte de marmură …

Notă: în limba albaneză la Te iubesc se spune Të dua, de aceea era o propoziție cu 5 litere!

Traducerea Oana Glasu

Un scris infiltrat de revoltă

„A reînnoi vigilența limbajului”. Jiřina Vyorálková în dialog cu Claudiu Komartin

Jiřina Vyorálková: „Problemele nerezolvate din mizerabila perioadă ceaușistă” sunt și ceea ce tot revine în cea mai nouă carte a ta, „Autoportret în flama de sudură”? Știam că ai pornit de la niște momente destul de intime din viața ta, moartea tatălui tau, nașterea fiului, dar am fost surprinsă cum te tot întorci – foarte critic și caustic – spre întreaga societate românească.

Claudiu Komartin: E adevărat, există în volumele mele de poezie scrise după treizeci de ani (și poate mai ales în cel mai recent) această latură „civilă”, bătăioasă, nu vreau să spun „angajată” – nu doar fiindcă e un cuvânt compromis în timpul regimurilor comuniste care au drenat de justețe și adevăr țările noastre vreme de 40 de ani, dar și pentru că eu nu fac poezie politică, ci texte poetice de disperare și dezgust în fața unei realități contorsionate, a unei lumi întoarse cu susu-n jos. Nu am uitat expresia folosită într-un eseu despre Marguerite Duras de Pierre Mertens: „Nu scrii decât trezindu-te din vise, pentru a reînnoi vigilența limbajului”. Și asta e, într-un anumit sens, ceea ce încerc să fac, în nici un caz programatic, în aceste poeme care se găsesc într-un contrast evident cu celelalte, confesive, autobiografice, tratând angoasa și pierderea. Dar eu cred că aceste două perspective aparent disjuncte se completează. Trăim într-o lume în care lăcomia, supraconsumul, lipsa de solidaritate socială, ignorarea tuturor semnelor că ne îndreptăm spre un colaps deopotrivă economic și climatic, amestecul de insanitate și solipsism al politicienilor și marilor afaceriști nu te pot lăsa rece, eu cel puțin nu pot lăsa ca scrisul meu să nu fie infiltrat de revolta față de nedreptățile vremurilor pe care le traversăm.

J.V.: Am văzut (de exemplu într-o discuție cu Miruna Vlada la Institutul Blecher) că poezia „angajată” te cam enervează. Cu ce exact, în afară de cuvântul compromis?

C.K.: Mă enervează când este oportunistă și conformistă, adică exact așa cum nu ar trebui să fie – fiindcă adevăratul „angajament” al unui poet trebuie să fie, înainte de orice altceva, în scriitură, iar dacă alege totuși să dea glas unor imperative sociale sau politice, cred că ideologizarea și răfuiala de pe poziții partizane sunt deplorabile. Treaba cuiva care se ocupă cu asta nu e să ia partea vreunei tabere politice sau ideologice la modă, ci să se rostească împotriva injustiției, a orbirii semenilor și a fenomenelor istorice care pot conduce la absolutism și suferință colectivă. Treaba noastră nu e să fim radicali într-un sens sau altul al unei opțiuni politice (care poate fi îngrozitor de greșită, și avem atâtea exemple, de la Pound la Céline și de la Maiakovski – autorul unei grețoase elegii la moartea lui Lenin – până la Knut Hamsun), ci numai în raport cu literatura pe care o scriem – în rest, e de datoria noastră să rămânem lucizi, neînregimentați și nepărtinitori, NU simbriașii vreunei idei sau cauze la modă.

https://poeticstand.com/2022/01/19/a-reinnoi-vigilenta-limbajului-jirina-vyoralkova-in-dialog-cu-claudiu-komartin/

Doar nște lucruri simple

Simona Poclid 

Am învățat, în puțina și precara mea existență de scriitor, câteva lucruri simple:

1. Să te ferești de polemicile literare, căci rar vei putea cuprinde cât mai multe adevăruri, nuanțe și nu faci decât să îți amărăști clipele.

2. Să îi ,,invidiezi" pe scriitorii mai buni decât tine, dar să nu încerci să îi ajuți pe cei care, în ochii tăi, scriu slab, dacă nu îți cer explicit asta.

3. Dacă nu ești critic, filolog, profesor, să eviți subiectele literare care te depășesc. Îți vezi de ogorul cărților tale, îl ari și semeni cum te pricepi. Te vei hrăni din recolta lui.

4. Să nu folosești niciodată, nici dacă ți se pare că faci un bine, informații personale despre niciun om și să nu le transformi în literatură, dacă nu îi spui. Ori, cel puțin, să te asiguri că nu devii un soi de reporter de scandal, intrigi, căci nu despre asta este vorba când vrei să creezi personaje veridice.

5. Nu umbli după mode, nici după lauri, scrii ce știi mai bine, fără pretenții zeiești, nici măcar omenești.

6. Nu te bazezi prea mult pe prieteniile literare înnodate peste noapte. Unele contează mai mult decât o viață, dar majoritatea sunt doar niște întâmplări fugare.

7. Nu scrii despre cărțile care nu îți plac, pentru că nu salvezi literatura cu gusturile tale subiective.

8. Nu îi ești dator nimănui, de vreme ce dai mereu la schimb o carte scrisă cu trudă. Nimănui.

9. Sunt oameni care te vor citi și iubi, alții te vor urî, desconsidera sau le vei fi indiferent. Pălăria se scoate în fața tuturor, iar ,,Bună ziua" se spune la fel.

10. Fiecare jignire din partea așa-zișilor oameni din cultură nu trebuie nici tolerată, nici iertată. Dacă tu ești omenos și respectuos, n-are rost să te prefaci că îți place când cineva își șterge mucii de obrazul tău.

11. Nu trebuie să explici nimănui cât din cărțile tale este ,,adevărat" și cât nu. Cine vrea neapărat să cunoască un asemenea aspect insignifiant nu a acceptat ,,pactul" care se subînțelege când deschizi o carte de ficțiune.

12. Nu te transformi în altceva decât ceea ce ești: un om care scrie lucruri pe care le vede într-un anume fel.

13. Singura prioritate în fața scrisului este reprezentată de familie și prieteni (dacă îi ai).

14. Să nu amesteci omul din realitate cu figura publică a scriitorului.

15. Să fii mulțumit tu, în primul rând, de ce scrii.

16. Să nu te gândești prea mult la ceea ce se întâmplă cu cărțile tale. În tot acest timp măcinat, mai bine scrii altceva.

17. Să repeți, de ori câte ori este nevoie, că ceea ce scrii e pentru tine, nu vrei să convingi pe nimeni.

18. Să fii răbdător cu trădătorii și să îi uiți.

19. Să nu fii tu un trădător.

20. Să muncești și să studiezi cât de mult poți, astfel încât să nici nu ai vreme să te încrunți când se vorbește despre nedreptăți literare. Între copertele cărților proprii, dreptatea este în penița ta.

(Bineînțeles, rândurile de mai sus sunt viziunea subiectivă a unui ins ce poate să nu fie crezut pe cuvânt

Să scrii

 Orhan Pamuk

Să scrii înseamnă să te răzbuni, într-o oarecare măsură, pe viața pe care nu ai apucat să o trăiești.

Simona Poclid 

Mai sunt poate și alte fețe, să scrii înseamnă: să trăiești, să (te) cauți și să te îngropi într-o lumină pe care doar tu o poți vedea.