Omul care poartă cămăși roșii

La o 100 de ani, Mihai Șora este foarte activ pe rețelele de socializare, unde are mii de prieteni care-i apreciază postările pline de umor și de înțelepciune.
Într-un scurt fragment din filmul „100”,  realizat de soția sa, Luiza Șora, filosoful spune: „Viața este frumoasă și trebuie să te bucuri de ea, dar nu știu dacă toată lumea știe să se bucure și nu știu dacă cei care nu știu să se bucure pot învăța bucuria. Bucuria e un lucru cu care te naști, face parte din viața ta, e viața ta. De fapt, asta înseamnă să ai viață, să trăiești: să te bucuri. Să te bucuri de albastrul cerului, de verdeața ierbii, de udeala ploii și de căldura soarelui; să te bucuri de frig și de zăpadă, de arșița soarelui… Totul este, în viață, prilej de bucurie. Și încercările prin care treci și cărora trebuie să le faci față. E mare lucru să faci față unei încercări și din fiecare ”făcut față” să ieși întărit; din fiecare încercare ieși întărit.“

Zilele trecute, venerabilul filosof a așternut câteva idei legate de Facebook.

”Bag de seamă că peste tot suflă vântul discordiei, chiar și în grădinile unde era senin și bine până mai ieri. Pentru că nu știu cum se leagă lucrurile între ele, nici n-aș putea spune care este cauza r e a l ă (la firul ierbii) a gâlcevilor din partidul pe care am pus recent ștampila de vot, mă limitez la ceea ce cunosc deja:

1. Feisbucul este un spațiu public: orice propoziție transmisă aici poate deveni o pacoste; în orice caz – o sursă de neînțelegere majoră, dacă este aruncată în arenă la întâmplare ori la mânie.

2. Ca orice spațiu public în care circulă liber tot felul de oameni, nici de aici nu lipsesc tipologiile clasice: analfabetul funcțional, rău-voitorul, omul de bună-credință, naivul, cinicul, manipulatorul, omul deschis la minte, cel bun și înțelept etc.

3. Rufele se spală în familie, – așa este. Dar dacă le usuci pe balcon, în văzul tuturor, nu dai neapărat dovadă de discreție (ori de înțelegere a zicalei populare).

4. Se vor găsi întotdeauna persoane care să răstălmăcească adevărul, să manipuleze faptele. Motiv pentru care am pledat mereu pentru transparența totală. Precizez imediat că această transparență nu are nimic în comun cu „spălatul rufelor“ (de mai sus). Ea înseamnă corectitudine, loialitate față de cei care investesc încredere în tine, ca partid. Mai înseamnă și libertate acordată celui care, pe margine fiind (simplu alegător cu discernământ), are astfel posibilitatea să chibzuiască dacă ești cinstit sau nu.

5. O nemulțumire neverbalizată la timp, în familie, riscă să devină cauza unei rupturi definitive. De aceea, înainte de toate, oamenii trebuie să se așeze la aceeași masă, să-și spună păsul. Poate că gestul acesta simplu și firesc nu va ajuta prea mult mai departe, în desfășurarea lucrurilor, în hotărârile care vor fi luate, dar dialogul deschis, ochi în ochi, din bun început, este infinit mai rezonabil decât orice răfuială care l-ar înlocui.

6. Câtă vreme nu a murit nimeni în răzbel, există mereu loc pentru împăcare, dacă oamenii sunt de bună-credință. Ei pot greși, pot exagera, pot avea o imagine distorsionată a realității. Pot fi mai impulsivi sau mai calmi din fire. Esențial este să fie onești și să gândească liber.

7. Cinstea și competența. Da? Aceste două cuvinte rămân fundamentale pentru mine, ca alegător, ca om care a investit încredere în Uniunea Salvați România și în cei care o compun”.

”Mihai Șora este soțul meu”

Pe 7 noiembrie, filosoful a împlinit 100 de ani și spunea că ”cea mai frumoasă urare pe care am găsit-o pe robotul telefonului meu, revenind azi-noapte acasă, pe la 3 dimineața, a fost a Domnului Neagu Djuvara: poate și pentru că Domnia Sa știe, de bună seamă, despre ce este vorba la centenar: are o experiență de 68 de zile”. Tot atunci, soția sa, Luiza, i-a făcut o prezentare în care descrie prin tot ce a trecut Mihai Șora în 100 de ani de viață.

Redăm un fragment din această prezentare:

”Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl întâlnesc pe Mihai Șora, care îl vizitează, îi solicită interviuri, vor să se fotografieze cu el (după cum, în alte vremuri, strămoșii lor se fotografiau cu ursul), așadar: majoritatea aceasta – în mod sistematic și destul de obositor – îl întreabă mereu despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco și alții.

În loc să-l întrebe despre el însuși.

Nu am nici astăzi o dezlegare perfectă a acestui mister.

Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg:

a fost bun prieten cu Cioran și cu Eliade,

s-a zbenguit pe străzile Parisului cu Ionesco,

a fost studentul lui Mircea Vulcănescu,

a pus de-o mămăligă în atelierul lui Brâncuși,

a luat zece la cel mai teribil examen din timpul studenției lui bucureștene, la profesorul Nae Ionescu, – și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare: „Dați-mi carnetul!“, a fost singura propoziție rostită în ziua examinării;

a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili;

a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada doctoratului, – și unde, fără îndoială, ar fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni acasă, în 1948, după zece ani de absență, într-o excursie organizată de Frontul Național Român (niște comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap și idealuri „neîntinate“), – excursie în urma căreia a fost sechestrat și obligat să rămână în România totalitară, din ordinul Anei Pauker.

Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu;

i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii, amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan, profesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă greșea o notă;

a stat cu sufletul la gură când, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940;

a intrat în Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima lui soție, îl credea la bibliotecă, studiind cu sârg opera lui Pascal);

a publicat, în 1947, la editura Gallimard, cartea 'Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique', carte despre care cele mai strălucite minți ale vremii aceleia au spus și scris numai de bine [Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“];

a refuzat cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard), și a refuzat-o dintr-un fel de patriotism naiv, atașament față de originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș, – bunicul patern;

a făcut trei copii (în care nu se regăsește)

și

NU !,

nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),

nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu,

a fost urmărit de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmărit),

a citit multe cărți,

a scris (mai puține decât a citit),

a revărsat peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor – în înțelesul deplin și autentic al cuvântului – era un act de curaj: „Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60, toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia să publici așa ceva?“,

iar „ăia“ l-au lăsat,

și așa a apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci de mii o sută șaptezeci și cinci) de exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și cenzurau tot ce se publica;

a fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade, primul și singurul demnitar care s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa în Ministerul Învățământului, și a coborât până jos, până jos de tot, la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați inuman;

a fost singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras definitiv din politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii vremii, nici nu putea fi cumpărat de unii sau de alții.

Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrepte), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită,

iar ea a spus „da“ (de fapt, ea a spus „DAAAAA“).

Mihai Șora

a iubit,

a iubit,

a iubit.

Mihai Șora

iubește.

Și nu a urât niciodată pe nimeni.

Nu urăște.

Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au călcat în picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat proiectele.

Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele, în cei o sută de ani ai săi;

a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi, mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.

Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât.

Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu brațele deschise, – când nu sunt sparte țevile de la baie sau de la bucătărie și nu este inundat tot Apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din Strada Jules Michelet, Numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50. Mihai Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată de atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele are să-i spună despre el, despre sărăcia și nevoile și neamul lui. Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai timizi, mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten, a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.

Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și „să-i cadă apa-n cap.“ (Și unde nu a ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici dolari pentru avion).

Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite. (...)

Mihai Șora este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a visat să ajungă în Țara Sfântă; iar bunul Dumnezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.

Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este culoarea vieții și pentru că Roșia Montană.

Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din cauza tragediei de la Colectiv.

Mihai Șora este omul care, atunci când primește o decorație la Palatul Cotroceni, rămâne așezat în timp ce se cântă imnului național: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara, coetaneul său. (...)

Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul“.

Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.

Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.

O cumințenie în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai Șora este de neprețuit.

Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu. (...)”

Magda Spiridon

http://www.evz.ro/filosoful-miha-sora-despre-facebook-orice-propozitie-transmisa-aici-poate-deveni-o-pacoste.html

Numai binele pe care-l lași în urmă te face nemuritor

Numeşte un om care, de-a lungul vieţii ori într-un anume moment al ei, te-a condus cel mai aproape de tine însăţi.

Ana Barton – Bunicul meu matern. Asta dacă este vorba despre „de-a lungul vieții“. Dacă 

însă ne referim la „într-un anumit moment“, atunci acel om este prietenul meu cel mai bun.

Identifică personajul dintr-o carte căruia îi semeni cel mai mult.

Ghilgameș. Dar Ghilgameș prietenul și Ghilgameș omul care și-a dat seama că important în viața oricărui om, oricât de sus ar fi el sau cât de sus ar crede că este, e binele pe care-l gândește și pe care-l face fiindcă numai binele pe care-l lași în urmă te face nemuritor. Restul chiar sunt deșertăciuni, dar ai zis un personaj, nu două, așa că să nu ne-apropiem prea tare de Ecleziast.

Care este cartea pe care regreţi că nu ai scris-o tu?

„Un veac de singurătate”

Oare,dacă ar sta în puterea ta să alegi în ce să te reîncarnezi în viaţa viitoare, ce sau cine ai vrea să fii?

Fulger aș vrea să fiu. E prietenul meu pisică. Multe lucruri învăț eu de la el. Dar cel mai important e faptul că Fulger e fericit fără s-alerge după fericire, e mulțumit fără să umble după mulțumire, iubește fără să pretindă iubire.

Ai putea cuprinde într-o singură propoziţie ceea ce ai trăit până acum?

Am trăit mai mult decât am murit.

Numeşte o calitate pe care o preţuieşti şi pe care o poţi asocia cu o persoană din viaţa ta.

Mama mea e însăși bunătatea. Și sigur datorită bunătății mama este cea mai frumoasă ființă din lume. Tu știi că femeia asta pur și simplu luminează? Eu nu am mai văzut un om din care să iasă lumină.

Există o credinţă de care nu te-ai putea despărţi pentru nimeni şi pentru nimic?

Da. Credința în dragoste. Pentru că omul termină de mâncat, de băut, de citit, de scris, de pictat, de spart lemne, chiar și de urât termină omul fiindcă la un moment dat nu se mai poate suporta pe sine urând, dar de iubit nu termină niciodată. Pentru că omul, chiar și dacă nu o știe, tânjește după a iubi și-a fi iubit. E, de altfel, și singurul lucru care îl definește, care îl reprezintă, fiind singurul care nu-i dă voie omului să fie rău. Omul fericit nu poate fi rău. Răutatea e atrofia bucuriei. Cred că „fericire“ e un cuvânt prea mare, copleșitor. Îl retrag, dacă-mi dai voie. Dar bucuria – care poate fi de toate mărimile și intensitățile, nu ca fericirea, care ori e, ori nu e –  e atât de cumsecade, de omenească, de… plauzibilă. Toți putem nădăjdui la ea. E bine. E uvertura raiului pe Pământ.

Nicoleta Dabija

https://nicodabija.wordpress.com/author/nicodabija/

https://nicodabija.wordpress.com/2016/12/29/am-trait-mai-mult-decat-am-murit-ana-barton/

Un citat... pentru ce în lumea asta

Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea asta?

Emil Cioran

Un citat... vizibil

Viața face din fiecare din[tre] noi o zdreanță; anii de zile ne învechesc visurile și mădularele; contactul cu oamenii ucide prospețimea și râvna nătângă după „ideal”; dragostea devine un joc sterp și un obiect de știință; instinctele se năclăiesc; inima o pompă care scârțăie;[…]totul este o alandala jalnică, în care năucirea noastră singură mai pare a păstra o urmă de logică și de cuviință, când universul e o zdreanță, iar speranța noastră petecul ei inefectiv și invizibil.

Emil Cioran

Un citat... și iluzia unui sens

Înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat.

Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei.

Ileana Vulpescu

Un citat... dar nu fără de speranță

Este inuman să se continue un război care ar putea fi uşor încheiat.

Friedrich Durrenmatt

Un citat... dar nu fără speranță

Este inuman să se continue un război care ar putea fi uşor încheiat.

Friedrich Durrenmatt

Un citat... fără explicații

Mă gândesc: poate că oamenii există și sunt și poate pentru asta nu există nici o explicație; poate că oamenii sunt bucăți de haos peste dezordinea pe care o închid în ei și poate că asta îi explică.

José Luís Peixoto, Nici o privire

Marele premiu Bob Dylan

Foto Agerpres

Pe 10 decembrie, la Stockholm a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură. Bob Dylan nu a ajuns să susțină conferința pe care se angajează fiecare câștigător să o prezinte la ceremonie, dar a trimis textul său, o scrisoare în care se compară cu Shakespeare. Comitetul Nobel a lăsat două săptămâni în care presa din toată lumea poate să publice cuvintele lui Dylan, astfel că redăm mai jos în întregime scrisoarea muzicianului, mai puțin formulele de salut și încheiere.

Îmi pare rău că nu pot să fiu alături de voi în persoană, dar vreau să știți că sunt alături de dumneavoastră în spirit și sunt onorat să primesc un premiu atât de prestigios. Nu mi-am putut imagina niciodată că o să primesc Premiul Nobel pentru Literatură. De mic am citit și am asimilat operele celor care au fost considerați demni de o asemenea distincție: Kipling, Shaw, Thomas Mann, Pearl Buck, Albert Camus, Hemingway. Acești uriași ai literaturii ale căror opere sunt predate în școli, găzduite în biblioteci în jurul lumii și despre care se vorbește cu respect, m-au impresionat mereu profund.

Nu știu dacă acești bărbați și aceste femei s-au gândit vreodată la Premiul Nobel pentru ce au scris, dar cred că oricine scrie o carte, un poem, o piesă de teatru, oriunde în lume, ar putea să aibă acest vis undeva în adâncul sufletului. Probabil că este atât de adânc, încât nici măcar nu ești conștient că e acolo.

„Sunt destule locuri bune pentru jupâni?“

Dacă mi-ar fi spus cineva că am cea mai mică șansă să câștig Premiul Nobel, aș fi fost nevoit să consider că șansele sunt egale cu acelea de a merge pe Lună. De fapt, în anul în care m-am născut și câțiva ani după, nu s-a găsit nimeni în lume care să fie considerat destul de bun încât să câștige acest premiu. Astfel, îmi dau seama că mă aflu într-o companie selectă, ca să nu spun mai mult.

Eram pe drum atunci când am primit vestea neașteptată și am avut nevoie de ceva mai mult de câteva minute ca să-mi dau seama ce se înâmplă. M-am gândit la William Shakespeare, marea figură literară. Cred că se considera dramaturg. Gândul că ar scrie literatură nu avea cum să-i treacă prin cap. Cuvintele lui erau scrise pentru scenă. Intenția era să fie rostite, nu citite. Când scria Hamlet, sunt sigur că se gândea la tot felul de lucruri: „Care sunt actorii potriviți pentru rolurile astea?“, „Cum ar trebui să fie pus în scenă“, „ Chiar trebuie să plasez acțiunea în Danemarca?“. Nu am nicio îndoială că viziunea creativă și ambițiile îl preocupau, dar avea și lucruri mai lumești de care trebuia să țină cont și cu care să se descurce. „Avem toți banii de care e nevoie?“, „Sunt destule locuri bune pentru jupâni?“, „De unde o să iau un craniu?“. Pun pariu că numai la asta nu îi stătea gândul lui Shakespeare: „O fi asta literatură?“.

Cântecele mele sunt miezul pentru aproape tot ce fac

În adolescență, când am început să scriu cântece și chiar și atunci când am început să fiu cât de cât cunoscut pentru ce pot, nu mă gândeam mai departe. Am crezut că o să fiu auzit în cafenele și baruri și, poate, la un moment dat, în locuri de genul Carnegie Hall ori London Palladium. Dacă începeam chiar să visez, poate mi-aș fi imaginat că o să scot un disc și că o să-mi aud cântecele la radio. Acela era marele premiu în mintea mea. Să scoți discuri și să-ți auzi piesele la radio însemna că ai ajuns la un public larg și ai putea să ai șansa să faci mai departe ce ți-ai propus.

Ei bine, de multă vreme fac ceea ce mi-am propus. Am scos zeci de albume și am cântat în mii de concerte în jurul lumii. Dar cântecele mele sunt miezul pentru aproape tot ce fac. Acestea par să-și fi găsit locul în viețile multor oameni din culturi diferite și pentru asta sunt recunoscător.

E mai greu să cânți pentru 50 de persoane

Dar trebuie să spun un lucru. Ca interpret, am cântat pentru 50.000 de oameni și am apărut și în fața a 50 de persoane. Pot să vă spun că e mai greu să cânți pentru 50 de persoane. Un public de 50.000 de oameni are o identitate comună și nu e la fel când sunt 50. Fiecare are identitatea lui, o lume personală. Pot să perceapă lucrurile mai clar. Îți sunt puse la încercare integritate, și felul în care aceasta e legată de profunzimile talentului tău. Că în Comitetul Nobel este un număr redus de membri nu mi-a scăpat. Ba, ca Shakespeare, și eu sunt de multe ori preocupat să îmi urmăresc demersurile creative și să am grijă de lucruri lumești. „Care sunt cei mai buni muzicieni pentru piesele astea?“, „Înregistrez în studioul potrivit?“, „E cântecul acesta în gama în care trebuie?“. Unele lucruri nu se schimbă nici după 400 de ani. Nici măcar o singură dată nu am avut timp să mă întreb: „Sunt cântecele mele literatură?”.

Așa că mulțumesc Academiei Suedeze și pentru că și-a răpit din timp să chibzuiască tocmai această problemă și, până la urmă, să ofere un răspuns așa de minunat.

Cosmin Țupa

http://www.cotidianul.ro/bob-dylan-acela-era-marele-premiu-in-mintea-mea-292860/

Despre nevoia de spectacol

E uimitoare nevoia unor oameni de spectacol, nevoia de a avea în permanență martori; chiar când au o criză de disperare, ei se asigură în prealabil de asistența necesară. Am cunoscut oameni care-și amânau zbuciumul sufletesc până în clipa în care izbuteau să-și adune spectatorii. Fără spectatori, suferința nu se manifestă, suferința nu ieșea în lume și, ca orice spectacol care nu se bucura de interesul publicului, se amâna pentru altă dată... Sunt suferințe care se joacă mereu cu casa închisă, sunt suferințe care nu interesează pe nimeni, sunt dureri care n-au succes la public. Sunt dureri aplaudate la scenă deschisă. Malraux merge mai departe și susține că fără spectatori e greu să fii și martir.
E interesant de remarcat că, în suferința noastră, noi urmărim, ca și în activitatea profesională, succesul. Dorim ca durerea noastră să fie bine primită, să emoționeze și pe alții... De multe ori durerea noastră emoționează mai mult pe alții, și mai puțin pe noi înșine.
În tot ce facem noi, chiar și în cele mai intime reacții, simțim nevoia să fim văzuți, stimați, aplaudați. Cineva însă mărturisea că dacă se afla într-o societate restransă, de doi sau trei oameni, se poartă posac și vulgar, dar dacă numărul spectatorilor crește, devine în mod spontan delicat, inteligent și așa mai departe. Ce rost are – îmi spunea el – să-mi demonstrez calitățile în fața unui număr atât de restrâns de oameni? El nu devenea sensibil decât de la zece oameni în sus. E trist să vezi cât de vulgari și de greoi pot fi unii oameni când știu că nu sunt observați, și cum se schimbă brusc, cum devin la repezeală igienci și generoși dacă își dau seama că cineva le acordă atenție. Din nefericire, multe din calitățile noastre, chiar și iubirea, se manifestă numai ca spectacol, când luminile rampei se sting dispare și generozitatea.
Dar noi nu dăm spectacole numai în prezența altora, dăm asemenea spectacole chiar și în fața noastră. Noi devenim spectatori încântați ai propriei noastre stupidități. Spectatorii sunt înlocuiți cu fantezia vanității noastre: am văzut cu toții oameni care și în cea mai deplină intimitate își dirijează gesturile; ei se simt încontinuu actori. Influențele exercitate de mediu sunt multiple; și atunci mulți oameni nu mai știu care sunt problemele lor reale și care sunt problemele pe care le-au luat pe vereșie de la alții. Noi nu împrumutăm de la alții numai gesturi și ticuri, împrumutăm de la alții probleme și suferințe. Foarte puține suferințe sunt ale celui care le mărturisește ca atare, trebuie să treacă multă vreme ca să facem descoperirea că suferința pentru care era să ne ducem de râpă nici măcar nu ne aparținea.
Nevoia de spectacol e, desigur, o dovadă de superficialitate, noi gândim să exteriorizăm ceea ce încă n-am apucat să înțelegem. Nevoia unora de a falsifica realitatea devine atât de aprigă, încât la cea mai anemică fâșie de lumină se crispează și-ți reproșează că n-ai respectat – ca la teatru – convenția. Oamenii nu spun, de multe ori, ceea ce gândesc fiindcă grija lor supremă e să dea un spectacol reușit, să-ți lase o impresie de neuitat. De dragul acestei mizere reprezentații reușite, adevărul e sacrificat fără milă. Îndepărtându-ne de propria noastră esență, devenim tot mai tragici, dar acest tragism demonstrează că n-avem curajul să ne privim drept în ochi și că preferăm să dăm spectacole. Suferința care devine spectacol s-a rupt din noi și nu mai poate fi înțeleasă.
Și eu am încercat multă vreme să fac din viață un spectacol. Desigur, asta venea la mine din oroarea de suferință, din sila profundă pe care mi-o stârnea gustul pentru tragedie al multora. Eram și mai sunt convins și astăzi că viața trebuie să fie în primul rând bucurie. De aici venea această grijă pentru spectacol, dar în această grijă pentru spectacol eu făceam abstracție de contradicțiile vieții, de propriile mele contradicții, ignoram tot ceea ce împiedica reușita reprezentației. Obsesia mea era forma, și de dragul formei puțin îmi păsa de capriciile conținutului. Unui gest sincer și cam stângaci exprimat, îi preferam o duplicitate care se manifesta pregnant. Experiența a eșuat lamentabil – viața nu poate fi multă vreme un spectacol. Transformând viața într-un spectacol, te înstrăinezi de viață, ești sclavul fanteziilor tale. Și, apoi, vin și marile încercări ale vieții. Poți să transformi o criză de ficat într-un spectacol feeric?
Cineva îmi declara că dacă moartea lui ar fi transmisă de toate posturile de radio și televiziune – așa cum s-ar transmite un specatcol de gală – ar muri, știindu-se văzut de toți oamenii, mult mai ușor.
Poate fi moartea un spectacol de gală?
Cred că prietenul meu se înșală.

Teodor Mazilu

O discuție la Masa Tăcerii – Brâncuși viu –

Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului a publicat în această toamnă ediția revăzută și adăugită a volumului O discuție la Masa Tăcerii și alte convorbiri subiective de Romulus Rusan

Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriau în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legen-dare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevă-zută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică dar păstrând luminişuri şi chiar naivi-tăţi, care ne amintesc de butada sa „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

(…) Odată cu Brâncuşi, sunt celebrați și aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care azi o văd eu însumi cu alţi ochi decât atunci.

Romulus Rusan, octombrie 2016

Invitație la un... citat

E foarte greu să fii cu adevărat sincer până la capăt, să nu-ți mai pese cum pari, să refuzi să pozezi. Poate că mi-a trebuit mai mult decât altora să îmi risipesc rezervele de naivitate cu care am plecat la drum. 

Octavian Paler

Business inedit

Scriitorul Florin Iaru a pornit luni o afacere de „diagnostic literar“ prin care, contra cost, citește manuscrisele celor care vor să le publice și le spune dacă acestea merită sau nu să fie tipărite, ce greșeli au și cum ar trebui îndreptate.

Florin Iaru a povestit pe blogul personal că în fiecare an este rugat de cel puțin o sută de ori să citească câte un manuscris. Așa i-a venit ideea să deschidă o mică afacere prin care să citească aceste manuscrise contra cost, urmând să le dea autorilor un răspuns dezinteresat referitor la calitatea acestora. Acest business, foarte răspândit în străinătate, va fi făcut pe o firmă, cu facturi și chitanțe.

„În România sunt diverși oameni care publică sau vor să publice, dar n-au niciun reper, n-au pe cine să întrebe. Se duc la edituri, plătesc ei, cartea apare, după care rămân cu cartea în brațe nevandabilă, și nimeni nu mai vorbește despre ea“, explică Florin Iaru pentru Profit.ro.

Pentru 100-200 de lei volumul de poezie, 300 de lei cel de proză scurtă și 500 de lei romanul, Iaru spune că va citi opera clientului de la cap la coadă, indiferent de calitate, iar la final va spune, argumentat, de ce e bună sau nu, ce a greșit, ce a fost bine și ce merge sau nu pe piață. „Sunt mai multe lucruri pe care i le spun citind cartea: fie că nu știe să scrie și îi recomand să se lase de meserie și să nu mai dea banii pe la editură. Un om care-și tipărește pe bani proprii o carte, cel mai ieftin e 6,50 lei exemplarul. Asta înseamnă aproape 2.000 de lei la 300 de exemplare, bani pe care i-ar putea economisi dacă află că acea carte e proastă“, spune scriitorul.

În general, adaugă el, la edituri ajung manuscrise foarte proaste, care sunt respinse, iar oamenii rămân cu impresia că au fost nedreptățiți și că acolo se publică pe relații și pe pile, ceea ce nu este adevărat. Sunt peroane care au o idee bună, dar e prost tratată, cărora li se poate recomanda să rescrie textul, sau poate fi vorba de o carte foarte bună, cu mici scăpări.“În România lipsește una dintre cele mai grele meserii – redactarea. În străinătate, autorul lucrează cot la cot cu un redactor, care îi subliniază toate părțile slabe sau îndoielnice și stau mult de vorbă pentru asta. Eu citesc și îi dau omului înapoi un raport. La o carte de poezie muncesc cel puțin două zile, iar la o carte de proză scurtă de 170 de pagini, muncesc patru zile. Două citesc și două scriu observații, cu trimiteri etc.“, adaugă Iaru.

Cei care îi trimit cărțile nu primesc, în schimbul banilor, și recomandări la edituri, laude în presă sau online, indiferent de valoarea acestora, și nici Intervenții sau vorbe bune la criticii literari. Iaru atrage atenția că nu este vorba despre un serviciu de „critică literară plătită“, ci doar un răspuns pornind de la un manuscris inedit, prin care autorului să i se confirme sau infirme unele convingeri, să i se indice punctele bune sau slabe, să știe (eventual) ce mai are de făcut, dacă, într-adevăr, mai e ceva de făcut.

Născut în 1954, Florin Iaru a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. A devenit redactor al editurii Cartea Românească în anul 1990, dar a debutat literar în 1962.  În anul 1970 a devenit membru al Cenaclului de luni, sub conducerea lui Nicolae Manolescu.

Liviu Iancu

http://www.andreilaslau.ro/acest-celebru-chirurg-cardiovascular-rastoarna-tot-ceea-ce-stiai-despre-dieta-sanatoasa-iata-ce-crede-despre-micul-dejun

Un citat... inevitabil, azi

Nu să gândești cu mintea ta e cel mai greu, ci să gândești cu partea aceea de minte care ți-a rămas bună și pură, nestricată de urâciunea din jur, de veninul și limbuția semenilor. Să gândești cu firul de minte care izbutește să țâșnească, precum firul ierbii, printre bălăriile, bolovanii și betonul din grădina creierului tău.

Mihai Șora

Pentru o „țâră“ de... roșu

De la o vreme, scrisul a devenit, din ce în ce mai apăsat, o specie a războiului. A scrie e a ieşi la bătaie. Îmi e tot mai clar că mă mişc într-o lume străină, pentru care nu sunt pregătit şi pe care nu pot şi nu vreau să o asum. E, poate, şi o problemă de vârstă. Vine o vreme când trebuie să faci un pas înapoi. Când trebuie să accepţi, cu luciditate, bărbăteşte, că galaxia ta a trecut dincolo de linia orizontului, că deasupra ta sunt alte stele şi alt cer. Mie, cerul care se întinde acum deasupra mea mi se pare supărător de roşu. Roşu de nostalgii prosteşti, de mânii şi obrăznicii pubertare, de impostură zgomotoasă, de violenţă, de grosolănie ofensivă.

                                                                                   Andrei Pleșu

http://www.revista22.ro/andrei-plesu--mi-trebuie-o-pauza-350i-vreau-sa-ofer-o-pauza-si-altora-12512.html#.TupXgJpwCvk.blogger

Drobul de sare

M-am gandit foarte mult daca sa fac public textul asta, pentru ca e scris mai demult, dar atacurile de tip nationalist la care am fost supusa tranzitoriu de curand, precum si festivismul previzibil al zilei de azi , m-au hotarat sa o fac.

Sunt departe de Romania, la 10 fuse orare distanta si unul dintre putinele lucruri pe care mi le-am dorit de cand am plecat de acasa a fost sa scriu in liniste si detasata despre tara mea.

Tara mea? Pe vremea cand eram mai tanara si ma adunam la nesfarsitele noastre beri de scriitori, obisnuiam sa spun ca daca esti un poet adevarat scrii acum in Romania o poezie care sa contina cuvintele "tara" si "patriotism", si sa fie o poezie reala, nu o parodie, pentru ca nu cunosc cuvinte mai tocite in limba romana decat acestea. Un fel de examen de doctorat pentru poeti.

Tara mea? Parintii mei s-au nascut in Romania mare in ultimii ei ani de existenta, tata la Tighina, acum Transnistria si mama la Cavarna, in Cadrilater. La foarte putin timp dupa nasterea lor, ambele familii s-au refugiat intre granitele actuale ale tarii. Bunicii mei din partea tatei cu hainele de pe ei la propriu si cei din partea mamei cu ceva mai mult, dar aveau sa piarda in curand totul in timpul inchisorii politice a bunicului meu declarat chiabur si apoi prin deportarea intregii familii langa Pitesti, unde au avut domiciliu obligatoriu doi ani.

Deseori m-am intrebat ce le-a asemanat pe cele doua familii din care provin, de unde toata taria sufleteasca a unei generatii despre care nu am auzit sa spuna ca avea depresie cronica, atacuri de panica sau "burnout syndrome"? Nu stiu daca e valabil pentru toata generatia bunicilor nostri, dar ai mei, si materni si paterni au avut doua valori constante, limba romana si ortodoxia. Atat au putut sa ia cu ei cand au traversat hotare geografice, asta e tot ce au avut cand nu au mai avut nimic.

Tara mea? O tara in care parintii mei studenti fiind, in plina perioada stalinista, au mancat in fiecare dimineata marmelada pana la greata, astfel incat a fost un aliment caruia nici acum in 2016 nu ii cunosc gustul , pentru ca nu a existat niciodata la noi in casa si a devenit un fel de mancare asociata cu plata datoriilor de razboi si a saraciei extreme din anii '50 .

Da, tara mea. O tara in care bunicii mei au ales sa fie romani. Una este sa fii roman si sa te plangi de dimineata pana seara de asta si alta este sa alegi sa fii roman si sa traiesti ascunzandu-te sa nu fii deportat in Siberia, pentru ca ai ales tara asta!

In amintirea bunicilor mei, a parintilor mei si a tuturor celor din generatia mea simt nevoia sa scriu despre tara mea, pentru ca lucrurile nespuse sunt cele mai dureroase. Cred ca suferim noi ca natie de sindromul drobului de sare, traind in insecuritate si frica. Eu personal cred ca drobul de sare nu va cadea vreodata, si nici nu e nevoie sa cada, pentru ca frica de a nu cadea drobul de sare e atat de mare in Romania, incat numai ea in sine e suficienta ca sa fim dominati si condusi ca natie

Si cred ca as vrea ca Tudor si Matei, fiii mei, si prietenii lor, generatia lor in asamblu, sa inteleaga. Sa inteleaga ca dincolo de Iphone, tricouri cu Sepultura si permisul pentru motor, pe care acum le au cu usurinta, ca sa fii liber nu e suficient sa nu mai simti frica de a fi roman, ci trebuie sa o transformi in demnitatea de a fi roman, astfel incat tara care te-a ales sa te nasti intre hotarele ei geografIce, sa devina o parte din semnificatia ta oriunde te-ai afla in lumea asta

Anca Mizumschi