O veșnică problemă

„Daca iei un câine flămând și îi dai de mâncare, nu te va mușca. Aceasta este cea mai importantă diferență între un câine și un om.“ Mark Twain

Dacă un român trece pe lângă un altul care moare de foame, singura lui grijă este să-l interogheze de ce – mama lui! – îi este foame.

Nu prea mai imi vine să scriu în ultima vreme, nu atât datorită problemelor mele cu locuința, ci cred că mai degrabă dezgustului de a-mi mai pune în scris urletele tăcute pe care le scot zi de zi, așa cum face majoritatea românilor, dar care seamănă a mult zgomot pentru nimic.

Ceea ce scriu nu e interesant nici cât negru sub unghie , de vreme ce nu face referire la vreo inimioară ori o invitație la o cafeluță virtuală, sau cum arată chiloții cutărei vedete filmată în nu știu care emisiune tv., de aceea, vă rog, nu citiți!

Pur și simplu, zilnic se întâmplă fapte care mă fac să cred că mulți din cei ce trăiesc în jurul meu nu merită să aibă vreo țară. Nici măcar cea mai vitregită de pe fața pământului. Cred că și aia ar geme, la fel de mută ca și Românica, de multitudinea de idioți pe care o generează cel ce se cheamă poporul român. E ca păcatul originar, doar că nu e un păcat, ci un fapt trist: românul se naște cu un handicap pe care trebuie să-l depășească pentru a ajunge mediocru. Ceea ce e destul de greu, pentru că idiotul are câteva obiceiuri proaste: vrea ca lumea să se adapteze la el, crede că toți îi datorează ceva, nu renunță la o părere eronată chiar dacă-i demonstrezi că e o idioțenie și, mai presus de orice, e convins că nu poate greși. E greu să discuți normal cu un animal convins că le știe pe toate și că face totul bine.

Altfel, suntem un popor de ingrați, ce se cred ca indivizi unul mai deștept decât altul, se pricep la orice, dar, în fapt, nu se pricep la nimic, infatuați ce încearcă prin orice mijloace să își demonstreze superioritatea, sărăntoci care nu au bani să treacă strada, dar stau cu mașini de zeci de mii de euro în fața blocului, mincinoși la care geme tabelul cu întreținerea de câte datorii au, dar abia cară coșul la Kaufland de plin ce e.

Un popor care a învățat mai repede să fure și să-și prostească aproapele decât să ajute, un popor care își învață copiii să fie mai repede curve și hoți, decât să le ofere o educație, un popor care a schimbat frica de a deschide gura pe frica de a nu avea bani să-și plătească facturile, un popor lipsit de orice brumă de bun simț față de cel de alături.

Un popor ce trăiește pe datorie, pe pielea ursului din pădure, pe banii altora, pe prosteală, pe jaf și furtișag, pe minciună și snobism, pe ce vrei tu numai pe ce trebuie nu.

Un popor ieftin ca și mărfurile pe care se bucură că le cumpără zilnic fără să se gândească cui fac rău, un plătitor de impozite fricos, dar plin de ifose și „deșteptăciune“, onestitatea lui însemnând „jur pe mama“.

Astfel, tare mă tem că în curând văcuța asta de Românica o să fie doar o amintire în câteva poze pierdute prin sertarele popoarelor adevărate...

George Lixandru

Maica Benedicta de la Văratec

Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

... Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

... Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

... Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

  ... De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

... Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

... Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

... Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. (...) Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie... 

Zoe Dumitrescu Bușulenga

Un citat... inevitabil, azi

Lăsaţi-mă să alerg, să îmi văd visul, să văd miracolul! Nu vreau să mă opresc, în noaptea asta lăsaţi-mă să trăiesc departe, la capătul lumii, numai în noaptea asta! Apoi mă voi întoarce.

Alessandro Baricco

Cu povara atâtor cruci

Atâtora clipe.

Și atât de absurd, atât de nedrept, în fața durerii care nu renunță.

Înjosiți, abandonați, învinși, dar și captivi îndoielii, inegalității, discriminării. 
Neșansele noastre, șansele lor.

De nesuportat tot răul ce se petrece sub ochii noștri. Și mii de întrebări, frământări peste frământări. Tot răul, până când nimeni nu mai întreabă de necaz, de ajutor, de șiretlicuri la vedere și de minciuni fără înconjur. Și cât de greu un sfărșit fără sfârșit, cât de greu noi fără noi, distruși pe dinăuntru. Cât de greu să-i răsplătim cum se cuvine azi, pe cei care n-au știut să se apere, măcar azi, să nu-i contrazicem, și dacă nu putem, măcar să ne prefacem, într-un  gest de credință. Măcar azi.

Eli Gîlcescu

Un citat... inevitabil, azi

Dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. 

Antoine de Saint-Exupery

Viața, un miracol

Se poate observa ca exista persoane cu care atunci cand stai de vorba, te simti bine. Cu cat mai mult stai alaturi de persoana respectiva, cu atat mai bine te simti, si te gandesti: acest om este un prieten bun, un prieten adevarat. Alaturi de asemenea prieteni, poti sa discuti tot felul de lucruri fara sa-ti fie frica de ridiculizare sau agresivitate sau rautate, poti sa te joci si sa faci tot felul de lucruri faine si traznite, poti chiar sa nu vorbesti nimic daca n-ai chef. Si orice ai face, e ok, pentru ca pur si simplu te simti bine alaturi de persoanele respective. Este mai greu de gasit asa ceva intre adulti, dar copiii si adolescentii au asemenea prieteni si simt asemenea bucurie in mod obisnuit.

Senzatia acesta de bunatate si prietenie este ceea ce se cere pentru a fi capabil sa mentii cu usurinta un gand, timp de 17 secunde, si chiar mentinerea gandului despre o asemenea prietenie iti poate asigura atragerea unui asemenea grup de prieteni in viata ta, ca si Combustia care sa iti asigure entuziasmul necesar.
Pe masura ce putem sa facem asemenea lucru in mod deliberat, putem sa vedem cum Universul ne raspunde si cum devenim fiinte aliniate cu Forta Creatoare, deci chiar ceea ce am venit aici sa constientizam.

Fiecare si-a spus in viata ceva de genul: “Voi intra in aceasta mare a contrastelor, si observand un contrast aici, un contrast acolo, voi putea cu usurinta sa ajung la o concluzie”. Odata ce ajungem la o concluzie, tot ce avem de facut este sa mentinem aceasta vibratie in gand, pana cand vom obtine suficienta forta de a ne manifesta vibratia ideii noastre, pe care Universul va face tot posibilul sa o manifeste de dragul nostru.

Deci in acest sens, fiecare om este un creator in aceasta lume, si dezvoltarea capacitatii noastre mentale este un lucru de dorit, avand grija sa folosim intotdeauna ca monitor, corpul emotional .

Eu am constatat acest lucru prin faptul ca traiesc viata ca pe un miracol. Am mare grija ce gandesc, pentru ca INTOTDEAUNA gandul meu se indeplineste, bineinteles, in viata mea. Nu sunt de acord sa iau nimanui liberul arbitru si sansa de a deveni creator, pentru ca asa cum este un Univers, tot la fel pot sa (co)existe o infinitate de Universuri, si fiecare om, fiecare creator, are de fapt in stapanirea sa o lume – lumea sa interioara, in care tot ce este, este efectiv creat chiar din substanta gandurilor sale.

AUTORI-Esther Hicks si Abraham Hicks

Un citat... inevitabil, azi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm a fi şi ce sîntem.

Ileana Vulpescu

Un citat... inevitabil, azi

„Știi... ce înseamnă să te scoli într-o dimineață frumoasă și să deschizi soarelui din ziua aceea porțile inimei ferecate, să lași lumina să alerge prin ungherele stăpânite numai de tainele umbrei, să desprinzi încet răcoarea cu boarea călduță, să ștergi mucegaiul, să usuci umezeala, să întorci fețele sufletului încet spre dogoare... și iar să ți se închidă deasupra lacătul singurătăței, gerul părăsirei și apa moartă a uitărei, înăbușind focul supt pânzele ude... și să mocnească iar subt frig căldura abia desprinsă din flăcări ? !“ (Hortensia Papadat-Bengescu)

Istanbulul lui Pamuk

Mulți dintre noi n-au bani de mers în vacanță. Sau se duc în weekend, într-un concediu de două zile, după care se întorc acasă, unde își petrec celelalte zile de vacanță. Iar asta înseamnă pentru majoritatea dintre cei pe care îi cunosc întoarcerea la televizor și, eventual, deschiderea unei cărți căreia i-au amînat lectura. Știu însă și persoane care, dacă nu pot călători trupește, ca să zic așa, fac expediții imaginare, cu ajutorul cărților. Unii folosesc pentru asta ghiduri turistice. Un profesor bucureștean de liceu, îmi spune că știe totul despre hotelurile și pensiunile din Paris și Roma, de la cele mai scumpe, la cele suspect de ieftine. Ar putea să se ducă în vacanțe ieftine – a mai făcut-o! –, dar s-a săturat să-și strice vacanțele cu calcule de intelectual pîrlit, silit să-și numere banii de cinci ori pe zi, ca să nu se trezească în situația de a nu mai avea cu ce să plătească hotelul la sfîrșitul sejurului.

 În ceea ce mă privește, mă feresc de asemenea împrejurări. La fel cum nu-mi fac calcule care presupun să fiu găzduit de prieteni sau să fiu invitat acasă de români pe care îi cunosc, ca și cum asta ar fi datoria lor patriotică. Îmi ajunge că atunci cînd merg în străinătate, ca scriitor căruia i se lansează o carte, îmi dau seama cît sînt de strîmtorat. Așa că în vacanțele mele prefer să călătoresc cu gîndul, fără să-mi număr banii.

Mai ales că în aceste călătorii pot umbla și în timp, nu numai în spațiu. Și pot avea ghizi de mîna întîi. Imaginați-vă că dacă mergeți la Moscova, îi aveți ca îndrumători pe Ilf și Petrov și pe Bulgakov, pentru capitala Uniunii Sovietice între cele două războaie mondiale. Sau gîndiți-vă că Thomas Mann e cel care vă plimbă pe canalele eterne ale Veneției! Nu mai vorbesc de Parisul lui Hemingway sau de Londra și de suburbiile ei din thrillerele englezești contemporane. Asta ca să nu mai pomenesc de Madridul lui Marias și de Istanbulul lui Pamuk.

 Totuși, dacă e de ales, oricît de buni ar fi acești ghizi literari, nimic nu se compară cu ceea îți trece prin cap atunci cînd ești la fața locului. 

Cristian Teodorescu

http://www.radioromaniacultural.ro/gaudeamus_calatoria_cu_gindul_si_cea_in_persoana-53762#.V7f-yUTYA6M.facebook

Un citat... inevitabil, azi

Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gîndeşti ceea ce gîndeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul. 

Allen Ginsberg

În cafeneaua tinereții pierdute

Am crezut întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Și asta într-un mod imperceptibil, fără să-ți stârnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră. Sau doar o ploaie. Și iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi.
Mi se întâmplă încă și astăzi să aud, seara, o voce care mă strigă, în plină stradă, pe nume. O voce răgușită. (…)Mă întorc, însă nu este nimeni. Nu mi se întâmplă doar seara, ci și în acele după-amiezi de vară împietrite, în timpul cărora nu mai știi bine nici în ce an ești. Totul va începe din nou, ca înainte. Aceleași zile, aceleași nopți, aceleași locuri, aceleași întâlniri. Eterna reîntoarcere.

Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2014

„De nu ești făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare“

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara, Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.

De nu eşti curat în inimta ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea, şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia.

Din Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Un citat... inevitabil, azi

E un mare noroc să îmbătrâneşti. Poţi privi lumea cu detaşare, te poţi relativiza. Pe mine, detaşarea mă ajută să văd şi mai bine lucrurile. Îmi place să fiu trează în preajma morţii.

Angela Marinescu

Angela Marinescu – abia la-nceput, abia la sfârșit

Dintre poeții români, nimeni nu a mai fost atât de exasperat de real încât să ducă o ofensivă înverșunată contra lui, așa cum a făcut-o Angela Marinescu. Stilul ei, asumat ostil, rezultă din încheierea unui pact de agresiune pe viață, după cum o demonstrează consecvența tematică a tuturor volumelor publicate din 1969 încoace. Încă din 1979, poeta și-a făcut un program din dinamitarea convențiilor, declarând negru pe alb: „îmi provoc eșecul, poezia și moartea”, „iubesc primejdia, subminarea, esența”, „vocația mea este lupta cu mine însămi/ pe un câmp minat”. La esenţă se ajunge nu prin strategii retorice subtile sau prin așteptarea revelaţiei, ci prin coliziune brutală. Asistăm la intrări prin (r)efracție în zidul propriei subiectivități, la penetrarea obstinată a obstacolelor, sub toate formele posibile: perforarea, dislocarea, dezintegrarea, tăietura ca „stridență a preciziei”, co-ruperea, scurtcircuitarea, jupuirea. De aceea, ofensiva e asumată și în latura sexuală ca probare a forţei virile a poeticului: „eu m-am născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu/”. Nu întâmplător, „Războiul e poetul”, nu poeta, care se dezlănțuie în toată stigma de sine.

Inf(l)amarea include toată imageria imploziilor și exploziilor; se comit atentate nesfârșite la calmul înșelător al lucrurilor („binele opac”) pentru a se ajunge la adevărul pulsatil al esenţei. Tactilitatea se înscrie în același radicalism al denudării: poeta nu se mulțumește cu explorarea suprafețelor comode, în special epiderma, ci doar cu sângele însuși, expresie pură și caldă a biosului. De altfel, discursul împrumută dezinhibarea hemoragică sau disfuncția organelor interne: „cuvintele «se scapă pe ele», nu-și mai controlează ritmul”. Angela are în sânge, pe lângă instinctul contestării și al autoanihilării, alergia la mode („sărmanele isme-ne”), la scriitori oportuniști și critici literari, de-zicându-se de conformism: „am suferit/ un șoc/ al poeziei/ improprii”. În poemulRezistențe arse iese în evidență ipostaza Delimitatoarei de Profesie, cu uriașa disponibilitate de a contraria: „la noi/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniștii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nici o putere asupra lor/ și, astfel, au devenit epave înfricoșătoare, anarhiști,/ amorali, atei, histrioni libidinoși, violenți și obsedați/ în loc să îi apere, scrisul îi apasă (…)”. În replică, Angela cultivă o poetică a marginalului (subpoezie, post-poezie, antipoezie) în propria ei per-versiune: „cruzimea nu are margini/ când este vorba/ despre vocea cuplată cu tehnica/ cea mai recentă/ mie îmi place să observ/ diferența/ așa cum îmi place// erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse.” (Dadaism vs. suprarealism). Vocația sfârșitului continuu, a apocalipsei procesuale generează imagini și formule de o intensitate teribilă: „voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți/ decât și-ar putea cineva imagina,/ nu știți că fanatismul îl au doar cei slabi,/ a căror valoare nu le-a fost recunoscută dinafară?/ vă pun cuțitul la gât:/ ce vi se pare mai frumos,/ un pui de lup/ jupuit/ din cap până-n picioare/ pulsând/ biologic/ sau un câine de rasă cu zgardă/ bleg și dependent?” (voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți); „poți înnebuni/ pentru că ești/ abia la-nceput/ eu sunt/ abia la sfârșit” (din cuțitul ăsta curge metal).
La nevoie, esența trebuie smulsă ca în ritualurile de sacrificare, tot „în contra suprafeței”, precedată de exhibarea ostentativă a cuțitului. Denudată, esenţa e oribilă, dar necesară ca aerul însuși. Eforturile poetei țintesc distrugerea membranei care separă obiectul de cuvânt, până când „fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie”. Esența se percepe, de obicei, pe cale mediată, prin adaosul numelui și al geometriei primare a unei forme. În asemenea context, răul nu are legătură cu morala, ci cu impostura ontologică: răul este orice obiect sau un subiect „desfigurat de propria lui aparență”. În acest punct se canalizează toate energiile limbajului: întru descărnarea adaosurilor, a „cuvintelor umflate de sens”, până la scrumul elementar sau la „ADN în stare pură”: „dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența acoperă creierul/ în splendide deshidratări ale limbajului./ un steag al nimănui flutură./ peste obiecte și mese devastate mâinile paralele./ un profesionalism și o intrare în neființă/ în a doua jumătate a zilei/ abisul pe care tu îl aduci o dată cu demența/ Înserării.”

Teodora Coman

http://poesisinternational.com/angela-marinescu-autoinf-l-amare/

http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-angela-marinescu-poetaparintii-m-au-intretinut-62-ani-1_55c5f4d8f5eaafab2c5d0b4d/index.html

Ida Simons, o fecioară nesăbuită

Pentru cei de pe margine, copiii-minune ai muzicii au o viață nefericită. Sînt niște mașinuțe de cîntat care nu ies la joacă, ci „exersează”, și care nu-și fac prieteni decît printre cei ce au aceleași îndeletniciri mai mult sau mai puțin chinuitoare. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Pentru copiii-minune, instrumentul la care cîntă e și jucăria lor preferată, iar faptul că își fac prieteni printre cei care au aceleași preferințe ca și ei e la fel de explicabil ca prieteniile dintre puștii cărora le place să joace fotbal. Olandeza Ida Simons s-a antrenat în copilărie să devină pianistă. A izbutit. A cîntat cu mari orchestre europene. Al doilea război mondial i-a întrerupt cariera. Lagărele de concentrare i-au ruinat sănătatea, încît a fost silită să renunțe la concerte. După război a început să scrie versuri. I-a apărut un volum, apoi a trecut la proză scurtă. În 1959 a publicat un roman. În anul următor a murit. N-avea decît 49 de ani.

Singurul ei roman, scris în neerlandeză, a fost tradus în multe țări, cu un succes instantaneu, iar în anii din urmă O fecioară nesăbuită e reeditat și se bucură de o primire pe care și-ar dori-o mulți autori contemporani de mîna întîi.

Cînd s-a apucat de scris, Ida Simons ar fi avut toate motivele să fie supărată pe viață și pe lume. N-a fost. Sau, cel puțin, asta nu se vede în romanul ei despre un copil-minune, o fată de 12 ani, dintr-o familie de evrei care au ajuns în Olanda după primul război mondial. Deși e scris la persoana întîi și viața fetei din carte are destule trăsături comune cu biografia autoarei, Ida Simons nu cedează tentației, irezistibilă pentru alte celebrități care se apucă de scris, de a pune semnul egal între viața ei și cea a personajului care vorbește în roman. Asta spune multe despre conștiința artistică a Idei Simons care, cînd scrie literatură, nu vrea să profite de notorietatea ei din lumea muzicii pentru a se asigura de bunăvoința cititorilor. Fostul copil-minune nu vrea să amestece lucrurile. Nu așteaptă îngăduința complice a cititorilor, în calitate de pianistă celebră care s-a apucat de scris, ci are un splendid orgoliu de scriitoare aflată la început de drum. Pe fata din romanul ei o cheamă Gittel și, chiar dacă fata îi seamănă, ceea ce contează aici e ficțiunea, nu deghizarea autobiografică. Ida Simons, pe numele ei adevărat Ida Rosenheimer, are umorul vorbitorilor de idiș, care-și transmit de la o generație la alta anecdote cu rabini și cu cerșetori călători, dar care au și povești de familie cu care trec dintr-o țară în alta, unii împinși de sărăcie, ca familia lui Gittel, alții loviți de criza mărcii germane din anii ‘20. Titlul romanului trimite la parabola lui Iisus cu cele zece fecioare, dintre care cele înțelepte și-au cumpărat și ulei, nu numai candele, în așteptarea mirelui. Cele nechibzuite sau nesăbuite nu și-au luat decît candele, așa că, atunci cînd mirele a venit, ele erau duse să-și cumpere ulei. Ce treabă are însă Gittel cu Noul Testament și cu personajul său principal, Iisus, deși a fost crescută cu Tora și în strictețea religioasă pe care o respectă femeile și fetele la sinagogă? Cum ea nu ne spune, nu-mi rămîne decît să cred că Ida Simons avea de gînd să scrie o continuare a vieții lui Gittel, deși romanul ei e rotunjit cu grija specială a autorilor care se tem că nu mai au mult timp de scris înainte.

Ida Simons, O fecioară nesăbuită, traducere și note de Gheorghe Nicolaescu, Editura Polirom, 2016.

Cristian Teodorescu

15 August 2016

http://www.catavencii.ro/nesabuinta-unei-fete-care-traieste-in-vremuri-nesabuite/

Incomodități

Mă încearcă o emoție stranie să mă opresc, preț de câteva secunde, nu mai mult, să-i desprind doar un răgaz din visul ei, să-i aflu grăuntele acela de adevăr s-o văd cum pășește, cum timpul se prăbușește, când are uneori o mie de lucruri de făcut, mereu pe muchia subțire, alt strigăt disperat, alt zâmbet stins, durerea auzită, cu eforturi de a liniști, de a nu se descuraja, de a nu renunța. Mereu departe de rutină și resemnare zbaterile ei, neastâmpărul, nerăbdarea, tot mai împovărate pentru o singură zi, o singură gardă.

Și curajul de a schimba, de a crea legături,  privirile care vorbesc, care mulțumesc cu gesturi de noblețe... Dacă nici ele, atunci poezia într-o lumină roșie, într-o vie lumină „Timpul care a rătăcit nebun printre ace de ceasornic, / Și vieții  i-a sorbit secundele, hain și dornic, / Îi lasă trupul fără suflet..., / Îi pune vamă, o transformă, din lut, în viață și-napoi!“

Și despre zâmbetul ei, despre gusturi și obiceiuri, despre pasiuni și prietenie, despre oameni mai tineri, mai vechi, despre o vagă poveste cum că ar fi... undeva în ochii ei povestea, acolo unde tăcerile înseamnă totul sau poate nu înseamnă nimic, și firul care o ține încă de viață, de viața altora, pentru că îi place să vadă bolnavi bine îngrijiți... nu acum, altădată

Eli Gîlcescu

http://metaforacautarii.blogspot.ro/2016/07/intr-o-lume-de-ndoaselea.html

Un citat... inevitabil, azi

Îmi doresc să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să scriu, am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze, din acela care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm odată cu poveştile astea cu înmormântări complicate, cu alaiuri şi cu discursuri. 

Neagu Djuvara 

Să fii medic în România

• „Dragi medici, să nu uitați de unde ați plecat și de ce faceți asta!”, spune rezidentul.

Gorjeanul Flavius Gherasie este medic rezident la Spitalul de Urgență Floreasca din București, fiind un tânăr plin de umor și foarte inteligent, care a ajuns acolo prin multă muncă și pasiune. A vrut să se facă polițist, dar în clasa a XII-a a decis că va urma Facultatea de Medicină și a muncit pe brânci, fiind admis la Timișoara, la UMF. Decizia a fost luată și datorită unei întâmplări: se afla în mașină cu mama sa, care este asistentă medicală în Italia, și au fost opriți de un polițist din cauza vitezei (avea 60 km/h n.red). Polițistul l-a tratat cu superioritate și aroganță, atitudinea nepotrivită a acestuia dezamăgindu-l pe adolescentul ce se visa în uniformă! A ascultat sfatul mamei și a dat la Medicină. La finalul celor șase ani de facultate, viitorul medic Flavius Gherasie, din Sadu, le-a vorbit colegilor și a transmis un mesaj care a devenit viral: „Dragi medici, pacientul din mine vă roagă ca oriunde ați fi, oriunde ați profesa, în orice condiții, la orice nivel să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta!”, le transmite medicul rezident Flavius Gherasie. 

„Să fii medic în România înseamnă, în primul rând, multe sacrificii”!

Reporter: Ați absolvit medicina la Timișoara și acum sunteți rezident la Spitalul Floreasca. Cum a fost examenul de rezidențiat?
Flavius Gherasie: Da, am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, specializarea Medicină Generală în 2015. Din punctul meu de vedere, examenul de rezidențiat a fost greu, în primul rând din cauza materiei, unele capitole nu au fost bine structurate, iar multe informații nu mai erau de actualitate.

Rep.: Ce specializare v-ați ales?
F.G.: Încă din facultate am fost fascinat de fiziologia și fiziopatologia inimii, așa că m-am gândit să aleg o specializare legată de patologia cardiacă. Am ales chirurgie cardiovasculară pentru că ceva din mine mă împingea să fac asta, pur și simplu nu puteam să văd decât chirurgie cardiovasculară pe slide-ul cu specializări proiectate pe tabla amfiteatrului.

Rep.: Ați fost medic rezident pe chirurgie cardiovasculară, iar acum sunteți rezident pe medicină internă. Ce s-a întâmplat?
F.G.: Am fost rezident pe chirurgie cardiovasculară timp de 4 luni, a fost o experiență unică, practic aproximativ 50 de inimi au bătut în mâna mea, numai că am considerat că nu pot să fac performanță și am decis să îmi schimb specializarea. În seara de 27 februarie, scriam așa: oare cum este să fii întins pe masa de operații, să vezi personalul medical cum se agită pe lângă tine, pregătesc tot, anestezistul îți spune că o să adormi și tu începi să numeri 1,2,3,4,5… ți se taie filmul, pentru 8 ore ești întins acolo cu sternul deschis, cu cordul oprit și linii de presiune unde circulă sângele ce face legătura între vase și circulația extracorporală, te trezești la terapie intensivă, obosit, ai vrea să spui că te doare, dar ești prea obosit să spui asta, starea ta de sănătate se ameliorează pe zi ce trece, începi să te mobilizezi, începi să zâmbești, simți că ai avut a doua șansă, pleci pe picioarele tale la familia ta. Mă rezum să spun că în spitalele din România locul medicului rezident nu este bine stabilit, rezidențiatul în sine este considerat o formă de învățământ, atât în țara noastră, cât și în Occident, iar calitatea actului didactic lasă de dorit de multe ori… Nu sunt supărat pe chestia asta, nu dau vina pe nimeni, am înțeles cum merge sistemul medical, nu este pregătit să te formeze ca medic, „te aruncă în spital și trebuie să te descurci cum poți”. Mi-am schimbat specializarea în Medicină Internă și sunt mulțumit, aici fac medicină, cel puțin pentru moment sunt unde trebuie, nu este o specializare spectaculoasă cum este chirurgia, dar am acumulat multe informații și pentru mine asta este important, pentru mine acum și pentru pacienții mei mai târziu.

„Pacientul român este umil!”

Rep.: Ați fost voluntar la Serviciul de Reanimare Timișoara. Ce a însemnat această experiență/ce ați învățat despre oameni, despre viață, despre moarte?
F.G.: În timpul facultății am considerat că mi-ar fi de ajutor un voluntariat la SMURD pentru dezvoltarea mea profesională, în anul 4 am fost la o tabără de vară organizata de SMURD Târgu-Mureș, după care m-am înscris la Timișoara unde am început să fac gărzi ca și voluntar. Ce am învățat despre oameni? Probabil am învățat că românii merg la medic când au o stare de sănătate agravată, uneori când este prea târziu și evită să meargă la medicul de familie, de obicei se prezintă în Serviciul de Urgență, astfel colegii urgentiști au un volum mare de pacienți și implicit de muncă. Pacientul roman este umil, de obicei nu are educație sanitară și puțini din pacienți urmează indicațiile medicului după ce se externează. Despre viață și moarte? Moartea apare secundar încetării proceselor vitale, când reanimarea nu mai este posibilă, am resuscitat de multe ori pacienți, ca și medic scopul meu este ca pacientul să aibă o stare de sănătate care să-i ofere o viață fără scăderea sau limitarea activităților cotidiene, o viață sănătoasă.

Rep.: Ați copilărit la Gorj. Ce ați spune despre o reîntoarcere acasă, ca medic?
F.G.: Am copilărit în orașul Bumbești-Jiu unde am făcut atât școala generală, cât și liceul, după care am plecat la facultate în Timișoara. M-aș întoarce acasă, acasă găsești familia, prietenii, amintirile, „nicăieri nu-i ca acasă”.

Rep.: În opinia dvs, ce înseamnă să fii medic în România? Care sunt cele mai grave probleme ale sistemului medical din România?
F.G.: În opinia mea să fii medic oriunde în lume îți oferă o satisfacție enormă, însă să fii medic în România înseamnă, în primul rând, multe sacrificii, atât pentru noi, cât și pentru familie. Sistemul medical are cu adevărat multe probleme, vedem asta zi de zi, cred că este nevoie de investiții mari și trebuie regândit, numai muncind în același sens și pe parcursul mai multor ani, putem să schimbăm ceva. Vocea noastră, a tinerilor medici a pierit de ceva timp, începem să vedem realitatea sistemului și încercăm să îl înțelegem, deja toți numărăm momentele de tensiune, un haos care ne împiedică să profesăm cum ar trebui. Dar ce e de făcut? Ce pot face eu când neajunsurile își fac simțită prezența și frustrarea personalului medical se vede cu ochiul liber? Ce pot face eu când țipetele acoperă dialogul? Ce pot face eu când dialogul nu există? Încă cred că România vrea să își păstreze medicii școliți din bugetul țării între granițele sale și încă cred că pacienților mei le voi zâmbi și le voi vorbi în limba română.

Rep.: Vine și problema salarizării, a plății gărzilor. Ce părere aveți despre aceste probleme ce par fără rezolvare în țara noastră?
F.G.: Legat de salariu, nu pot să spun că este mare, dar toți am știut asta, ne-am asumat asta și am rămas aici, cunosc mulți colegi care au emigrat și mulți colegi care vor să emigreze și se pregătesc în acest sens. Implicit eu am învățat limba germană, nu aș spune nu altei țări, în meseria mea există o nesiguranță legată de postul de muncă, suntem puțini, suntem căutați, dar se pare că în România nu sunt posturi pentru noi, un paradox… țară fără medici, țară fără posturi de muncă destinate medicilor.

„Să nu uitați de unde ați plecat!”

Rep.: „Ce ne costa sa zâmbim? Simplitatea si bunătatea unui om poate schimba lumea… Ai zâmbit astăzi?”, scriați mai de mult. Care sunt cele mai importante principii după care vă trăiți viața?
F.G.: Îmi place să fiu eu însumi, am observat că dacă un lucru nu mă face fericit, trebuie să renunț și să merg mai departe, am învățat că în viață nu ai întotdeauna dreptate și că trebuie să admiți când greșești, eșecul nu înseamnă sfârșitul lumii, doar o experiență din care ai învățat ceva și care cu siguranță te face mai puternic și cel mai important „Dacă vrei ceva, du-te și ia-l. Punct.“

Rep.: Aveți vreun sfat pentru tinerii care își doresc o carieră în medicină, în România? 
F.G.: Înarmați-vă cu răbdare, cu informații medicale, faceți practică și voluntariat în timpul facultății, o faceți pentru voi, iar când veți fi medici încercați să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta. Am avut un discurs la finalul universității, ca un răspuns la întrebarea de ce am ales medicina și ce a însemnat pentru mine. Atunci am transmis acest mesaj, care rămâne valabil: Dragi medici, pacientul din mine vă roagă ca oriunde ați fi, oriunde ați profesa, în orice condiții, la orice nivel să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta!

http://www.gorj-domino.ro/tanar-din-gorj-medic-rezident-in-bucuresti-te-arunca-in-spital-si-trebuie-sa-te-descurci-cum-poti-de-ce-n-a-mai-vrut-sa-fie-politist/

Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă: „Neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca. E înca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frânta; înca nu crede în dreptate“

„Frate Vlahuta,

De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decât în alte parti ale lumii, si nici chiar nu s’ar putea altfel.

Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucaturi intelectuale si morale, religiuni – precum si toate celelalte rezultate ale locului unde au trait, ale împrejurarilor prin care au trecut – îi pot arata ca si cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însa, în fundul lor, pretutindeni si totdeauna sunt aceiasi. Nu exista pe pamânt speta zoologica mai unitara decât a regelui creatiunii. Între un polinezian antropofag si cel mai rafinat european, alta deosebire hotarâta, nu exista decât modul de a-si gati bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!

Asadar, sa nu ne mai facem inima rea si spaima gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricata decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefacut înca; nu e pân’acum dospit cumsecade. E înca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frânta; înca nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine sa-i poata comanda; înca nu stie de cine sa asculte – fiindca nu are deocamdata încredere în nimeni… Fript cu lapte, sufla si ‘n brânza. N’a ajuns sa cumpaneasca bine ceea ce i se pune împotriva; si astfel înca nu întelege ca în mâna lui ar sta sa-si îndrepteze soarta si sa dispuna apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept si precum are sa si fie odata. În fine, nu are înca destula îndrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie sa vina si asta; trebuie sa vina si întelegerea fara de care nu poate fi o natiune sigura de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una si aceeasi limba (nu ca s’o laudam noi), extraordinar de frumoasa si de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepretuita de filosofie morala, de humor si de poezie – cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netagaduita lui nobila pecetie romanica, latina, care-l arata bun si netagaduit stapân al lor. Din aceasta stapânire seculara a lui rezulta si puterea nebiruita de asimilare a acestui popor, ce înca d’abia pe departe încep a-si simti importanta în lumea europeana. Si de aceea, este asa greu de ‘nteles teama ce o au unii de “înstrainarea neamului românesc”, “de alterarea spiritului national”, de… “pierderea românismului”! Sa se piarza neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar sa ne temem ca are sa se prapadeasca, sa se piarza, asa de azi pe mâine, pâna nici nu s’a ridicat înca bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindca un Fanica oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindca un mutunache maimuteste apucaturile si tonul de boulevardier parisien?… fiindca inteligente tinere îsi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc sa si-o întrebuinteze în a face mai bine decât au facut aceia pe care îi critica?…

Tânar, batrân, face omu, individual, ce-i place si ce stie face… Ei, si? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia sa faca; e vorba de ce poate face o lume întreaga… Si lumea îsi vede înainte de mersul ei; faca oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte si sta, cu gândul la sine – sa-si faca în ceafa cararea, sa critice tot fara a face nimica, sa tâfneasca de necaz ca altii au facut ceva înainte-i ori ca altii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îsi crede ziua lui eterna; si, mâine, lumea o sa fie departe de el înainte, si el o sa se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie sa dea câtiva pasi înapoi, ca sa-si ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la miscarea ei prudenta!… se va gasi ratacit, ca s’a bizuit a merge cu capul înainte fara socoteala. Oamenii toti mor; unii mai de timpuriu, altii mai târzior… Dar, toti mor; dar numai unii îmbatrânesc: aceia cari nu simt ca lumea merge si ca omul nu trebuie sa se întepeneasca ‘n calcâe pe loc, ci trebuie sa se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâtia tineri batrâni si atâtia batrâni tineri… atâtia sdraveni si verzi pâna la chemarea de sus si atâtia ofiliti si muceziti înainte de a fi legat rod…

… Sa se prapadeasca neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Muresul de-a’ndaratelea catre obârsia lor în creerii muntilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, asteptând cu rabdare vremea când sa dea si el culturii si civilizatiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cereasca – fiindca oricum ne-om învârti si ne-om rasuci noi oamenii, legile care stapânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei ceresti sunt si trebuie sa ramâna; caci a puterii acesteia nepatrunse de noi este si omenirea o aratare. Fie data în omenire parte cât mai frumoasa si neamului românesc! Dumnezeu sa te tina în sfânta lui paza!

Al tau vechiu,

Caragiale“

Autor: I.L.Caragiale – “Despre lume, arta si neamul romanesc”, Editura Humanitas, 1994

Sursa – gandeste.org

Regalitatea într-o țară de „tovarăși“

Ne-am născut, cei mai mulți dintre noi, într-o țară de ”tovarăși”. Această tovărășie mergea de jos până la vârf, fiindcă și Tovarășul era – în adresare doar și-n aparență – tovarăș. Cultul acestei egalități ținute jos, la nivelul plebei, a făcut să înflorească un fel de mârlănie care a intrat multora în sânge. Dovadă că întoarcerea la formula adresării cu domnule n-a însemnat nimic. Ba a adâncit, pornite dintr-o plămadă proastă, ghiolbănia, gustul pentru vulgar, lenea avută, bogăția nemeritată.

Am urmărit un formidabil interviu cu Regina Ana, realizat de Eugenia Vodă. Majestatea Sa a desfășurat fără emfază, cu o curățenie rară a expresiei și mimicii, cu modestie și discreție, cu măreția naturală care venea moral din interior fără să strivească și să insulte, cea mai frumoasă lecție umană pe care am ascultat-o vreodată. Această femeie a fost soldat pe front, mamă de copiii mulți pe care i-a crescut greu, soție de Rege fără tron. Ea n-a trăit pe tron niciodată, dar tronul a revendicat-o mereu, a recunoscut-o și atunci când spăla rufele copiilor sau îngrijea păsările micii lor ferme din Elveția unde a trudit ca o țărancă. Țăranca asta născută în Franța într-o familie de prinți a fost și va rămâne Regina României. Am fi avut enorm de învățat de la ea, iar țopismul multor muieri parvenite de la noi, boite din cap până-n călcăie, colcăind de micime unele, ar fi fost micșorat, obligat să se abțină și să se rușineze. Cu familia regală revenită în 89 acolo unde-i era locul, evoluția noastră ar fi fost cu certitudine alta. Câștigul era în demnitate. După 50 de ani de comunism am ales să ținem la distanță istoria noastră puternică și demnă, care ar fi șters iute boala ghiolbăniei devenită incurabilă. Cine a făcut-o? Știm. Cu ajutorul cui? Al celor îndoctrinați care mânjesc și acum Casa Regală cu alifia minciunilor care le-a acoperit școala și tinerețea. Păcat.

De ce cred eu că reîntoarcerea la monarhia constituțională, ruptă de venirea sovieticilor, ar fi schimbat cu totul, în adânc, România? Familia regală, fără a intra în băltoaca politicii, e un reper de ținută, de educație, de comportament. Regina e, ca în stup, sufletul viu al comunității de albine. Fără regină stupul moare. Fără rege, suind mereu un pseudorege dintre noi, ales la tejgheaua votului, cel mai adesea trucat și obținut prin păcălire publică, am rămas goi. Goi pe dinlăuntru, condamnați să fim plebe.
Am ascultat Regina, o femeie care-i pe catafalc acum și politica a consimțit la funeralii, după ce a ținut la distanță Regele de țara în care s-a născut, vorbind ca un om adevărat, înțelept cu simplitate, modest cu măreție. De ce ar fi fost altfel România? Chiar și din acest motiv. Casa Regală e casa din mijlocul casei unui popor care se regăsește și adună în juru-i. Învață de acolo și ia pilda de a fi la rându-i educat și măreț. Noi cărăm și dezvoltăm în noi o tovărășie care ne-a contaminat genetic și ne-a stricat profund. Regii nu-s supraoameni. Sunt oameni, dar se mai numesc și unșii lui Dumnezeu.

Lucian Avramescu

http://ampress.ro/regalitatea-intr-o-tara-de-tovarasi/