Atâtora clipe.
Și atât de absurd, atât de nedrept, în fața durerii care nu renunță.
Înjosiți, abandonați, învinși, dar și captivi îndoielii, inegalității,
discriminării.
Neșansele noastre, șansele lor.
Neșansele noastre, șansele lor.
De nesuportat tot răul ce se petrece sub ochii noștri. Și mii de întrebări,
frământări peste frământări. Tot răul, până când nimeni nu mai întreabă de
necaz, de ajutor, de șiretlicuri la vedere și de minciuni fără înconjur. Și cât
de greu un sfărșit fără sfârșit, cât de greu noi fără noi, distruși pe
dinăuntru. Cât de greu să-i răsplătim cum se cuvine azi, pe cei care n-au știut să se apere, măcar azi, să nu-i
contrazicem, și dacă nu putem, măcar să ne prefacem, într-un gest de
credință. Măcar azi.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu