Scrisoarea

Mircea Ciobanu 

Pe 29 ianuarie 1860, la Taganrog, un oraş din Rusia situat la paralela 47, se naşte cel mai mare dramaturg al ruşilor, scriitorul de un rafinament şi delicateţe proverbiale, Anton Pavlovici Cehov.
Pe 29 ianuerie 1956, la Rădăuţi, un oraş din România, situat la aceeaşi paralelă 47, se naşte cel mai mare dramaturg român contemporan, scriitor de o fineţe şi delicateţe aparte.

Draga Anton Pavlovici, Sunt ani de zile de cind incerc sa va trimit aceasta scrisoare pentru a va spune ca fascinatia pe care o exersati asupra mea este cu totul misterioasa. Dar nu la lectura ma tulbura in primul rind piesele dumneavoastra. Gurile rele spun de altfel ca toate paginile de teatru pe care le-ati scris nu formeaza, de fapt, decit o singura, vasta, piesa. Si e adevarat ca personajele dumneavoastra s-ar putea plimba nestingherite dintr-o piesa in alta, din Unchiul Vania in Pescarusul, din Trei surori in Ivanov, pentru ca atmosfera si cadrul ramin aceleasi... Gurile rele mai spun deasemenea ca piesele dumneavoastra sunt niste ferestre mici prin care publicul priveste, din exterior, intr-o casa de nebuni - casa de nebuni a lumii cehoviene in care ati inchis o intreaga epoca, sau mai bine zis un sfirsit de epoca, o lume pe cale sa apuna, o lume pe care istoria a maturat-o de altfel fara mila imediat dupa ce ati binevoit sa muriti. Cum spuneam, piesele dumneavoastra m-au fascinat nu atit la lectura ci atunci cind le-am vazut montate intr-o vreme cind eu insumi eram inchis in casa de nebuni a comunismului (sau a utopiei, daca vreti). Pare de necrezut, dar pe vremea construirii utopice si ubuiesti a "omului nou" piesele dumneavoastra erau foarte des montate in tarile Europei de Rasarit. Poate si din cauza faptului ca nimeni nu va putea cenzura intrucit faceati parte deja din "patrimoniul cultural al umanitatii", cum se spunea pre vremea aceea. Ori, cineva care facea parte din "patrimoniul cultural al umanitatii" nu putea fi interzis, nici macar atunci cind piesele sale erau montate in modul cel mai extravagant si nonconformist cu putinta. (Matei Visniec, Maşinăria Cehov)

Un imn al absenței

„Imn al absenței” și „Tablou simbolist” CarolFeldman este „unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni de limbă română”, a apreciat criticul literar Răzvan Voncu. Faţă de peisajul prozei israeliene, preponderent memorialistic, grefat pe sionism, Holocaust, antisemitism „îndelung ocultat” în perioada comunistă, în proza lui „ficţiunea ocupă un loc central”. Dintre romanele sale „remarcate de critica literară românească”, vorbitorul a menţionat „Domnişoara” şi „Romanul unui evreu”. „După colţ”, actualul volum de proză scurtă, e legat de un „accident biografic trist, dispariţia soţiei lui, Betty, care i-a schimbat stilul din ficţional în memorialistic”. Cartea este un „imn al absenţei” – părinţi, bunici, personaje pitoreşti din lumea copilăriei tulcene –, şi se bazează pe „tehnica surprizei”. „Şcoala sa de mare actor a fost şi o şcoală de literatură, pentru că foarte greu ajungi la o asemenea tehnică prin procedee naturale”. „Nu se văd cusăturile. Efectul cathartic este mult mai profund”. „Dispariţia lui Betty, care era primul cititor al scrierilor sale, l-a afectat foarte mult pe Carol Feldman. I-am spus, ca şi alţi prieteni ai săi: pune mâna şi scrie”, a deconspirat geneza cărţii prefaţatorul ei, Alexandru Marinescu. Referindu-se la tehnica volumului, vorbitorul a arătat că „personajele ale căror portrete le face sfârşesc prin a fi arhetipuri: bunicii, mama, profesorii”. „Autorul porneşte de la o realitate, o lasă pe planul doi şi pune pe primul plan detaliul şi simbolistica acestuia”

https://www.jewishfed.ro/downloads/realitatea/RE496-497.pdf

Safe Haven

Să nu răneşti niciodată inima

Marilena Tiugan

· 

Era un turc batrân, vecin cu noi. Tare batrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le spăla, el îşi gătea şi curăţa podeaua. Seara venea la noi. Se aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi. Acest Hussein-aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, ca şi cum m-ar fi binecuvântat: "Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva. Eşti prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare. Ascultă-mă, fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte caturi ale cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-L pot cuprinde. Dar inima omului Îl cuprinde. Aşa încât, ia seama, Alexis, să nu răneşti niciodată inima omului!“

Nikos Kazantzakis, 
 Zorba Grecul (fragment)

Oameni faini

Ce mă îngrijorează pe mine e că sub măștile astea și sub umbrele astea ale unei istorii incerte se pot ascunde tot felul de monștri. Și, de fapt, se întâmplă tot felul de atrocități. Care trec pe lângă noi. Cu ideea că nouă nu ni se pot întâmpla.

Atâta vreme cât e la vecinul, și nu e la mine, e okay. Și asta mi se pare cea mai toxică gândire. Dacă permiți să se întâmple la vecinul, permiți să se întâmple și la tine, doar că nu știi când va veni.

Și cred că până la urmă ăsta a fost declicul pentru volumul ăsta. E o carte care vrea să vorbească puțin despre atrocitățile din proximitatea noastră. Despre ce se întâmplă chiar lângă noi. Vreau să spun că ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru. Toți avem tendința de a ne băga capul în nisip.

Suntem indiferenți, foarte mulți dintre noi, pentru că ni se pare că răul nu ne vizează direct. Doar că acest „direct” e foarte înșelător. De fapt, ne vizează. Chiar dacă nu ne omoară pe noi, ne erodează moral, uman și spiritual. Pentru că noi, undeva în subconștient, suntem, de fapt, conștenți. Știm ce se întâmplă, știm ce e bine și ce e rău, dar spunem „e la ei, acolo”.

Acum, cartea mea nu are o miză din asta moralizatoare, un mesaj. Nu face decât să spună o poveste și să descrie o atmosferă.

– Care au fost poveștile tale preferate, în ultimii ani?

– Cele mai interesante, în ultimii ani, cel puțin, au fost poveștile pe care le-am auzit de la oameni. Mai mult decât cărțile pe care le-am citit. Am început să fiu foarte interesat de psihologia umană. Mă interesează întâmplările care îi fac pe oameni să devină ceea ce sunt la o anumită vârstă.

Și să își asume: uite, eu sunt Costel și fac asta. Ei, Costel a ajuns să facă niște lucruri pentru că are o istorie în spate. Are niște povești. Și de asta, la oamenii pe care îi întâlnesc, sunt foarte interesat de poveștile din spatele lor.

Cum au gândit, cum au ales anumite lucruri, cum au luat unele decizii. Până la urmă fiecare decizie ne duce viața pe un drum sau altul. Și de asta am fost mai atent la oameni și la poveștile lor. Și cred că și asta influențează literatura pe care o scriu acum.

Sunt mai preocupat de partea asta de istorie a umanului ascunsă în povestea fiecărui individ. Și a felului în care se raportează la viață. Fiecare dintre noi ascunde undeva în el un eveniment care i-a schimbat viața.

Și atunci, mai ales după câteva pahare, devin un soi de detectiv și întreb și devin foarte enervant.

– Ai vreo decizie pe care ai luat-o și acum ai schimba-o?

– Mai multe. Mă trezesc în multe dimineți și joc jocul ăsta cu mine: oare cum aș proceda dacă aș putea s-o iau de la început. De după liceu încolo. Liceul nu vreau să-l retrăiesc! (râde)

Dacă aș lua alte decizii, dacă aș urma alți pași. Evident că lucrul ăsta e imposibil, dar este un exercițiu în care te joci cu o grămadă de probabilități, spații ficționale până la urmă. Și există, într-adevăr, și finaluri mai fericite decât prezentul.

Cert este că fac asta din plăcerea de a mă juca, nu pentru că aș fi nemulțumit de viața mea. Dar, desigur, sunt și decizii regretabile în viața unui om. Lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel. De fapt, nu știi dacă ar fi fost mai bine sau nu.

Dar uneori e posibil să ai impresia că o decizie pe care ai luat-o a produs niște efecte devastatoare pentru cineva foarte apropiat. Atunci de fapt vrei să-l ferești pe cel de lângă tine.

Mă gândesc, de exemplu, la decizia pe care am luat-o când am divorțat. Cei mai afectați au fost copiii. Acum, probabil, dacă aș putea să decid din nou, poate că nu aș mai divorța, dar nu știu dacă prezentul ar fi foarte roz.

Trăim fiecare cu deciziile pe care le-am luat. Dacă nu, e posibil ca la un moment dat să ți se ducă pământul de sub picioare. Și să cazi într-un hău al probabilităților și asta e cea mai urâtă posibilitate de viitor.

Cosmin Perța / Codruța Simina

Pacienta tăcută

... deseori confundăm dragostea cu artificiile. Doar că dragostea adevărată este foarte liniștită, foarte calmă. Este plictisitoare, dacă este privită din perspectiva unei drame puternice. Dragostea este profundă și calmă, este constantă.

Alex Michaelides

Proza, la fel de poetică, la fel de rară precum poezia

Adevărata poezie nu este nicicând doar o modalitate mai elevată a limbii obişnuite. Dimpotrivă, vorbirea obişnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând "prozaică". Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia.

citat clasic din Martin Heidegger

Și iată că lucrurile încep să arate rău

Florin Iaru – Cultura scrisă are (mare) nevoie și de alte cuvinte

De 15 ani, USR e condusă de dl Nicolae Manolescu, un eminent critic, cu intuiții și gusturi literare deosebite. Singurul lucru în care nu excelează dl președinte e administrația. Adică plicticoșenia actelor legale, grija pentru hîrtie și forme. Democrația asta implică și un pic de formalism, care, veți vedea, e salvator. În 2016, în conflictul dintre Uniune și un grup de scriitori nemulțumiți de modul de lucru al conducerii a intervenit justiția. Așa e și normal, atunci cînd ambele părți își clamează nevinovăția sau îndreptățirea. Ei bine, cînd împricinata USR a fost solicitată în tribunal să își depună actele prin care să-și dovedească identitatea, surpriză, nu a avut ce prezenta! Nu a avut, cum s-ar zice, carte de identitate. Dl. Manolescu nu figura și nu figurează în Registrul asociațiilor și fundațiilor. De ce? Cum v-am explicat mai sus, conducerea, preocupată să se gratuleze (și financiar) reciproc, a uitat că trebuie să depună niște acte simple.

Desigur, ar mai fi ceva la mijloc, un mizilic personal. Actualul statut încalcă prevederile legii în vigoare. Nu au existat adunări generale, nu s-au dat publicității bilanțurile și, mai ales, s-a încălcat modul de modificare a statutului. E încurcătură la mijloc, ar zice nemuritorul Caragiale. Și iată că lucrurile încep să arate rău. De curînd, Justiția a dat o lovitură mortală actualei conduceri. Iată rezumatul sentinței în dosarul 18753/299/2017, care privea modificări acte constitutive persoane juridice înregistrare în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor a mențiunii privind faptul că petenta a fost înființată și recunoscută ca persoană juridică română de utilitate publică prin Decretul nr. 267/1949:

Tip solutie: Respinge cererea. Soluția pe scurt: Respinge cererea ca neîntemeiată. Cu apel în termen de 5 zile. Îi plîngeți de milă? Poate. Dar nu care cumva să credeți că această conducere nu știe ce face și nu știe ce nu a făcut. Pe alte căi, dl Varujan Vosganian a solicitat…surpriză!, înscrierea în Registru conform legii actuale. Și, poate ați ghicit, s-a respins.

Totuși, îndrăznesc să cred că cei vinovați vor plăti. Pentru că, în momentul de față, USR nu este de utilitate publică. Iar banii, ah, banii dulci de la guvern sînt în mare, mare pericol.

Întâmplări pe care eu nu le ştiam

Clara Arustei

 

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din Str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.

Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita. Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi, fie chiar şi prin uitare.»”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, Nr. 502 / 25 ianuarie 2000

Altfel de cum se aștepta

Era limpede pentru un om cu ceva minte că Solon dispreţuia lipsa de gust şi de artă a acelei înfăţişări opulente. Contrariat că Solon nu este defel impresionat de luxul care îi împodobea întreaga fiinţă, Cresus a poruncit să i se deschidă tezaurele şi să i se arate lui Solon bogăţiile şi lucrurile cele mai de preţ pe care le avea regele Lydiei. Solon s-a uitat la ele cu aceeaşi privire indiferentă.

A fost adus din nou la Cresus, care l-a întrebat: „Poţi să îmi spui, după ce ai văzut toate aceste lucruri, dacă ştii vreun om mai fericit decît mine?“. „Da, îl ştiu pe Tellos, un concetăţean de-al meu. Acest Tellos a fost un om cumsecade. A lăsat în urmă cîţiva fii cu faimă bună. A dus o viaţă în care nu a dus lipsă de nimic şi a murit în glorie, luptînd pentru ţara lui“. Lui Cresus nu i-au căzut bine aceste cuvinte, i s-a părut că Solon este ciudat şi necioplit dacă îşi permite să pună simplitatea unui om din popor mai presus decît aurul şi argintul şi toate celelalte pe care el, regele Lydiei, le avea. Cum ar putea fi un simplu om mai fericit decît cineva care deţine o atît de mare putere şi stăpînire?! Cresus şi-a înghiţit cuvintele acestor gînduri şi l-a întrebat pe Solon: „Afară de acest Tellos, ai mai cunoscut pe alt om mai fericit?“. „Da“, i-a răspuns Solon. „Îi ştiu pe Cleobis şi Biton, oameni care şi-au iubit fraţii şi mama într-un fel deosebit. Aceşti Cleobis şi Biton, pentru că boii mergeau prea încet şi mama lor trebuia să ajungă la templul Herei, singuri şi-au pus pe grumaz jugul căruţei. Oamenii pe lîngă care treceau o salutau şi o fericeau pe femeia care adusese pe lume asemenea fii. A doua zi de dimineaţă, Cleobis şi Biton au fost găsiţi morţi, efortul acela îi doborîse. Avuseseră însă o moarte fără dureri şi fără suferinţă. Muriseră încărcaţi de o mare glorie“. Plin de mînie, Cresus i-a strigat lui Solon: „Şi pe mine nu mă aşezi în ceata nici unor fericiţi?“. Nevrînd nici să-l linguşească, dar nici să-l mînie mai mult, Solon i-a zis*: „Tu, rege al lydienilor, zeul le-a dat elenilor să fie cumpătaţi în toate şi să aibă o înţelepciune lipsită de îndrăzneală şi populară, nu regească şi nici strălucită. Această înţelepciune, văzînd cum viaţa omenească trece prin tot felul de întîmplări, nu le îngăduie să se înfumureze pentru lucrurile de faţă şi nici să se minuneze de fericirea unui om care este supus schimbării timpului. Căci viitorul vine pentru fiecare altfel de cum se aşteaptă, fără să-l ştie, iar omul căruia zeul i-a dat un sfîrşit bun, pe acela-l socotim fericit. Iar fericirea unui om care trăieşte şi este supus încă primejdiilor în viaţă, întocmai ca vestirea izbînzii şi aducerea cununii unui atlet care se luptă încă, este lipsită de temei şi fără valoare“.

După ce i-a spus aceste lucruri, supărîndu-l foarte tare pe regele Lydiei, Solon a plecat. Cresus l-a dispreţuit pe înţeleptul din Atena. Felul în care acesta i-a vorbit despre fericire i s-a părut, pesemne, inacceptabil. S-a întîmplat apoi că regele Lydiei s-a bătut cu Cyrus, marele rege al Persiei, şi a fost înfrînt. A pierdut cetatea Sardes, a fost luat prizonier şi i s-a pregătit rugul pe care urma să fie ars. În lanţuri fiind, Cresus a fost urcat pe rug, sub privirile perşilor, de faţă era şi Cyrus, totul era pregătit pentru ca gloria şi fericirea lui Cresus să fie făcute scrum. Acolo, sus, pe rug, Cresus – sau poate disperarea care îl cuprinsese – a ridicat glasul şi a strigat „O, Solon!“ de trei ori. Cyrus a auzit strigătul lui Cresus şi a trimis pe cineva să îl întrebe pe regele lydian cine este Solon şi ce este el – om sau zeu? – de este chemat într-o împrejurare atît de grea. Iar Cresus a spus*: „Acesta este singurul bărbat dintre înţelepţii elini, pecare eu l-am chemat nu fiindcă voiam să aud şi să învăţ ceva dintre cele decare aveam nevoie, ci ca să privească şi să spună la toţi de acea fericire amea pe care ar fi fost mai bine s-o arunc decît s-o am. Căci fericirea, cînd o aveam, era numai vorbă şi părere, dar schimbarea ei se termină, în realitate, în groaznice suferinţe şi nenorociri de neîndurat. Şi acel bărbat, prevăzînd din starea de atunci nenorocirea de acum, m-a îndemnat să am în faţă sfîrşitul vieţii şi să nu prind îndrăzneală, întrecînd măsura, din pricina unor păreri deşarte“. Cyrus era mai înţelept decît Cresus şi a luat aminte la cuvîntul regelui lydian, privindu-l ca pe o pildă dintre cele mai grele. Nu doar că i-a dat drumul lui Cresus, cruţîndu-i, astfel, viaţa, dar i-a oferit, pentru tot restul vieţii, şi cinstea cuvenită unui rege. Solon – îşi încheie Plutarh povestea – „a avut faima că, printr-o singură vorbă, pe un rege l-a scăpat de la moarte, iar celuilalt i-a dat o învăţătură“.

Să nu vorbim, aşadar, despre fericire, cu atît mai puţin despre fericirea noastră, cît sîntem încă în viaţă. Mai bine să vorbim după ce murim.

Iulian Tănase

Mihai Eminescu

Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu.

Mircea Eliade