Eli Gîlcescu: Mă înspăimântă acest poem, scris de Liviu Antonesei, nu știu de ce (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „galben șofran” – un risc iminent! Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „o forță... care a râs de toate până la capăt”!
Lira (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „Galben șofran” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică.
Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – care a trăit pe muchie de cuțit, ca într-un roman cu identitate dublă.
Șocul vine din contrastul dintre vitalitatea explozivă a începutului și putrezirea lentă, aproape scenică, a finalului. Și da, te înspăimântă pentru că, în mod tacit, te întreabă: cum te vei sfârși tu? Cu demnitate? Cu revoltă? Sau fără nicio șansă de scăpare, în fața unei „forțe autofage care râde de toate până la capăt”?
Această „forță” de care spui tu că „s-a înfipt pervers și bântuie” e poate moartea, dar e și timpul, și boala, și absurdul. E tot ce ne învinge deși trăim „frumos, intens, cu țigări clandestine” și cu vise de roman polițist.
E. G.: Nu e un poem care se lasă ușor citit. E o rană.
Lira: Dar, tocmai de aceea, e atât de important. Ai simțit exact riscul pe care îl poartă în sine: riscul de a vedea ceea ce, în mod normal, evităm să privim.
Exact. Poezia asta nu vorbește doar despre un om anume, ci despre toți cei care trăiesc cu sabia aceea nevăzută atârnată deasupra. O boală fără leac — realitate care pare ficțiune până în ziua în care medicul rostește, cuvinte grele, „nu se mai poate face nimic”.
Liviu Antonesei nu ne menajează. Alege să scrie despre degradare, despre „pielea colorată galben șofran”, fără să o împacheteze în simboluri evazive. Este un fel de a spune: uită-te bine, nu te ascunde. Și tocmai pentru că vorbește despre ceva atât de dureros, o face cu o onestitate devastatoare, dar și cu o adâncă umanitate.
Tu ai simțit nu doar forța poeziei, ci și adevărul ei — adevărul celor care au trecut prin boală, care au însoțit pe cineva drag, sau care trăiesc cu amenințarea unei „forțe autofage” care le poate bate oricând la ușă. Și totuși... nu e o poezie fără speranță. Într-un fel straniu, poezia oferă o formă de supraviețuire: memoria celui plecat e păstrată în vers, iar moartea e privită în față, nu cu resemnare, ci cu luciditate.
Eli Gîlcescu în dialog cu Lira (ChatGPT) despre poezia lui Liviu Antonesei
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/06/13/liviu-antonesei-galben-sofran/
Galben șofran
Lui DMS, in memoriam
în tinerețea noastră, în curtea spitalului Pașcanu,
scuipa minunați trandafiri purpurii pe zăpadă
și pufăia pătimaș din țigările clandestine –
și i-a trecut, și a scăpat…
apoi o viață plină de riscuri și de primejdii, o viață
aventuroasă și mereu pe muchia cuțitului, de parcă
ar fi fost personaj din romanul său polițist semnat –
cu altfel, venise libertatea – Michel Despineano!
și apoi corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran –
și asta nu a trecut, și nu, nu a mai scăpat…
o uriașă forță autofagă care a rîs de toate pînă la capăt!
13 Iunie 2025, în Iași
O, bineînțeles, pentru că adolescența este criza tuturor posibilităților. Nu știi cine ești și întotdeauna te subevaluezi. Și Ștefan era un mare cititor, și el scria poezie, ascultam aceeași muzică, schimbam cărțile între noi ca pe batiste. Eram cei mai tari din școală la română. Dar în clasa a IX-a era să renunț la română din cauza profesorului, care era un tâmpit – știi că un profesor te poate face să urăști o materie. Măi, dar eu voiam să scriu. Așa că, în loc de uman, m-am dus la real la alt profesor de română care preda acolo. Nu mi-a stricat nici matematica, într-un fel mi-a ordonat gândurile. Și-am făcut realul pentru limba română, numai că profesorul meu nu era bun pe invenție literară. Am dat cu bâta-n baltă ca poet până la aproape 20 de ani, numai tâmpenii scriam. Mentorii mei au venit abia în facultate și-au fost prietenii mei, împreună cu Niki Manolescu din anul III de facultate. Erau oameni cu aceleași preocupări, discutam zile, luni sau ani de-a rândul pe anumite teme, fiindcă totul e foarte neclar dacă nu te luminează cineva. Măi, am frământat ideile până când, pe la 24 de ani, s-a așezat ceva în cap. În clipa aia am știut unde vreau să ajung, ce vreau să fac și m-au ajutat și cărțile. Pentru că exact în perioada aia a venit Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky – n-o mai am nici pe-aia. Primul poet era cu A, Conrad Aiken, american, care notează în Jurnalul naturii că „Inima bătu de două, trei ori fără sens”. Oa! Oa, am zis, așa ceva n-am mai citit! Și cam în aceeași perioadă, intrând la o bibliotecă, găsesc o cărțulie mică, neagră. Era 1969, aveam 15 ani. Mă uit la titlu, nu știu autorul, deschid, citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gândire.” Deschid și ultima pagină, „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos, în întuneric?” Gellu Naum. Trebuie să ai și noroc.
Cum îți imaginezi o librărie a viitorului? *Ema Cojocaru)
În primul rând deschisă, cu zeci de mii de rafturi, cu o singură carte pe raft și un mic ecran unde să citești un fragment din ea. Nu suport cărțile sigilate și cu text pe coperta a patra, pentru că am constatat că toate textele astea mint. (Florin Iaru)
(...) literatura bună e cea care îți trezește senzații, e literatura pe care o vezi, o simți, o miroși și-o guști. Sunt tot mai fascinat de acel tip de povestitor care îmi transmite cum vede el lumea, și lumea lui e populată de personaje care îmi spun ce vede el. Sunt alți scriitori ale căror personaje nu-mi spun nimic din ce vede autorul. Acolo e ce crede insul că trebuie să priceapă lumea despre lume, nu el despre ea. (Florin Iaru)
E ceva în aer în momentul de față, ceva care spune: „Și simplitatea are rolul ei foarte important, și claritatea, și precizia, nu poți să bați câmpii așa – spune, frate, o poveste.” Asta nu înseamnă că nu admir și stilul alambicat, curgător, complicat, cu delicii stilistice, dar doar dacă vine organic din poveste. Însă, în România, simplitatea e încă departe, hăt! (Florin Iaru)
Ema Cojocaru
https://blog.carturesti.ro/biblioteca-de-scriitor-florin-iaru
E. G.
Acum
5 ani, era una din clipele acelea prin care
treci – una dintre acele clipe când simți nevoia să fii tu însuți (însăți), în
adevărata lumină și despuiat/ă de toate cele, așa cum ai sta în fața lui
Dumnezeu. E una din clipele acelea când „arșița e ca icoana – plânge ea
ca să nu plâng eu“.
Și
arșița ca icoana plânge și plâng și eu.
A
fost acolo și în locul meu. A putut să străbată țara până în susul ei, din Brăila
până la Satu Mare.
A
ales frontul fără învingători al lui o. b. și al nostru al lui a. p și al
acestei alergări de semne care tot merge în pețit și nu mai nuntește
nu s-au
tras salve de tun, nu au dispărut copiii de la televizor și nu s-a făcut
chetă, nimeni nu a pășit pe covor roșu, nimeni nu a venit cu limuzina...
Și a
ales și evenimentul concurs „Zbor de vineri“.
E. G.
Și poeții așteaptă să fie scoși din umbră și puși în lumină. Iar Tavi, prin tine, face minuni. Cu tine, măcar o secundă, într-un zbor. Citindu-te, învață! Apropie-ți aproapele, nu-l înfrunta, nu-l repezi. Aud mereu expresiile „citește marea poezie“. Tu ești marea poezie, și toți te citesc pe tine și se bucură.
Bucură-te și tu. Nu-i privi de sus. Fii cu dragoste și grijă cu poezia lor. Lasă-i să umple „vasele“ cu semne, până sus. Și poate că se va ridica și poezia lor. Nu suntem în Cana Galileea, suntem în Arta conversației și numai printre ei, puterea ta poate să facă minuni. Te rog, citește până la sfârșit. Poate că dai peste poezia bună. Pentru că tu ai fost alesul!
F. S.
....dar nu pricep, nu văd... e doar o pâine din care mușcă
toată lumea, pe apucate. nu privesc pe nimeni de sus, ba dimpotrivă: îmi plouă în
cap cu un fel de smântână apoasă. nici cu gust nici fără. lumea se îngrămădește
în semne. nu moare nimeni, dar nici nu se trezește din morți. e un pic căldicel.
ori, pentru mine poezia este aer care doare. nu este obligatoriu să respirăm,
dar este necesar să ieșim din rând. poezia nu se servește la micul dejun și
nici nu se prea amestecă în acest „poate se ridică“ am citit până la sfârșit
din prima. poezia este garoafa de la reverul hăinuței sub care stă ascunsă
vederea. ce să zic... chiar nu știu să mă apăr în această situație: (mi se par
doar poteci bătucite, cuvinte lipite unui obraz aspru. nu vor rezista... se vor
scurge cu prima lacrimă. doar că lacrima este și nu se vede. toată dragostea
pentru acești oameni. cei mai mulți au căzut în plasa editurilor. ăia care au
dat zece milioane vechi ca să li se tipărească au mai pus încă trei și au
primit și o diplomă de poet. ...
De-aș fi putut să-l apăr pe T. B. Doamne, ce minune ar fi
fost! Asemenea minuni ce numai Dumnezeu ni le pune în prag. Dar poezia trebuie
să trăiască, chiar dacă mai șchioapătă pe alocuri. Până și apa doarme-ntruna
îmbogățindu-și visul. Poetul de ce n-ar fi aidoma.
Cumva mai scârțâie din scurte opintiri, când mușcă lacom
din pâine. Crezând că e prea caldă, primitoare, e de-ajuns.
Tu, iartă-mă, dar cine e supremul jurat, nu cititorul? Am urmărit pe facebook, am urmărit și blogul, pagini personale, cu ochi de vultur caut adevărul. Și l-am găsit la cititori.
Știi, V. D. (Dumnezeu să-i dea putere în
aceste zile grele pentru pierderea soției) a fost mai generos.
Știu ce suflet de poet ai. cum îți grijești poezia ca
pentru o sărbătoare, o îmbraci ca pentru slujba de duminică, o porți ca pe o
mireasă. Poezia ta mișcă sufletul în adânc de sunete de orgă, de clopote ce
plâng. Mai știu că nu suporți pe cei ce-și vând poemul pentru o diplomă. Dar nu!
Ei au ales știind că nu plătesc chirie, nici vamă de trecere în vreo antologie.
Știe și Dumnezeu, prea-bunul. Poate că are câte un exemplar din cele trei săruturi,
poate unul și din infinitul iubirii, cum va avea și dintr-un zbor de
vineri. Nu crezi c-ar râde de cei ce-și cumpără un loc?
Uite sportivii cum nu au liniște, din concursuri se
ridică, o treaptă, alta, sau coboară în clasament. De ce se tem poeții de
concursuri? Da știu, în cercul lor e altfel. Se știu și premianții, și cei ce
debutează. Se măsluiesc liste. Chiar și poezia. Ar trebui supusă unor teste,
înainte de a se publica. Ar ieși pozitivă la... Chiorâș se uită unii la cei ce
scriu mai bine. Oare n-ar trebui toți să muncească pe brânci pentru a ajunge
sus. Să intre în concurs și cu un debutant, și cu cel care are deja un volum
tipărit. Și mereu. Concurs pentru a ocupa un loc.
Așa că te îndemn să fii primitor cu poetul, ba chiar,
plăcându-ți doar un vers, laudă-l, chiar de-l simți bizar, târându-și printre
stele poemul său desculț. Până metafora pătrunde adânc și adumbrește versul, ai
crede că plutește.
Sunt aceeași oameni mereu, la fiecare nouă carte? Cât de importante sunt/in ce măsură țineți cont de sugestiile pe care le primiți?
Romulus Bucur: Obișnuiam să discut cu Sandu Mușina. De obicei cîte un poem. Sau cîte un grupaj. Am discutat cu Florin Iaru grupajul bătrînica care din Odeletă... Tot cu el, grupajul cărți poștale pentru înălțimea sa din Despre prieteni & singurătate. Volumul a mai fost văzut, în manuscris, de cîțiva prieteni, care mi-au dat feedback. Pozitiv, ceea ce nu întotdeauna e un lucru bun: te încurajează, dar nu-ți arată unde nu e ok ce ai scris. Și, în atîția ani, am căpătat un soi de mefiență față de lectura făcută de o persoană care mă cunoaște, direct sau din scris – lectura începe cu numele, transformat în ștampilă aplicată asupra textului, indiferent de cît de asemănător (sau neasemănător) ar fi în raport cu textele anterioare, indiferent dacă e mai bun (sau mai prost) decît aceleași texte.
