... sub
același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă
față a acestei lumi. Acolo, un țăran
de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător
scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și
culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul
univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu
sufletul.
Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și
acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște
mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de
frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste
câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor
pline cu zări“.
Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb
despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri,
autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene
psalmice pe care le va colora timpul“.
Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe.
Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre
plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de
liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de
obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de
a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.
Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri
de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.
Eli Gîlcescu
1 Liniștea bolnavă de nervi
RăspundețiȘtergereUn semafor orb
a făcut muzeu de disperare
din lumina
intoxicată cu lacrimi de reculegere
în memoria răspântiei.
Îmi învelește gândurile
cu milă chinuindu-se să descarcereze
goluri moarte
în auzul optimismului negru.
Praful de idei amorfe
din memoria telefoanelor mobile
violează liniștea bolnavă de nervi.
Eleodor Dinu, Șlefuitorul de goluri
2 Bătăi de clopot defect
Leșini de invidie
când vezi felinele de companie
plimbându-se pe role de afaceri
prin biserica retrocedată
îngerilor farisei.
Când arunci în palmele cerșetorului
bătăi de clopot defect
lumina răstignită pe crucea lehamitei
se întunecă la față.
Te apucă un chef de romantism
zurliu
când vezi cum gunoaiele
fac dragoste cu
firele de iarbă hăituite
de cearta parcărilor dintre blocuri.
Când inima rețelei electrice
uită să mai bată,
mieii somnului sug lapte de coșmaruri.
Eleodor Dinu, Șlefuitorul de goluri
3 Biciul iertării
Evlavia liniștii,
pământ din care crește
iarba-nțelesului pur.
Limpezime de vid au
lacrimile vărsate de aer
la rădăcina umbrei
Lui Dumnezeu.
Biciul iertării
lasă urme de dureri miloase
pe pielea pustnicului ghemuit
în rugă.
Îngăduința vămilor fi-va
pârleaz de netrecut pentru
curvia fumului de tămâie
cu laudele aurului impotent
din așternutul morții.
Eleodor Dinu, Șlefuitorul de goluri
Prin anii.. 70, la Cenaclul Traian Demetrescu, al Casei de Cultură Craiova, un militar de carieră, Eleodor Dinu, venea şi citea poezii şocante pentru acea vreme. Atât cât mă pricep acum, ca poet fără veleităţi de critic literar, după re/lecturarea cărţilor lui Eleodor Dinu, „Candelă cu insomnii” (la care am scris ,,manşeta”), şi „Virgule”, aş zice, poate hazardat (poeţii trăiesc mereu sub zodia hazardului), că el trebuie plasat, deşi emană şi aere de/din alte curente, în ultimul ,,ism” şi, odată fixat acolo, în postmodernism adică, să-i urmărim în linişte prozodia, dură, frântă chiar dintru început, ca un fel de decapitare a fiinţei poetice (titlul poeziei e, de fapt, primul vers al acesteia), căutând izvorul din care se trage lirismul profund şi deloc banal cum te-ai aştepta la o lecturare facilă a unui postmodern al anilor.. 70.
RăspundețiȘtergereAşa vom observa cu adâncă uimire cum pentru a-şi construi discursul liric poetul extrage din vocabularul limbii române, aflat la îndemâna tuturor, cuvinte pe care rar le poţi alătura spre a spune ceva dar, care înseamnă, în scrisul său, combinaţie şi fantezie, joc şi ironie, într-o retorică, zic eu, ponderată, limbajul poetic putând fi construit, cum bine ştim, în baza unui program tehnic stabilit sau, dimpotrivă, în baza unei logici a hazardului. În poemele lui Eleodor Dinu se concentrează, într-o la fel de ponderată măsură, multă substanţă şi mult spirit. Asta ar fi un prim criteriu care-i individualizează „poeticul” depărtându-l de banalitate şi prosaic, dar şi de experimentul facil al multora din neomodernişti (ca realizatori ai resurecţiei lirismului) ori apropiat de avangardismul acestora. Apoi, poetul ca poeţii, asumându-şi ideea de conştiinţă creatoare, foloseşte teme aflate la îndemâna tuturor: viaţa, moartea, iubirea, dar şi cotidianul prozaic şi ridicol, transcedentalul, dar şi realul, fondul obscur al fiinţei, ori resorturile magice ale cunoaşterii, adică preocupările omului între fantezismul abstract şi interiorizarea incendiară, explozii de sentimentalism rece, dar şi întoarceri elegiace la tradiţionalismul modern, plasat între biografie şi căutări estetice clasice. E o luptă între textul raţional şi textul puterii simţurilor, într-o lume în care există atâta poezie câţi cititori. De altfel, veţi observa, dacă-l citiţi, că, întrucât însuşi poetul devine personaj liric al cărţii sale, se simte o prezenţă reală a poetului în text, iar textul însuşi devine lumea lui reală. Într-o formă arbitrară, fără să ţină cont de canoane, Eleodor Dinu sacralizează desacralizând, demontând şi montând poeme din altă lume, care trebuie să curgă ca dintr-un corn al abundenţei poetice (ceea ce-i reproşez), anticanonic până la limitele limbajului în care puritatea, adică poezia, e o himeră terestră (Mi s-au cocoșat privirile,/ tot sprijinind/ tavanul singurătăţii/ în care mă trăiește/ moartea nopților…). „Candela cu insomnii” este relevarea maturităţii creatoare a poetului. Iar „Virgule”, apărută în 2018, la Editura MJM, confirmă zicerile mele, cum că poezia sa stă, permanent, sub semnul permanenţei providenţiale a ideii, ca singura „potenţatoare de sens”, cum zice Davian Vlad, într-o scurtă prefaţă. Destructurare ideatică prin reconstruirea cuvintelor, într-o frenezie a începuturilor fără de sfârşit, poezia lui Eleodor Dinu „e un deşănţat vals suprarealist, într-un ritual al genezelor suspendate”, cum mai zice Davian Vlad.
Mihai MĂCEȘ