Zbor de joi

După o pauză lungă, am ieșit în oraș, lovindu-mă de prieteni (nu puțini) la Galeriile de Artă „Constantin Brâncuși“.

A fost bucuria revederii de joi, într-o alergare „DE (SEMNe)!“ – de această dată – nicidecum pentru arte mici (fondator), ci într-o respirație poetică, izbindu-se de zboruri în competiție cu timpul, într-un joc fără cusur.

Nu știu cine a câștigat: poetul vizual sau pictorul vizual. Știu doar că a cultivat momente de înălțare, de sublimare a artei, ca o ripostă optimistă, acolo, rânduind-o frumos, de-mi pare că minunea de la el se trage.

Sensibil la gesturile mărunte, blând cu poezia, mereu impregnată de logica amintirilor și a viselor, generos cu prietenii.

Nu este Adrian Ghenie, nici Constantin Severin.

Nu apare nici în cea mai importantă galerie de artă din lume. Gagosian din New York, dar e un Ianus Bifrons al nostru, cel cu două chipuri și două iubiri: poezia și pictura.

Acum zece ani, la Poiana lui Mihai, a participat la evenimentul concurs „Suflet românesc“. Chiar dacă vă miră și sună paradoxal, a „furat“ și un premiu, denumit sugestiv „Decoraţii de metafore“.

Mereu neînvins și dincolo de artă și literatură – o descoperire minunată și un sentiment de bine. Și totul atât de românesc. Și dorința de a trăi pentru totdeauna prin ele. Într-o aură clară și puternică, radiind energie și tânjind după suflete să le prețuiască.

Bravo, Florin Preda-Dochinoiu!

Eli Gîlcescu

Garoafa de la reverul poeziei

E. G.

 Acum 5 ani, era una din clipele acelea prin care treci – una dintre acele clipe când simți nevoia să fii tu însuți (însăți), în adevărata lumină și despuiat/ă de toate cele, așa cum ai sta în fața lui Dumnezeu. E una din clipele acelea când „arșița e ca icoana – plânge ea ca să nu plâng eu“.

Și arșița ca icoana plânge și plâng și eu.

A fost acolo și în locul meu. A putut să străbată țara până în susul ei, din Brăila până la Satu Mare.

A ales frontul fără învingători al lui o. b. și al nostru al lui a. p și al acestei alergări de semne care tot merge în pețit și nu mai nuntește
nu s-au tras salve de tun, nu au dispărut copiii de la televizor și nu s-a făcut chetă, nimeni nu a pășit pe covor roșu, nimeni nu a venit cu limuzina...

Și a ales și evenimentul concurs „Zbor de vineri“.

E. G.

Și poeții așteaptă să fie scoși din umbră și puși în lumină. Iar Tavi, prin tine, face minuni. Cu tine, măcar o secundă, într-un zbor. Citindu-te, învață! Apropie-ți aproapele, nu-l înfrunta, nu-l repezi. Aud mereu expresiile „citește marea poezie“. Tu ești marea poezie, și toți te citesc pe tine și se bucură. 

Bucură-te și tu. Nu-i privi de sus. Fii cu dragoste și grijă cu poezia lor. Lasă-i să umple „vasele“ cu semne, până sus. Și poate că se va ridica și poezia lor. Nu suntem în Cana Galileea, suntem în Arta conversației și numai printre ei, puterea ta poate să facă minuni. Te rog, citește până la sfârșit. Poate că dai peste poezia bună. Pentru că tu ai fost alesul! 

F. S.

....dar nu pricep, nu văd... e doar o pâine din care mușcă toată lumea, pe apucate. nu privesc pe nimeni de sus, ba dimpotrivă: îmi plouă în cap cu un fel de smântână apoasă. nici cu gust nici fără. lumea se îngrămădește în semne. nu moare nimeni, dar nici nu se trezește din morți. e un pic căldicel. ori, pentru mine poezia este aer care doare. nu este obligatoriu să respirăm, dar este necesar să ieșim din rând. poezia nu se servește la micul dejun și nici nu se prea amestecă în acest „poate se ridică“ am citit până la sfârșit din prima. poezia este garoafa de la reverul hăinuței sub care stă ascunsă vederea. ce să zic... chiar nu știu să mă apăr în această situație: (mi se par doar poteci bătucite, cuvinte lipite unui obraz aspru. nu vor rezista... se vor scurge cu prima lacrimă. doar că lacrima este și nu se vede. toată dragostea pentru acești oameni. cei mai mulți au căzut în plasa editurilor. ăia care au dat zece milioane vechi ca să li se tipărească au mai pus încă trei și au primit și o diplomă de poet. ... tot dragul și respectul meu pentru că până la urmă și ei rup din florile de pe câmp – doar – doar una o fi înflorind la o mie de ani. în rest... știu doar că nu văd unul dintre scriitorii români, membri ai uniunii, să aprindă o lampă. cu câteva mici excepții. ca să nu mai spun că dintre cei de la pitești... m-au îngropat demult. să iertați ca nu înțeleg ce este poezia bună și nici altfel. vă îmbrățișez ca pe o mamă. nu o mai am și atunci caut prin toate mătușile o mamă care să mă apere

E. G.

De-aș fi putut să-l apăr pe T. B. Doamne, ce minune ar fi fost! Asemenea minuni ce numai Dumnezeu ni le pune în prag. Dar poezia trebuie să trăiască, chiar dacă mai șchioapătă pe alocuri. Până și apa doarme-ntruna îmbogățindu-și visul. Poetul de ce n-ar fi aidoma.

Cumva mai scârțâie din scurte opintiri, când mușcă lacom din pâine. Crezând că e prea caldă, primitoare, e de-ajuns.

Tu, iartă-mă, dar cine e supremul jurat, nu cititorul? Am urmărit pe facebook, am urmărit și blogul, pagini personale, cu ochi de vultur caut adevărul. Și l-am găsit la cititori. 

Știi, V. D. (Dumnezeu să-i dea putere în aceste zile grele pentru pierderea soției) a fost mai generos.

Știu ce suflet de poet ai. cum îți grijești poezia ca pentru o sărbătoare, o îmbraci ca pentru slujba de duminică, o porți ca pe o mireasă. Poezia ta mișcă sufletul în adânc de sunete de orgă, de clopote ce plâng. Mai știu că nu suporți pe cei ce-și vând poemul pentru o diplomă. Dar nu! Ei au ales știind că nu plătesc chirie, nici vamă de trecere în vreo antologie. Știe și Dumnezeu, prea-bunul. Poate că are câte un exemplar din cele trei săruturi, poate unul și din infinitul iubirii, cum va avea și dintr-un zbor de vineri. Nu crezi c-ar râde de cei ce-și cumpără un loc?

Uite sportivii cum nu au liniște, din concursuri se ridică, o treaptă, alta, sau coboară în clasament. De ce se tem poeții de concursuri? Da știu, în cercul lor e altfel. Se știu și premianții, și cei ce debutează. Se măsluiesc liste. Chiar și poezia. Ar trebui supusă unor teste, înainte de a se publica. Ar ieși pozitivă la... Chiorâș se uită unii la cei ce scriu mai bine. Oare n-ar trebui toți să muncească pe brânci pentru a ajunge sus. Să intre în concurs și cu un debutant, și cu cel care are deja un volum tipărit. Și mereu. Concurs pentru a ocupa un loc.

Așa că te îndemn să fii primitor cu poetul, ba chiar, plăcându-ți doar un vers, laudă-l, chiar de-l simți bizar, târându-și printre stele poemul său desculț. Până metafora pătrunde adânc și adumbrește versul, ai crede că plutește. 

Dintr-un „Zbor de vineri“

„Bună Eli, ce faci?“

Vorbesc cu ea la telefon și am stomacul cald, ca atunci când vorbeam cu mama. Părul și versurile ei albe, raiul de grădină pe care îl gospodărește, dar mai ales puterea de a înțelege viața și de a sta la cârma ei, filosofia artei iscusite de a traduce gânduri, toate acestea m-au determinat, cu puțin timp în urmă, să accept, fascinat de atâta încredere, invitația de a scrie. Și nu orice, ci poezie. Și nu oricum, ci într-un concurs.

Premiul Eikon mă onorează și înmărmurește în același timp.

In versuri, mă închin în fata vieții. O reverență cunoscută în lume, în fiecare zi înnoită în universul meu, dătătoare de speranțe și gânduri mai înalte decât iubirile pe tocuri, vara.

Iubesc viața, iubesc lumea și acum, mai nou, iubesc.

Prin poezie, iubirea nu are asemănare sau dușmani pe măsură. E simplă, iar cuvintele nu trebuie nici dezgolite, nici inventate. Iubirea a definit deja totul și nu trebuie decât să lăsăm deoparte viteza secolului și toate marile, mici preocupări la moda ca să o vedem. Iubirea colorează pagina. În fața ei, creatorul însăși se oprește din facerea lumilor și, cu capul sprijinit în culcușul palmelor, privește, copil, cum jucăriile lui merg singure, animate de un ingredient secret pe care el, din când în când, și parcă din greșeala, îl lasă în toți, în unii dintre noi mai la vedere, în alții însă, ascuns de zici că nu există.

Iubirea există în tot. Câteodată e greu să o aduci la suprafață, dar atunci când reușești, ce simfonie! „Ce clipe furate din eternitate / ce pași pe coloana infinitului /ce șoapte la masa tăcerii / și, dumnezeiesc de frumos te iubesc la poarta sărutului…” (pentru I.) 

Mulțumesc, Arta conversației! Mulțumesc, Editura Eikon!

Lucian Vasiliu

Toronto, august 11, 2022

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_79.html

Dintr-un „Zbor de vineri“

Am pornit în 2009 un blog. „Sedați-mă. Vă rog“. La început am vrut doar să îmi etalez dezaprobarea, dezamăgirea și furia în public. Așa gândeam eu că pot să îmi strig revolta și să atrag atenția asupra unui sistem ale cărui acțiuni rezultă în punerea pe picior de egalitate a cunoașterii cu ignoranță, și care ultimativ, dau unei prea vaste majorități dreptul de a crede că este ceea ce nu poate fi. Era modul meu de a protesta și a refula. Așa a început totul. Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, planul inițial a ajuns să dezvolte cu totul alte direcții. Scriam câteodată și de trei ori pe zi. Apoi au început să îmi vină și alte idei. Așa mi-am făcut curaj să public versurile pe care le scriam, dar nu le arătam nimănui. Teama de respingere exista în mod cert, dar curiozitatea a fost mai puternică și a învins. Voiam să știu. Trebuia să știu. Valorează ceva sau nu? Atât. Multă vreme am uitat că postasem niște poezii printre accesele de furie. Am uitat și de anxietate și de curiozitate. Nu știu cum a ajuns Eli Gîlcescu la blog, dar îi sunt recunoscător Energiei Universului că i-a pus sub ochi blogul meu exact acolo unde trebuiau să se alinieze planetele. 

Eram deja plecat din țară, când am primit mesajul care îmi cerea permisiunea să le introducă în volumul colectiv „Poezia iubirii“. Permisiunea! A mea! Pentru poezie! A fost un șoc. Unul din cele mai plăcute din viața mea. Nu am gândit niciodată că aș fi vreun mare poet. Gândesc încă și acum să las în urma mea două lucruri: un album muzical și o carte. Am titlul pentru amândouă, însă deocamdată doar albumul muzical a prins contur. Cartea are schițate doar ideile principale. Sunt confesiunile unui fost ateu și așa se va și numi. Sper să ajung nu doar să mă apuc de ea, ci să o și termin.

Să revin. Da. Am fost șocat. De fapt am fost inundat de trăiri și emoții. Simțeam nevoia să fiu și modest dar și să salt într-un picior, și să mă mândresc în fata lumii cu faptul că sunt un autor publicat și – mai ales – că sunt publicat, nu cum credeam eu că va fi în proză, ci în poezie.

Și dragoste pe deasupra. Nu că nu aș fi un romantic. Sunt incurabil. Doar că atunci când scriu devin un romantic mai pesimist. Rămas profund marcat am aflat cu respect și recunoștința că mai există oameni care cred că pot exista încă diamante în noroi. Este exact doamna îndrăgostită de litere și înșiruirea lor ritmică în cuvinte ce rimează (sau nu), care mi-a oferit o șansă nesperată și nevisată, o șansă la care nici măcar nu îndrăzneam să cred că am dreptul. Am învățat atunci despre mine că trebuie să îmi înving fricile și că nimic din ceea ce face un om nu are nici o valoare dacă nu le oferi publicului spre a fi radiografiate, catalogate și notate.

Așa am ajuns, până la urmă, pentru prima oară de când am învățat să produc sunete care să gâdile în mod plăcut urechile, acum mai bine de patru decenii, și piese originale. În timp ce scriu aceste rânduri încă primesc mesaje de felicitare pentru primul concert al trupei mele. Și acest prim succes își are originea în acțiunea altruistă a unui om care m-a găsit, m-a cules din hățișul internetului și mi-a arătat astfel involuntar care este calea și cum trebuie să pășesc pe ea. Aș fi vrut să ne întâlnim când aveam douăzeci de ani. Sau măcar treizeci. Toate inhibițiile provocate de educația comunistă primită în România Socialistă, ale cărei reminiscențe le simțim cu toții încă și astăzi, chiar amplificat, ar fi dispărut mult mai devreme, și nu aș mai fi bâjbâit prin întuneric mai bine de doua decenii, aproape trei. Mă întreb cât plus valoare a pierdut cultura românească din cauza asta acum...

Zece ani de la „Poezia iubirii“. Nu credeam că o să mai am ocazia. Dar E. G. recidivează în bunătate și mă motivează din nou să scriu. Să rescriu. Să gândesc și să regândesc estetic ce am de spus. Până la urma nu contează ce spunem, ci CUM o facem, nu-i așa? 

Trebuie să învăț să îmi exprim bucuria și recunoștința în astfel de momente. Trebuie să mă învețe cineva. Sunt atât de fericit încât orice aș spune mi se pare prea puțin și asta mă face să par adesea un pic diferent, ba chiar și arogant. Oare cum pot să îmi exprim bucuria sau amestecul de mândrie și smerenie când iată, acum, a venit și un premiu, care nu doar mă onorează, dar mă și obligă să nu mă opresc. Desigur, nu am să las presiunea acestei obligații să suprime sinceritatea gândurilor așternute sub formă de vorbe și nici să pun filtru între locul în care apare gândul și produsul fizic ce rezultă, fie el verbal sau în scris.

Mulțumesc, doamnă. Mulțumesc Editurii EIKON, tuturor celor responsabili pentru această nominalizare. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în cale oameni care să îmi redea speranța că încă nu este totul pierdut.

Mulțumesc!

Cris Irinoiu

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_12.html

Sau orașul în care l-a oprit întâmplarea

Dacă aș spune că e un boem, aș minți. Dacă aș zice că nu e, aș păcătui. El e o corcitură, din cele atât de puține, în care se întâlnesc, fără să se strângă de gât, un om de bibliotecă cu unul de viață. Altoiul ăsta poate duce singur în spinare o revistă, un chef, un prieten; o viață adică, nebătut peste degetele niciunei mâini.

Nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. El e pentru mine firul cu plumb după care citesc cât de drepte ori înclinate sunt episoadele acestor locuri. Dar ce e un fir cu plumb, ar zice cineva? O ață, acolo, și-o bucățică de metal! Nu, domnilor. E drept, nu e mare lucru. Ca să fii un fir cu plumb, îți trebuie un singur lucru – caracter.

Am spus că nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. Mai complicat e că am început să nu-mi mai închipui nici Bucureștiul fără el. Nu-mi dau seama care din noi e cam singur în orașul în care l-a oprit întâmplarea.
Dorin Tudoran
(Fragment din Orașele lumii, orașele mele, firul cu plumb – fișe pentru un reportaj sentimental, 1979, primăvara, apărut în Adaptarea la realitate, Editura Dacia, 1982)https://www.tudoran.net/post/firul-cu-plumb-la-80-de-ani

Primul roman

Debutul unui scriitor este întotdeauna esențial, de multe ori rămânând în memoria generală doar prin acea carte prin care și-a făcut intrarea în literatură. 

Tocmai de aceea mi se pare vital un concurs. Cred în premiul «Primul roman» al Editurii Litera pentru că el vine să adauge valorii câștigătorului și energiile celor peste 100 de participanți. 

Succese tuturor!

Doina Ruști

https://www.litera.ro/blog/invitatie-pentru-scriitori-inscriere-la-concursul-de-debut-literar-primul-roman-editia-a-ii-a