Interviul

Uneori, mă urmăresc niște versuri. Alteori – chiar un poem. Rareori le aștern pe hîrtie. Păstrez o poezie, două, și asta nici măcar în fiecare an. Se pare că am reușit ceea ce mi-am impus în urmă cu 35 de ani – să pot trăi și fără să scriu poezie. Cititul poeziei altora mi-a devenit suficient – mă refer la poeți cu adevărat importanți. La finalul răspunsurilor mele veţi găsi cîteva poezii. Ele fac parte dintr-un ciclu duduind de optimism – Death by Invitation Only –, care ar urma să apară în finalul unei cărți de demult, o reeditare cu totul neașteptată pentru mine. Alegeți versul, strofa sau poezia care vi se par cît de cît demne de luat în seamă. Dacă nu veți găsi nimic demn de reprodus, vă voi rămîne profund recunoscător.

Cuvîntul – oricît de miraculos, de curat și de bine inten­ționat – nu poate determina inginerii „genetice“. Sîntem cum sîntem. Schimbările de care ne învrednicim rămîn limitate, relativ superficiale și sînt foarte rar determinate de intervenții din afara noastră.

 „De fiecare dată cînd vede un muritor care își face planuri, Dumnezeu zîm­bește“. Ar fi cu totul imprudent să-l facem pe Dumnezeu să rîdă cu hohote.

un dor de neînțeles

în fiecare seară

îmi car inima într-un lighean

o las la malul mării

ca să pot dormi liniștit

dimineața îmi iau inima înapoi

într-un coș de răchită

mi-o potrivesc la loc

de unde am smuls-o seara

mă simt ca nou

doar seara mi se face un dor

de neînțeles

de mers la malul mării

Dorin Tudoran

https://vasilegogea.wordpress.com/2020/06/27/un-interviu-cu-dorin-tudoran-in-pragul-implinirii-a-75-de-ani-realizat-de-ovidiu-simonca-in-observator-cultural/

https://www.observatorcultural.ro/articol/bilciul-desertaciunilor-ramine-acelasi/#comment-125961

Lungi pauze de reflecție

Camus era convins că Primul om avea să fie cel mai bun roman al său. Manuscrisul acestei cărți neterminate a fost găsit de Poliție pe bancheta din spate a mașinii în care el și-a pierdut viața, la nici 47 de ani. Automobilul condus de editorul lui Camus, Michel Gallimard, a ieșit inexplicabil de pe șoseaua, acolo în linie dreaptă, care ducea spre Paris și s-a izbit de un platan la 4 ianuarie 1960. Poliția a descoperit în buzunarul hainei lui Camus un bilet de tren rămas nefolosit, de dragul acestei ultime călătorii cu automobilul. Un sfîrșit absurd, demn însă de autorul Străinului, al cărui personaj Meursault fusese condamnat la moarte după o crimă, din cauza circumstanței agravante că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale. Cele 144 de pagini ale manuscrisului au fost publicate de-abia în 1994, împreună cu însemnările lui Camus dintr-un carnet despre Primul om.

Romanul ar fi trebuit să aibă trei părți. Prima era terminată, dar nefinisată. Și chiar terminată fiind, autorul ar fi putut interveni asupra ei, cu noi capitole, pentru rotunjirea întregului. Despre proiectul celei de-a doua,Camus scrie cîte ceva în carnet. Cea de-a treia nu e decît pomenită, nu știm ce-ar fi trebuit să conțină. Poate că nici autorul nu avea încă în cap o schiță a ei, de unde presupunerea că cea de-a treia parte avea să depindă de evoluția primelor două.

Cristian Teodorescu

https://www.catavencii.ro/greutatea-schimbatoare-a-cuvintelor/

Altceva

Vasile Baghiu

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm la ultimele revizuiri ale volumul V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură. Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor. Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțin cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele. Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam. Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Chestiuni de vocație

Isabela Gilcescu

Mobila de lux o poți numai admira. Participarea la viață și atitudinea pe care o ai vis-a-vis de viață sunt chestiuni de vocație și de a te cunoaște ca om, în primul rând, iar mai apoi, ceva ce trebuie admirat în ce transmit profesorii. 

Dar asta e! Nu poți „preda“ ce nu ești! Adică poți, și chiar cu succes, să predai cunoștințe, nu cunoaștere!

Cui îi mai pasă în vremurile noastre?