Trebuie să ai și noroc

 O, bineînțeles, pentru că adolescența este criza tuturor posibilităților. Nu știi cine ești și întotdeauna te subevaluezi. Și Ștefan era un mare cititor, și el scria poezie, ascultam aceeași muzică, schimbam cărțile între noi ca pe batiste. Eram cei mai tari din școală la română. Dar în clasa a IX-a era să renunț la română din cauza profesorului, care era un tâmpit – știi că un profesor te poate face să urăști o materie. Măi, dar eu voiam să scriu. Așa că, în loc de uman, m-am dus la real la alt profesor de română care preda acolo. Nu mi-a stricat nici matematica, într-un fel mi-a ordonat gândurile. Și-am făcut realul pentru limba română, numai că profesorul meu nu era bun pe invenție literară. Am dat cu bâta-n baltă ca poet până la aproape 20 de ani, numai tâmpenii scriam. Mentorii mei au venit abia în facultate și-au fost  prietenii mei, împreună cu Niki Manolescu din anul III de facultate. Erau oameni cu aceleași preocupări, discutam zile, luni sau ani de-a rândul pe anumite teme, fiindcă totul e foarte neclar dacă nu te luminează cineva. Măi, am frământat ideile până când, pe la 24 de ani, s-a așezat ceva în cap. În clipa aia am știut unde vreau să ajung, ce vreau să fac și m-au ajutat și cărțile. Pentru că exact în perioada aia a venit Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky – n-o mai am nici pe-aia. Primul poet era cu A, Conrad Aiken, american, care notează în Jurnalul naturii că „Inima bătu de două, trei ori fără sens”. Oa! Oa, am zis, așa ceva n-am mai citit! Și cam în aceeași perioadă, intrând la o bibliotecă, găsesc o cărțulie mică, neagră. Era 1969, aveam 15 ani. Mă uit la titlu, nu știu autorul, deschid, citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gândire.” Deschid și ultima pagină, „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos, în întuneric?” Gellu Naum. Trebuie să ai și noroc. 

Cum îți imaginezi o librărie a viitorului? *Ema Cojocaru)

În primul rând deschisă, cu zeci de mii de rafturi, cu o singură carte pe raft și un mic ecran unde să citești un fragment din ea. Nu suport cărțile sigilate și cu text pe coperta a patra, pentru că am constatat că toate textele astea mint. (Florin Iaru)

(...) literatura bună e cea care îți trezește senzații, e literatura pe care o vezi, o simți, o miroși și-o guști. Sunt tot mai fascinat de acel tip de povestitor care îmi transmite cum vede el lumea, și lumea lui e populată de personaje care îmi spun ce vede el. Sunt alți scriitori ale căror personaje nu-mi spun nimic din ce vede autorul. Acolo e ce crede insul că trebuie să priceapă lumea despre lume, nu el despre ea. (Florin Iaru)

E ceva în aer în momentul de față, ceva care spune: „Și simplitatea are rolul ei foarte important, și claritatea, și precizia, nu poți să bați câmpii așa – spune, frate, o poveste.” Asta nu înseamnă că nu admir și stilul alambicat, curgător, complicat, cu delicii stilistice, dar doar dacă vine organic din poveste. Însă, în România, simplitatea e încă departe, hăt! (Florin Iaru)

Ema Cojocaru

https://blog.carturesti.ro/biblioteca-de-scriitor-florin-iaru

O afirmație plină de candoare

#Raluca Ion: Ce reacții ați avut din partea copiilor care v-au citit cărțile? Care v-a uimit sau bucurat cel mai tare?

#Ioana Pârvulescu: O, sunt atât de multe și de variate încât aproape că dau dependență. Mai întâi, privirile. Ochii vioi și încrezători, sfioși și plini de speranță. Apoi cuvintele, bucuria dialogului. Când îi întrebi ceva pe copii, ei îți răspund cu un entuziasm pe care nu știu de ce alte vârste îl pierd. Să-i vedeți numai cum spun care sunt avantajele cititului. Apoi agerimea lor neașteptată, mintea lor deschisă. Eu mor și după greșelile și confuziile lor, mor și după comentariile lor din off, după întrebările lor. O fetiță de vreo 5-6 ani din Timișoara, la un târg de carte, s-a apropiat de mine în timp ce dădeam autografe și m-a întrebat cu un ton foarte serios, ca orice om care vrea să-și sporească știința: „Ce faci tu aici, mai exact?” Sau copiii care abia învăță să vorbească cu „dumneavoastră” și spun în loc de asta „voi” și „voastră”: „Voi când ați început să scrieți? Cartea voastră e așa și pe dincolo”. Apoi cadourile lor, de obicei desene. O fetiță mai măricică mi-a făcut portretul pe un card de metrou și mi l-a dăruit ca pe un tablou, iar pentru mine valorează exact cât un tablou. În fine, la un moment dat când, la o școală, nu știu în ce context am spus că „nu sunt Messi”, un băiat, după ce s-a terminat întâlnirea, mi-a șoptit la ureche: „Dumneavoastră sunteți un Messi al scrisului”. Ei cum să nu te dea gata așa o afirmație plină de candoare? Nu că aș ști prea multe despre sus-numitul fotbalist. Și chiar dacă, desigur, rămân la părerea mea: nu sunt!

https://republica.ro/scriitoarea-ioana-parvulescu-multi-parinti-uita-ca-un-copil-are-nevoie-de-reguli-de-ceva-care-sa-i-clarifice

„Dacă vrem să trăim fericiți, trebuie să trăim ascunși”

 N.C.: Tot în Iubire și neiubire de teatru citați un vechi adagiu: "Dacă vrem să trăim fericiți, trebuie să trăim ascunși". Descartes spunea și el ceva asemănător, deși diferit prin intenție și scop: Larvatus prodeo (Înaintez mascat). De ce ar trebui să ne ferim de a trăi în văzul celorlalți (comuniune), fără a pierde desigur acea privacy pe care o reclamă omul modern, de ce atîta nevoie de mască? Nu cumva omul se teme că-și va pierde nu doar umbra, ci și ipostasul, chipul său adînc primit de la naștere? 

G.B.: Invitația la "ascunziș" pe care o citați era formulată în Franța pe vremea ocupației germane și servea de conduită celor care își propuneau să continuie să creeze în acel context sumbru, violent și irespirabil. Oare nu era aceasta și condiția artistului "disident" în comunism, de la Soljenițîn la Havel? A trăi ascuns pe vremuri negre nu însemna a avansa "mascat", ci doar a supraviețui "protejat"! Oare în Chile, sub Pinochet, nu trebuia să adopți o "strategie" similară, iar în China lui Mao puterea nu-și făcuse un program din a-i detecta și sancționa pe artiștii refugiați la "umbra" lumii...? Apoi situația s-a modificat și termenul citat a căpătat un alt sens: în epoca mediatizării generalizate, a expunerii rapide și a supraevaluării produselor artistice "a te ascunde" presupune o rezistență. Un refuz de a participa la "societatea de spectacol", cum definea Guy Debord societatea occidentală. Și din această perspectivă merită înțeles titlul recentului volum cu texte de Henri Michaux: "E sigur, nu" - nu premiilor, nu celebrărilor. Aceasta-i era conduita în care se încredea. Și o făcea nu pentru a se "disimula", ci pentru a-și prezerva rezistența "secretului". Ca Becket, de altfel! Discuția se poate prelungi... Hemingway nu s-a sinucis oare din prea multă lumină? Iar Magritte nu s-a deavulat (de la aveuler, reducere la neant!) din abuz de vizibilitate? 

(Nicolae Coande, un interviu cu George Banu, Am plătit cu viața mea pentru a vedea teatru altundeva)

Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici

Cât pentru două vieți

F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.

C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?

F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.

C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?

F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.

C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?

https://www.catavencii.ro/florin-lazarescu-orice-pateste-rau-un-om-ti-se-poate-intimpla-la-un-moment-dat-si-tie/

Ale vieții valuri

C.T.: Să ne întoarcem la ale vieții valuri. Crezi că învățăm ceva din ceea ce ni se întîmplă?

L.A.: Cum cred că am mai spus, poate tot într-un interviu realizat de tine, eu sînt un pesimist structural, prin urmare, nu cred că oamenii vor învăța ceva din experiența asta, cum nu au învățat nici din experiențe trecute, unele chiar mai teribile decît aceasta prin care trecem acum. Dacă ar fi învățat ceva, am dubii că am fi asistat la revenrirea spectaculoasă a discursurilor și grupărilor extremiste, de dreapta sau de stînga, nu contează, mai peste tot în lume. Nici n-am fi martori că tocmai asemenea grupări sînt cele mai vocale contra abuzurilor guvernamentale împotriva drepturilor și libertăților, că a ajuns omul normal la cap să nu mai aibă unde și cum să protesteze fără riscul de a fi confundat cu extremiștii. Pe de altă parte, viața unui pesimist – deși este singurul care se poate aștepta la surprize plăcute! – nu este o viață ușoară, așa că nu recomand această postură dacă nu e un dat structural. De altfel, și eu, ca să pot continua să respir, adopt din cînd în cînd un fel de optimism metodologic. Recomand asta tuturor. Și, deși mi se pare clar că nu e nici ultima, nici cea mai gravă pandemie, recomand să privim lucrurile, dacă nu cu optimism, măcar cu puțină detașare, seninătate. După marea pandemie de gripă spaniolă de acum o sută de ani, ne-am obișnuit cu gripa comună, am inventat vaccinurile de sezon. O să ne obișnuim și cu această nouă lighioană… Iar dacă nu, la ce ne-ar servi să murim triști?!

https://www.catavencii.ro/liviu-antonesei-a-ajuns-omul-normal-la-cap-sa-nu-mai-aiba-unde-si-cum-sa-protesteze-fara-riscul-de-a-fi-confundat-cu-extremistii/

Interviul

Uneori, mă urmăresc niște versuri. Alteori – chiar un poem. Rareori le aștern pe hîrtie. Păstrez o poezie, două, și asta nici măcar în fiecare an. Se pare că am reușit ceea ce mi-am impus în urmă cu 35 de ani – să pot trăi și fără să scriu poezie. Cititul poeziei altora mi-a devenit suficient – mă refer la poeți cu adevărat importanți. La finalul răspunsurilor mele veţi găsi cîteva poezii. Ele fac parte dintr-un ciclu duduind de optimism – Death by Invitation Only –, care ar urma să apară în finalul unei cărți de demult, o reeditare cu totul neașteptată pentru mine. Alegeți versul, strofa sau poezia care vi se par cît de cît demne de luat în seamă. Dacă nu veți găsi nimic demn de reprodus, vă voi rămîne profund recunoscător.

Cuvîntul – oricît de miraculos, de curat și de bine inten­ționat – nu poate determina inginerii „genetice“. Sîntem cum sîntem. Schimbările de care ne învrednicim rămîn limitate, relativ superficiale și sînt foarte rar determinate de intervenții din afara noastră.

 „De fiecare dată cînd vede un muritor care își face planuri, Dumnezeu zîm­bește“. Ar fi cu totul imprudent să-l facem pe Dumnezeu să rîdă cu hohote.

un dor de neînțeles

în fiecare seară

îmi car inima într-un lighean

o las la malul mării

ca să pot dormi liniștit

dimineața îmi iau inima înapoi

într-un coș de răchită

mi-o potrivesc la loc

de unde am smuls-o seara

mă simt ca nou

doar seara mi se face un dor

de neînțeles

de mers la malul mării

Dorin Tudoran

https://vasilegogea.wordpress.com/2020/06/27/un-interviu-cu-dorin-tudoran-in-pragul-implinirii-a-75-de-ani-realizat-de-ovidiu-simonca-in-observator-cultural/

https://www.observatorcultural.ro/articol/bilciul-desertaciunilor-ramine-acelasi/#comment-125961

Cezar Ivănescu, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi

Clara Arustei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat. Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.

Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Tonita

Aici este Poetul

Ion Mureşan poate să meargă pe jos, până la capătul celălalt al Clujului, doar pentru a desena norii care trec pe deasupra casei în care locuieşte fata pe care o place. Poate să-i îngrijească, într-un lighean cu albăstrele, genunchii răniţi. Să-i scrie poezii despre creioanele ei şi să-i dăruiască păsările prinse pe dealul Feleacului. Ion Mureşan poate să scrie două poeme pentru colega de clasă pe care o iubeşte, unul să-i placă lui şi altul să-i placă ei, şi, când e pus în situaţia de a alege între iubită şi poezie, să aleagă, totuşi, poezia. Cam aşa este tânărul poet Ion Mureşan. Totuşi, nu veţi găsi nimic din toate acestea în cele ce urmează. Am făcut o falsă publicitate acestui interviu. Aici e vorba despre lucrurile care preced poezia. Aici este un Ion Mureşan sentimental, lucid, nostim, nostalgic, grav. Aici este Poetul.

LaurențiuUngureanu