Apartenență, asocieri, bresle

D.L.: Cîtă vreme indemnizația la pensie va rămîne rațiunea dominantă de a face parte din Uniune, atrofierea funcțională și degradarea Uniunii sînt inevitabile. În fine, cam asta este situația la noi. În țările vestice, astfel de uniuni de creație au un rol mai degrabă decorativ, puterea lor fiind aidoma unor asociații oarecare. Ele nu ne-ar putea servi ca model.

C.T.: Unde încape una, n-ar fi loc de mai multe, conform dreptului la liberă asociere?

D.L.: Sigur că ar fi loc. Mai mult decât atît, chiar ar fi bine. Multiple asocieri la nivel local, regional și național ar putea crea o rețea de reprezentare și implicare cu efecte directe chiar asupra consumului de carte în România, care în acest moment este la o cotă catastrofală.

https://www.catavencii.ro/dan-lungu-nu-oricine-publica-una-sau-mai-multe-carti-poate-intra-intr-o-uniune-a-scriitorilor/

Cât pentru două vieți

F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.

C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?

F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.

C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?

F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.

C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?

https://www.catavencii.ro/florin-lazarescu-orice-pateste-rau-un-om-ti-se-poate-intimpla-la-un-moment-dat-si-tie/

Femei de demult, de acum

Ce ar putea avea in comun o intelectuala de la inceputul secolului XX si o femeie moderna? Catherine Pozzi, cu un tata celebru – medicul Samuel-Jean Pozzi, admirat in epoca, dar si in zilele noastre –, prezenta constant in saloanele pariziene, prietena cu Rilke si Anna de Noailles, a fost nefericita in tumultuoasa ei legatura amoroasa cu Paul Valery. Astazi, Claudia este prinsa de cativa ani intr-o relatie toxica, ciudata, incalcita. Desi le desparte un secol, cele doua par sa aiba aceeasi poveste de dragoste trista. De ce? Exista, oare, un fel de gena a nefericirii, rebela, autonoma si, mai mult, specifica femeilor? E greu de spus, insa povestile colaterale din carte arata ca exista multe alte femei care traiesc un fel de nefericire foarte asemanatoare. Femei de demult si de acum.

„Încît, pentru reconstituirea nefericirii ei, A.L. nu se poate bizui decît pe jurnalul și pe scrisorile sale către celebrul ei amant. Astfel că trebuie să recurgă la ficțiune pentru a acoperi zonele albe din viața personajului său. Analiza psihologică pe care i-o face A.L. Catherinei te tulbură. E de o profunzime sfîșietoare, în cuvinte care-ți rămîn în minte. (Cristian Teodorescu)

Celălalt personaj al Nefericirilor paralele, Claudia, are o viață mult mai complicată decît Catherine, dar fără mare anvergură intelectuală și nici cea mai mică dorință de a scrie. Fără confidențele pe care i le face psihologului ei, care e A.L., ar fi rămas una dintre nefericitele despre care nu știe nimeni și care, după o căsnicie ratată, își ratează și iubirea vieții. Și ea, și Paul sînt convinși că și-au găsit în celălalt sufletul pereche, doar că Paul, pe care îl redescoperă într-o întîlnire pe net cu colegii de clasă, are și el ceva în comun cu celebrul său tiz, nu vrea să renunțe la familia sa de dragul Claudiei. Se complace, iar dacă ea îi cere să aleagă, o amenință c-o părăsește. O poveste pe cît de complicată în epica ei, pe atît de simplă, brutal de simplă în alternativă. Claudia, care vrea, ca și Catherine, totul sau nimic, se mulțumește în cele din urmă cu puțin, decît cu nimic. Nici vorbă, viața celor două ar cere fiecare în parte cîte un roman. Aurora Liiceanu nu vrea să treacă dincolo de reduta eseului psihologic. Un eseu și sclipitor, și tulburător, cu final deschis: „Și ea îl așteaptă…“. (Crisstian Teodorescu)

Aurora Liiceanu, Totdeauna singură. Nefericiri paralele, Editura Polirom, 2022.

Nobel pentru literatură

Mihai ȘORA 

Abdulrazak Gurnah

Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit.

Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.

Cristian Teodorescu

Academia Suedeză a anunțat numele laureatului Nobel pentru literatură, scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah care locuiește de la vîrsta de 10 ani în Anglia. Motivația juriului: pentru „înţelegerea sa lipsită de compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”. Tema merită, sper că autorul are și talent.

La adăpost de epurările comuniste

Cristian Teodorescu, Tatăl meu la izolare

 

Fragment

 

„În noaptea aceea cînd mai erau doar 18 zile pînă avea să fie arestat, Vladimir se simțea atît de liber, încît a luat camionul întreprinderii și s‑a dus cu el pînă la Constanța, pe faleză. Cel puțin așa își amintea cînd mi‑a povestit ce făcuse. N‑avea carnet de șofer, dar nu‑l întreba nimeni dacă.

Stătuse pînă tîrziu în laborator, ca să dea de cap unei probleme cu oxigenul care venea în marile butelii, lungi și asemănătoare cu torpilele. Cu o zi înainte, una dintre aceste butelii de oxigen le rupsese picioarele la doi muncitori, după ce scăpase de sub control și îi torpilase, repezindu‑se de colo pînă colo în hala unde se făceau oțelurile speciale pentru scule.

Calculînd ce se întîmplase, Vladimir ajunsese la concluzia că torpila cu oxigen fusese montată prost, de scăpase din țeava cu ghivent de care era prinsă. Cel care ar fi trebuit să controleze cum fusese montată lunga butelie cu oxigen la țeava cu ghivent era prietenul său Titi Cojoacă. Dar cel care purta răspunderea pentru ce se întîmplase era el, care gîndise tot ce ținea de fabricarea oțelurilor la IM UM. Or, Titi poate că nu asistase la montarea tubului de oxigen, așa cum îi spusese. Căci „torpila“ scăpase fiindcă cu fusese înșurubată pînă la capăt la țeava cu ghivent. Așa că Vladimir a verificat în registrul operațiunilor cine montase torpila. Singurul care fusese de față era inginerul Titi Cojoacă. Dar sub numele lui în registru nu mai scria nimic. Așadar, prietenul lui Titi fusese și cel care montase tubul de oxigen la țeava care ducea la furnalul unde se prepara oțelul de scule al întreprinderii.

Față în față cu reproșurile adevărat majore

C.T.: Apropo, ce îți reproșezi?

D.T.:Parcă era vorba de un „scurt interviu”, or, lista celor pe care mi le reproșez este prea lungă. Arocupa aproape tot spațiul tipografic oferit acestei discuții. Sau, dacă vrei, poate că lista nu ar fi neapărat prea lungă, ci magnitudinea celor pe care mi le reproșez este – cel puțin în sufletul meu – substanțială. Practic, de cînd mă știu – vreau să spun, de cînd am început să-mi iau în primire obligațiile unei maturități ce nu recurge la justificări facile – îmi reproșez zilnic nu puține lucruri. La o anumită vîrstă începe un soi de autoselecție a celor pe care ți le reproșezi. Rămîi față în față cu reproșurile adevărat majore. Iată, ce-mi reproșez acum este că nu sînt încă pregătit să-ți prezint lista celor pe care mi le reproșez cu adevărat. Lista aceasta este a work in progress, un proiect încă neterminat. Păsuiește-mă încă niște ani și poate voi fi pregătit să ți-o înmînez.

https://www.catavencii.ro/author/cristian-teodorescu/

Lungi pauze de reflecție

Camus era convins că Primul om avea să fie cel mai bun roman al său. Manuscrisul acestei cărți neterminate a fost găsit de Poliție pe bancheta din spate a mașinii în care el și-a pierdut viața, la nici 47 de ani. Automobilul condus de editorul lui Camus, Michel Gallimard, a ieșit inexplicabil de pe șoseaua, acolo în linie dreaptă, care ducea spre Paris și s-a izbit de un platan la 4 ianuarie 1960. Poliția a descoperit în buzunarul hainei lui Camus un bilet de tren rămas nefolosit, de dragul acestei ultime călătorii cu automobilul. Un sfîrșit absurd, demn însă de autorul Străinului, al cărui personaj Meursault fusese condamnat la moarte după o crimă, din cauza circumstanței agravante că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale. Cele 144 de pagini ale manuscrisului au fost publicate de-abia în 1994, împreună cu însemnările lui Camus dintr-un carnet despre Primul om.

Romanul ar fi trebuit să aibă trei părți. Prima era terminată, dar nefinisată. Și chiar terminată fiind, autorul ar fi putut interveni asupra ei, cu noi capitole, pentru rotunjirea întregului. Despre proiectul celei de-a doua,Camus scrie cîte ceva în carnet. Cea de-a treia nu e decît pomenită, nu știm ce-ar fi trebuit să conțină. Poate că nici autorul nu avea încă în cap o schiță a ei, de unde presupunerea că cea de-a treia parte avea să depindă de evoluția primelor două.

Cristian Teodorescu

https://www.catavencii.ro/greutatea-schimbatoare-a-cuvintelor/

Tabula rasa

Cristian Teodorescu

· 

Ce să ne aducă tuturor fostul Moș Gerilă

Cîtă bătaie de cap aveam pînă le găseam jucării de Crăciun băieților mei. Și la ce cozi stăteam și pentru ele! Căci cozile la măcelărie și la alimentara ne intraseră în obișnuință.
Cum de-or fi uitat cei care-l plîng azi pe Ceaușescu că ne-a luat bucuria de a trăi, umilindu-ne în toate cele.
Cum de-au uitat că o țară întreagă era la discreția lui și a nevestei sale?
Cum de-l pot ierta pentru asasinatele politice comise de Securitate în numele lui?
Cum de pot face tabula rasa din teroarea pe care o instituise în ultimii săi ani de absolutism?
Cum de-l pot ierta pentru femeile care au murit după ce și-au făcut chiuretaje?
Cum de se fac că uită de represiunea din 1987 de la Brașov, cînd au murit și au dispărut oameni care se săturaseră de ceaușism și de PCR?
Cum de nu-și mai amintesc de ceaușismul dinastic – cu Nicu Ceaușescu în rol de prinț moștenitor?
Cum de au uitat de slugile din jurul lui, care îi aplaudau imbecilitățile? E adevărat că din România au plecat cel puțin patru milioane de oameni, dar majoritatea celor rămași e ștearsă pe creier?
Pentru toate astea am ajuns să doresc, de Crăciun, ca Moșul să le aducă memoria înapoi celor care și-au pierdut-o, uitînd pînă și de rebotezarea stupidă a Moșului, care mulți ani s-a numit Moș Gerilă!

Ca el să-l poată contempla pe Hristos

Cristian Teodorescu

Aventurile literare ale Bibliei. Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, precurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta. 
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească. 
În povestirile lui Tolstoi, păcătoșii, în special slujitorii dedicați profesional Domnului, trec prin chinuri morale năpraznice. Prima oară cînd le-am citit, în adolescență, le-am luat în serios. Mai tîrziu le-am pus la îndoială, ca pe niște afaceri mai degrabă personale ale lui Tolstoi cu Bunul Dumnezeu. Căci la bătrînețe, scriitorul descoperă că n-are nevoie de Biserică pentru a intra în relații cu Iisus Hristos. Ba mai rău, că Biserica îl și încurcă în această relație. Drept care Biserica Ortodoxă l-a afurisit. 
Dar ce era să facă altceva Biserica, atunci cînd Tolstoi susținea că n-are nevoie de intermedierea ei, ca el să-l poată contempla pe Hristos? Aici, cred că Tolstoi a comis un hybris. A vrut să-și înființeze propria lui credință, cu eventuali discipoli printre cei care-l vizitau la Iasnia Poliana. Îmi place să cred că atunci cînd Tolstoi a fugit de acasă, incognito, fugă de la care i s-a tras și moartea, a plecat de acasă ca un soi de propovăduitor rătăcitor al propriei sale religii. Alții însă ar putea susține că de fapt Tolstoi a căzut victima unui acces de demență senilă. Și ar fi greu să-i contrazicem.

De Paști

Cristian Teodorescu

· 

O pomană de Paște

Mă duc azi-noapte la Înviere. Eram patru. Daniela și eu, Matei, băiatul meu, și soția lui. La biserica de aici din mahala. Lume multă. Unii se și întorceau de la biserică. Lumînări și mici felinare aprinse, deși popa încă nu rostise cuvîntul magic: Hristos a înviat! Pe lîngă noi treceau tramvaiele 41, fantomatic de goale.
La biserică lume multă. Noi am ajuns, ca de obicei, pe la douășpe noaptea. Popa încă ținea predica. De fapt cita cuvînt cu cuvînt din predica pascală a mitropolitului Daniel. Așa că se face miezul nopții și mai trec vreo 20 de minute pînă cînd preotul termină de dat citire omiliei mitropolitului. Or, la miezul nopții popa ar trebui să spună „Hristos a înviat!” apoi mulțimea să-i răspundă „Adevarat a-nviat!” și să înceapă cîntarea de Paște.

Neștiind că discursul popii era de fapt un lung citat, m-am gîndit că parohul s-o fi luat cu degustarea vinului de împărtășanie. Și de acolo din spate, unde eram, fac mai mulți pași ca să-l văd pe popă, cel de cuvînta din sfîntul foișor în aer liber, din curtea bisericii, ca să-l poată auzi toată lumea.
Pe stradă obscuritate. Și mă oprește un tip. Nu voiam să iau un pachet în amintirea lui Costel? Îi spun tipului că ar fi bine să găsească oameni în nevoie pentru pomana pe care o făcea. Nu, că el nu știa cui să se adreseze în întunericul de pe stradă. Ce să-i mai zic? Nu se cade să refuzi pomana pentru morți. Mă întorc la ai mei, în mînă cu sacoșa în care tipul pusese și o lumînare și un chibrit pe care să le folosesc în amintirea lui Costel înainte de a mînca din pomana primită. Daniela îmi spune: „Ți-am zis să te îmbraci mai bine!”