Metafora dimineții

Mihai ȘORA

Sunt zile când trebuie să te închei până la ultima ureche.

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic (E. G.) – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Nobel pentru literatură

Mihai ȘORA 

Abdulrazak Gurnah

Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit.

Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.

Cristian Teodorescu

Academia Suedeză a anunțat numele laureatului Nobel pentru literatură, scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah care locuiește de la vîrsta de 10 ani în Anglia. Motivația juriului: pentru „înţelegerea sa lipsită de compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”. Tema merită, sper că autorul are și talent.

Țâfna care s-a înstăpânit

Tare obositoare trebuie să fie o viață dusă cu pușca mereu pe umăr, în neîncredere, trufie, sfidare a inteligenței și a respectului de sine.

Mihai Șora

19 ianuarie 2021

O panteră roz

Mihai ȘORA

· 

Dragi prieteni,

am fost astăzi la gară să cumpăr o valiză de la domnul acela care are magazinul deschis tot timpul, la ieșirea din metrou. Ei bine, am aflat că îl cheamă Ali, vine din Iran și locuiește în România de 20 de ani. Bineînțeles, Domnul Ali vorbește perfect românește (ca un bun nepatriot iranian ce este). Fiind președinte de bloc și având un nume de familie cu prea multe consoane, care îi complicau viața în treburile administrative din imobil, Ali a decis să ia numele soției, iar acum – pe buletinul dumnealui – scrie *Ali Iancu*. Domnul Ali Iancu a făcut studii politehnice în Iran, are o fetiță și s-a săturat de hoți. De când a obținut cetățenia română, nu a lipsit niciodată de la vot. Pentru că vrea ca fetița dumnealui să crească în România, printre oameni cinstiți, conduși de oameni cinstiți.

Pe scurt, dragi prieteni: fiți ca Ali!
Mergeți la vot, dacă nu vreți în fruntea țării un coc.

Mihai Șora
2 noiembrie 2019

P.S. În poză sunt eu, citind propoziții despre libertate la metrou, lângă noua mea valiză. Domnul Ali are valize de toate culorile și de toate mărimile, dar cea cu harta Pământului mi-a plăcut cel mai mult. Poate că nu voi apuca să fac înconjurul lumii cu ea, dar măcar am toată lumea la îndemână. Și am mai cumpărat de la Domnul Ali o panteră roz care nu poate fi văzută în poză, deoarece stă ghemuită în valiză.

La umbra unui rid al feței

Mihai ȘORA

14 iunie la 15:07 · 

În jurul orei 19 a lunii iunie din anul de grație 2019, atunci când vii de la metroul din Piața Victoriei, când traversezi părculețul de lângă Muzeul de Geologie (neuitând, desigur, să-i dai binețe Doamnei Girafe), când intri pe Monetăriei și, apoi, în curtea Muzeului Țăranului, este încă zi. O lumină blândă, crepusculară, te însoțește pe drum, dar nu o bagi în seamă; ea se află acolo, învăluitoare și atât de firească, încât nu te gândești la ea, nu ții cont de ea; altele sunt simțurile stârnite în momentul acela al serii, după cum îți șuieră la ureche motorul dement al unei motociclete ori îți umple nările, plămânii și creierul parfumul înăbușitor al teilor.
Trei ore mai târziu, când ieși din sala de cinema, s-a lăsat deja noaptea: bezna cea mai hâdă. Pe același drum, la întoarcere, descoperi – călcând în ele – gropile, surpăturile și băltoacele de pe străzi. Nu ai văzut când a trecut timpul, nu ai fost p r e z e n t, nu știi nimic despre această „trecere“ și nici nu mai contează acum; singurul lucru care contează este să traversezi nevătămat gropile din întuneric.

Dragi prieteni,
am fost aseară la filmul „Apusul“ al lui László Nemes.

Dacă ar fi să comprim toată narațiunea într-un singur cuvânt, aș spune că este un film despre timp. Dar nu ca o cronologie oarecare, nici scufundare într-o memorie colectivă ori trepidație a vreunei încrengături de evenimente (deși filmul are accente de thriller). În Budapesta anului 1913, povestea și personajele sunt pretextul unui gând mai subtil și mai provocator decât rețetarul obișnuit al filmelor așa-zise „de epocă“, gen care etalează mai mereu decadența unei lumi, sordidul periferiei, viclenia, violența ori virtuțile omenești, cu, firește, decoruri somptuoase, dialoguri hibride ori manierisme scenografice. Filmul are câte ceva din toate, fără îndoială, dar toate par introduse ca „alibi“ cinematografic, subterfugiu narativ, când miza este, de fapt, în altă parte: în tranziția de la un timp istoric la altul, tranziție pe care nu o percepi și nu o înțelegi decât după ce ți-a apărut în fața ochilor – desfășurat cu precizia lui de ghilotină – cadrul final. Abia odată cu acest cadru prinzi sensul exact și anvergura filmului. Din punctul meu de vedere – o capodoperă. Întocmai ca în pictura lui Rembrandt: când stai prea aproape de pânză, nu vezi tranziția de la lumină la întuneric; ea este atât de discretă, infinitezimală, încât ochiul uman percepe doar materia propriu-zisă – uleiul și fibra de bumbac. Trebuie să faci un pas înapoi, să te extragi din vecinătatea imediată a tabloului, pentru a avea imaginea transferului de la strălucirea unei bucle, la umbra unui rid al feței.

Sunt multe pălării în film… Cu pene, volane, dantele, panglici și broderii, – pălării de damă. Arareori, apare pe ecran câte un joben, însă fără să ocupe multă vreme câmpul vizual. Filmul lui László Nemes este despre trecerea de la joben la casca metalică a bărbatului din 1914.

Aș revedea cu bucurie acest film; și – cunoscând acum povestea și personajele – mi-ar plăcea să-l revăd la patru dimineața, când, odată ieșit pe stradă, după proiecție, aș da peste soarele înviorător al dimineții.

Mihai Șora
București, 14 iunie 2019

P.S. Printre altele – și dincolo de vizionarea filmului –, două lucruri m-au încântat aseară:

1) reîntâlnirea cu Vlad Ivanov, ireproșabil și convingător în rol, ca în toate rolurile și ca în viața reală, de altfel;
2) actualizarea maghiarei mele pe care o credeam pierdută printre cratițele din bucătăria copilăriei: recunosc că mi-a săltat inima de fericire descoperind că nu am nevoie de subtitrare.

Funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp

Mihai ȘORA

Dragi prieteni,

am fost aseară la ’Pădurea spânzuraților’, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Național.

Trebuie să spun, din capul locului, că sunt dintre cei care au citit romanul lui Rebreanu în adolescență, la sfârșitul anilor ’20 (să fi avut 12–13 ani), când universul meu era populat de cutremurătoarele istorisiri ale țăranilor bănățeni care luptaseră pe frontul italian și, scăpând cu viață din acel măcel, reveniseră – care fără un picior, care fără un braț, care cu privirea stinsă și sufletul împuținat – la vatră. Așadar, atunci când am citit romanul pentru întâia oară, vibrația din el, frământările personajelor îmi erau, în bună parte, familiare. Țăranii din Izvin, satul copilăriei mele, erau oameni simpli, fără studii, dar legătura lor cu pământul, cu străbunii înmormântați în acel pământ, cu familiile care, în timpul războiului, îi așteptaseră acasă, era o legătură consubstanțială, mai puternică și mai vie decât orice discurs oficial, decât orice tratat între popoare și orice carte de istorie. Patriotismul lor avea limpezimea și firescul unei axe care lega pământul de cerul și de Dumnezeul de deasupra lor.

Ei bine, tocmai această legătură am redescoperit-o aseară, pe scena de la Teatrul Național.
S-ar putea scrie pagini multe despre opțiunile regizorale sau despre scenografie, despre tulburătorul joc al actorilor, despre coregrafie, cântecele de jale și de cătănie. M-au impresionat, desigur, Bologa și Conștiința: îmi dau seama că însăși stabilirea textului, a fluxului continuu dintre cele două voci nu a fost lucru simplu, nici lipsit de riscuri. De fapt, cred că riscurile cele mai mari pe care și le-a luat regizorul stau tocmai în alternanța subtilă, dar nu mai puțin tensionată, dintre cele două voci, în neîntrerupta lor cadență care trebuie să sune și în urechea spectatorului, trebuie să trezească – și în el – aceeași tensiune. Este o provocare infinit mai mare decât efectele sonore ori vizuale de pe scenă; forța cuvântului ajunge, în multe împrejurări, să fie mai eficace decât forța imaginii. Sunt copleșitoare scenele violențelor din 10 august (mai ales dacă ai fost tu însuți, atunci, în Piața Victoriei, și le-ai trăit pe pielea ta); copleșitoare și celelalte proiecții ale neputinței, ale bestialității și inconștienței omenești. Dar – între toate semnele spectacolului – cel mai puternic, înfipt precum un pumnal în stomac, rămâne tot frisonul a două cuvinte, întrebarea de la final: „UNDE MERGEM?“.

Nu știm încotro mergem, nu știm ce se va alege de noi, nici care va fi soarta omenirii, dar putem înțelege – dacă avem discernământ, privirea netulburată de nimicuri și inima atentă la suferința aproapelui – cam pe unde, în ce nod al istoriei ne aflăm astăzi.

’Pădurea spânzuraților’ nu este un spectacol oarecare. Este linia tensionată, funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp, unind viețile oamenilor de odinioară, din Izvin și de pretutindeni, cu viețile noastre.

Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această funie împletită în ’Pădurea spânzuraților’.

Mihai Șora
București, 10 martie 2019

P.S. Funia ca funia, dar de unde a avut Radu Afrim pădure?
_____

Aerul curat al libertății

Mihai ȘORA

Obișnuiam să merg în casa Cellei Delavrancea, nu departe de locuința mea, pe strada Eminescu, după cum dumneaei trecea pe la mine, în Jules Michelet. Și – curios lucru – amintirile mele păstrează verva ei uluitoare, însuflețirea, umorul, inteligența, – mai mult decât orice acord la pian.

Cella ținea la mine și nu ezita să mi-o arate.
O prietenie intelectuală, dar și un fel de atașament familial, senzitiv: mă simțea ca fiind de pe aceeași orbită, din aceleași timpuri, unul care cunoștea și respecta ceea ce ea iubise. De multe ori, stând împreună în toiul nopții, în inima unui București mohorât și fără vlagă (căci eram amândoi păsări de noapte, iar vizitele aveau loc seara târziu), m-am întrebat cum ar fi trăit asemenea făpturi într-o țară normală, o țară care își prețuiește oamenii de seamă, le cultivă înzestrările, talentul. Astăzi, scrijelind aceste cuvinte în carnețel, încă nu am găsit un răspuns: ar însemna să proiectez prea multe destine în cronologia unui popor care ș t i e · d e · e l, care are conștiința propriei existențe, a propriei ființări. Iar românii au avut destule momente, de-a lungul istoriei, când le-a lipsit „(con)știința-de-sine“, și-au aruncat elitele în pușcării, le-au schingiuit ori, în cel mai bun caz, le-au ignorat.

Au fost, totuși, înainte de 1989, câteva împrejurări trăite cu sentimentul unei normalități regăsite, al unei bune-cuviințe firești și duioase, sentimentul unei Românii care își iubea înaintașii, își prețuia valorile și le ținea la loc de cinste. Una dintre aceste împrejurări a fost sărbătorirea Cellei Delavrancea: câteva sute de oameni adunați într-o sală de spectacole din București, privind-o pe Doamna Cella cu admirație și stimă, în vremuri în care admirația pentru altcineva fusese interzisă de către cuplul Ceaușescu, iar stima – cuvânt confiscat de propagandă – luase înfățișarea unui servilism grotesc. Ziua aceea de decembrie a anului 1987, când Cella Delavrancea pășea în centenar înconjurată de artiști, de Corul Madrigal, de prieteni și admiratori, pare astăzi neverosimilă: era un fel de insulă suspendată peste gaura neagră a dictaturii comuniste. Ceva cu totul neobișnuit s-a întâmplat atunci, când Doamna Cella a urcat pe scenă, s-a așezat la pian, a rostit câteva cuvinte, iar apoi a început să cânte, însoțită de tandrețea, de mâinile și atenția grijulie a fostului ei ucenic, Dan Grigore.
Atunci, toți cei aflați în sală au respirat aerul curat al libertății.

În mod straniu, cu totul neașteptat și intens, am retrăit, zilele trecute, același sentiment al insulei suspendate: într-o altă sală din București (mai puțin friguroasă decât erau sălile din anii ceaușismului), am revăzut secvențe filmate la aniversarea Cellei Delavrancea și m-am gândit că – treizeci de ani mai târziu – suntem, într-un fel oarecare, tot pe o insulă suspendată, deasupra vacarmului unei Românii haotice, care încă mai bâjbâie în căutarea conștiinței de sine.

Îi mulțumesc Doamnei Marilena Rotaru pentru insula de normalitate: de atunci, la Centenarul Cellei Delavrancea, și de acum, la Centenarul României.