joi, 16 iulie 2026

Unde este vanitatea


Este trist. Dar adevărat.
Chiar și oamenii cu școală suportă adevărul numai cât timp nu le trece pragul. Despre alții se poate spune orice. Se poate judeca. Se poate sfâșia. Cu eleganță, desigur. Cu titluri, citate și aerul celui convins că s-a născut direct pe soclu.
Între prieteni, în familie, între scriitori și printre cei care se cred păstorii lor, aproape orice este permis. Lauda. Tăcerea. Minciuna politicoasă. Numai adevărul rămâne afară, ca un musafir prost îmbrăcat.
Când cineva îl poftește totuși înăuntru, începe spectacolul. Fețe lungi. Tăceri grele. Mesaje cu venin. Prietenii puse la congelator. Omul cultivat dispare. Rămâne copilul căruia i s-a luat jucăria.
Educația se oprește exact acolo unde începe vanitatea. Din clipa aceea, diploma nu mai folosește la nimic. Nici biblioteca. Nici funcția. Nici discursul.
Nu vorbesc despre bețivul care urlă la colțul străzii. Acela este sincer. Nu se ascunde după citate și nu-și parfumează prostia.
Vorbesc despre oamenii cu cărți, titluri și tribună. Despre cei care împart critici în toate direcțiile, de parcă ar împărți pâine din propria lor avere. Sunt neînfricați cât timp rana este a altuia. Când bisturiul ajunge la pielea lor, se declară victime.
Atunci cade decorul. Rămâne orgoliul.
Vanitatea începe exact acolo unde caracterul se sfârșește.
Cine suportă numai lauda nu caută adevărul. Nu caută dialogul. Își caută admiratori. Oameni care să-i țină oglinda și să se prefacă că nu văd crăpăturile.
De aceea tac astăzi atât de mulți. Nu din politețe. Nu din respect. Din experiență.
Au învățat că adevărul nu distruge prietenii.
Îi desparte doar de cei care n-au avut niciodată curajul să-l iubească!

miercuri, 15 iulie 2026

Două feluri de prostie



Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.
Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.
În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.
Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.
Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.
Zi de zi, direct sau prin telefon, indiferent de subiect. Unii dintre ei au căpătat recompensa pentru care au lucrat: ministere, direcţii de instituţii importante, sau, pur şi simplu, bani. Numai că exerciţiul prelungit al retoricii de baricadă, certitudinea că sînt cu atît mai apreciaţi, cu cît sînt mai riguros înregimentaţi şi mai „cîinoşi” cu adversarii, au sfîrşit prin a-i prosti. Nu se mai pot opri. Nu mai iau notă de circumstanţe şi nici măcar de noile strategii ale „comanditarilor”. S-au ”afirmat” scrîşnind din dinţi (şi din minţi), iar acum o ţin langa, după modelul celor care rămîn în tranşee şi după ce războiul s-a terminat. Iar „comanditarii” nu ezită să-i amendeze drastic: le arată pisica, le iau funcţiile, îi ceartă „guvernamental”. Au muncit degeaba. N-au înţeles nimic. Halucinaţi de proximitatea (sau posesiunea) pradei, „au încremenit”, nătîng şi spasmodic, „în proiect”. Inadecvaţi, ineficienţi, experţi în gafă şi injurie, iată-i uşor de aruncat la coş. Chiar de cei pe care i-au slujit cu emfază atîta amar de vreme. Aceasta e o primă formă de prostie, dintre cele două anunţate în titlu. Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.
A doua formă de prostie e însă aceea a „patronilor”, a celor care s-au grăbit să ofere responsabilităţi publice strict pe bază de „servicii mediatice”, de linguşeală, de „solidaritate” oarbă. Nu competenţă, nu bun-simţ, nu cuviincioasă măsură, ci activism guraliv şi „ambîţ”. Rezultatele se văd. Toată lumea e în pierdere. Şi guvernanţii care au distribuit puterea fără discernămînt, şi cei mandataţi să o reprezinte, dar care n-au reuşit decît să se facă de rîs, şi instituţiile statului, şi imaginea ţării, şi exigenţele cetăţeanului responsabil.
Se zice că sîntem un popor inteligent. N-am putea reacţiona ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaţionali lacomi şi suficienţi, inapţi să se regăsească pe ei înşişi, să-şi asume rostul şi limitele, să facă o binefăcătoare pauză în cursa lor impudică spre o reuşită neruşinată?