vineri, 25 martie 2016

Răs-bunarea lui Brâncuși

Unei asemenea Cuminţenii şi înţelepciuni la nivelul cel mai de jos al omenescului Brâncuşi i-a dat un titlu pe care nu l-a luat direct din folclorul românesc, aşa cum îl va lua pe cel de „Măiastra“ pentru pasărea sa. În mitologia populară a ţării sale există: frumoasa pămîntului, greul pămîntului, uşurelul lui, fiul cîmpului, urîţenia pămîntului, urechea pămîntului, dar nu şi cuminţenia pămîntului. Dacă însă nu a luat titlul direct din folclor, Brâncuşi purta folclorul îndeajuns cu el spre a reflecta ceva din cuminţenia ţărănească a lumii de care, în 1907, abia se desprinsese.
Răs-bunând sensul cuvântului „răzbunare”, Noica îl scotea din semantica lui năpraznică, îl făcea din nou bun. Când spun că achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare, am în vedere bunătatea pierdută și recâștigată a statuii lui Brâncuși. Vom răs-buna statuia lui Brâncuși. Îi vom reda bunătatea ei inițială, cea pe care Noica o văzuse în interpretarea lui și pe care nota unui turnător o urâțise, urâțind odată cu ea o lume întreagă. Vom asista la răs-bunarea lui Brâncuși.
Gabriel Liiceanu
25.03.2016
http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ecumin%C8%9Benia-pamantului%E2%80%9D-pe-in%C8%9Belesul-maiorului-ioan-patrulescu/

miercuri, 16 martie 2016

Cumințenia pământului în Țara lui Brâncuși

Bucurie în Țara lui Brâncuși. Dacă am reușit să intăm în această zi cu un „Sărut“, iată, încă o izbândă: „Cumințenia pământului“, acasă. 


Cumințenia pământului, acasă

„Cumintenia Pamantului“ va apartine Romaniei. Proprietarii au acceptat oferta de achizitie.


Cel mai iubit dintre pământeni

Asta e consecinţa nesincerităţii: neîncrederea!
Şi din neîncredere,
se naşte temerea,
că nu fericirea te aşteaptă în viitor,
ci lovitura;
o vei primi în mod sigur.

(Marin Preda)

Raul Cârstea, planul secund şi un strigăt sonor, prin poezie...

M-a bucurat Dumnezeu cu prieteni exemplari. Doi dintre aceştia, poeţii Aurelian Titu Dumitrescu şi Ciprian Chirvasiu mi-au dăruit în anul 2002, cartea lor de dialoguri ,,Ateliere în paragină”. Un volum dedicat memoriei lui Nichita Stănescu, un volum care omagia ,,Antimetafizica”... În discuţiile transcrise în paginile acestei cărţi, l-am întâlnit pe Raul Cârstea. Prietenul prietenilor mei. Scriu acum despre Raul, sub impresia puternică a spectacolului său din această seară. Deschid ,,Atelierele...” şi îl citez: ,,Am debutat în Cenaclul Flacăra în 1982, şi, la un moment dat, într-un articol, domnul Păunescu a scris aşa despre mine: << Se află pe gardul dintre Tudor Gheorghe şi Victor Socaciu>> Am fost fericit când am reuşit să cad de acolo”.
Peste ani, l-am întâlnit pe Raul Cârstea. L-am perceput ca fiind un om de o modestie ieşită din comun. L-am văzut în spectacole, dar mereu retras, tăcut, ascuns, parcă, la umbra înţelepciunii ancestrale, în secretul basmelor… Părea că dorea şi nu dorea să se arate. Părea că dorea şi nu dorea să ne cânte. Doar atunci când era rugat foarte mult şi foarte adânc, ceda şi prin misterele vocii şi chitării sale ne plăsmuia adevărurile minţii. Aproape cu spaimă, i-am dăruit la un spectacol din povestea ,,Pariu pe prietenie” un volum al meu de versuri. Cu acelaşi gest grăbit şi fără privire mi-a dăruit discul său, ,,Delta lunară”. Sunt câţiva ani de atunci, de când albumul său răspândeşte în sensibilitatea mea altoi de poem puternic şi narcotic, precum iluzia. Versuri care bat din aripi, devorate de compoziţiile lui Raul Cârstea. Poeţi foarte cunoscuţi alături de poeţi de care nu a auzit nimeni trăiau hrănindu-se cu sângele unor oameni ca mine, topite în acord sonor, de Raul.
,,Zadarnic strigi, zadarnic strig/ Cuvintele se sting în frig…” ,,Bună seara din nou, bună seara, adânc…” Cântecele lui Raul Cârstea, ascultate cu drag prin festivaluri şi întâmplări folk din ţară, preluate cu empatie, până la identificare de alţi cantautori… Îmi amintesc acum ecoul frumos a lui Adrian Bezna: ,,strig, strig, strig, strig…” Încheiat mereu, în aplauzele publicului cu : ,,Raul Cârstea!”
Foarte rarele dialoguri cu Raul m-au făcut să înţeleg că a ales planul secund. Că asta vrea, că îşi asumă acest statut. Am fost seara trecută să îl ascult, la un club din Bucureşti. Însoţit splendid, în zvâcnirea sa artistică, de Adi Manolovici. O alăturare de lumină, ca între ploaie şi curcubeu. Priveam şi perplexăă de ascultare, l-am întrebat pe cantautorul Ovidiu Mihăilescu: ,,Raul a avut mereu acest tragism pe chip? Chiar şi în vremea colaborării voastre cu grupul <<Vouă>>, un grup de umor? ,,DA!” mi-au răspuns Ioana şi Ovidiu Mihăilescu. Atunci am înţeles că lirismul şi tristeţea lui Raul Cârstea sunt de dincolo. Tot atunci a început să cânte ,,Dor de Marin Preda”. Am priceput brusc că fiinţa lui Raul este rudă cu entităţi din partea nevăzută a lumii. Care nu se aflau cu noi, acolo, la club... A mai cântat, urcându-ne pe noi în scrijelirea şi uimirea din sărbătorile vrăjite de singurătate... M-am trezit vorbind ca proasta: ,,Au fost versurile Cameliei Radulian?” ,,SUNT versurile Cameliei Radulian” m-a taxat Raul. Mi-am cerut apoi, iertare. Doream doar să o aduc pe prietena noastră, alături, la o masă de pe Calea Dorobanţilor.

Iar acum, îl rog pe Raul Cârstea să mă taxeze mereu, aducându-mi aminte că nu ştiu nimic. Absolut nimic despre cum marea poezie devine cântec. Şi în general, nu ştiu nimic despre strigătul din poezie pe care un om cu har îl transformă în monument sonor, prin acorduri. Pentru că port rochii lungi, nu ştiu nici cum este să sari garduri...Am învăţat, însă, în seara ce tocmai a trecut că vânătăile sufleteşti pot deveni tatuaje de diamant. Am învăţat că Dumnezeu pictează pentru noi prin vocile şi tăcerile unor semeni. Unul dintre ei se numeşte Raul Cârstea.
Clara Mărgineanu

joi, 10 martie 2016

„Cui servește Graal-ul?“


„Mitul din secolul al XH-lea despre Parsifal, care a pornit in cautarea Sfantului Graal, ilustreaza modul in care ne putem cauta si descoperi propriile potire sfinte, transformandu-ne astfel soarta, in destin. Pentru ca aceasta legenda a fost cat se poate de durabila si influenta de-a lungul istoriei, am ales-o ca sa ne ajute sa intelegem aventura cautarii destinului.

La inceputul povestii, Parsifal este un baietel rasfatat. Mama sa, Inima-trista, si-a pierdut deja sotul si doi fii, in lupta. Temandu-se ca Parsifal va dori sa le calce pe urme, sa devina cavaler si sa moara de o moarte la fel de ingrozitoare, il creste in padure, departe de civilizatie. Inima-trista isi traieste viata doar cu scopul de a-si proteja fiul, de la a-si trai viata.

Intr-o dimineata, pe cand se juca in padure, Parsifal da peste un grup de cinci cavaleri invesmantati in armuri stralucitoare, care purtau niste sulite lungi – si este atras, in mod irezistibil, de lumea lor de aventura. Este atat de fascinat de cavalerii eleganti si de podoabele lor, incat se hotaraste sa isi paraseasca imediat casa si sa devina el insusi cavaler. Ingrozita, mama sa il roaga
sa nu o paraseasca, dar Parsifal este hotarat sa calatoreasca pana la curtea Regelui Arthur si sa se alature legendarei sale Mese Rotunde.
Tanarul primeste binecuvantarea de la mama scaldata in lacrimi, odata cu un vesmant simplu, tesut in casa, pe care va trebui să-l poarte mereu. Ea ii mai spune ca trebuie sa respecte toate femeile, sa nu fie curios si sa nu puna nicio intrebare. Cu aceste daruri si sfaturi, Parsifal porneste la drum, in aventura sa de a deveni cavaler si de a-si duce soarta la implinire.
Cand baiatul ajunge la curtea Regelui Arthur, imbracat in vesmantul grosolan, tesut de mama sa, si cere sa fie innobilat, flacaul de la tara este dat afara din sala, in hohote de ras. Dar Parsifal insista, o data si inca o data, pana cand, in sfarsit, i se acorda o audienta la rege. Printre curteni se afla si o incantatoare fecioara care, de sase ani nici nu a ras si nici nu a zambit. Legenda spunea ca nu va râde din nou. 

pana ce nu se va ivi cel mai bun cavaler din lume
. Vazandu-l pe Parsifal, ea izbucneste in ras, incantata, luand toata curtea prin surprindere. Cine este baiatul acesta, care a facut ceea ce nici un altul nu a fost in stare sa faca? Este cu putinta ca nechibzuitul si nepriceputul Parsifal sa fie, cu adevarat, cavalerul pe care il asteptau? Regele ii spune lui Parsifal ca, mai 

inainte de a se alatura Mesei Rotunde, trebuie sa se lupte cu Cavalerul Rosu, cel mai de temut razboinic din regat, si sa-l infranga. Ii mai spune ca trebuie sa castige prin lupta si sa-si insuseasca calul si armura acestuia. Parsifal il provoaca la lupta pe temutul cavaler si, in pofida lipsei sale de experienta, il omoara cu o lovitura norocoasa. Victorios, isi pune armura Cavalerului Rosu peste haina sa taraneasca, iar Arthur ii acorda titlul de cavaler.
Urmatoarea sarcina a lui Parsifal este sa gasească Sfantul Graal si sa-l readuca la curtea regelui. Un batran intelept, Gournamond, ii ofera invataturi pretioase si il indruma in cautarile sale. El il sfatuieste ca, daca va ajunge vreodata la Castelul Graal-ului si va gasi relicva sfanta, trebuie sa puna intrebarea urmatoare: „Cui ii slujeste Graal-ul?”
Inainte de a pleca in aventura sa de cavaler, Parsifal se hotaraste sa-si viziteze mama, ca sa-i arate realizarile sale – dar cand ajunge la usa ei, afla ca a murit de suparare, imediat dupa plecarea sa.
Sfasiat de vinovatie, Parsifal isi continua calatoria si, curand, o gaseste pe Blanche Fleur (Floare alba), o domnita frumoasa, al carei castel este asediat. Aceasta il implora pe Parsifal sa o salveze, iar el se arunca in lupta, infrangandu-i cu vitejie pe atacatori si redobandind pentru ea, regatul.
Dupa batalie, el petrece cu Blanche Fleur o singura noapte, in castitate, iar in zorii zilei isi continua drumul pe urma Sfantului Graal.
Intr-o buna zi, pe cand isi cauta un culcus la vreme de seara, Parsifal intalneste niste tarani care ii spun ca, pe o distanta destul de mare, nu exista nici un adapost. Dar nu peste mult timp, se intalneste cu un barbat care pescuia intr-o barca, pe lac. Pescarul il invita sa traga la casa sa, aflata nu departe, il indruma cum sa ajunga acolo si il trimite inainte. Spre surprinderea tanarului cavaler, casa pescarului este, de fapt, legendarul castel al Graal-ului. Cand Parsifal trece dincolo de santul de fortificatie, ajunge la un castel somptuos, un loc de vis, cu o curte de 400 de cavaleri si doamne, ce il inconjoara pe Regele Pescar care zace doborat de durere pe un pat si sufera de pe urma unei rani nevindecate la coapsa – rana pe care o primise cu mult timp in urma. Parsifal isi da seama ca omul pe care l-a luat drept un simplu pescar era, de fapt, Regele Pescar.
Are loc un mare banchet, in timpul caruia Regele Pescar ii da lui Parsifal o sabie. In cursul festivitatii, Sfantul Graal este adus si trecut din mana in mana. Toata lumea bea din el si fiecaruia i se implineste o dorinta, cu excepţia lui Parsifal si a Regelui Pescar, acesta din urma neputand sa bea din pocal, pana ce nu i se va fi vindecat rana. In tot timpul mesei, Parsifal pastreaza tacerea -asa cum l-a sfatuit mama sa, ca nu care cumva sa puna vreo intrebare. Toata curtea il priveste cu atentie, caci asteptau de mult timp ca profetia lor sa se implineasca -legenda spunea ca, intr-o buna zi, un tanar nestiutor va aparea la castel si va pune „intrebarea Graal-ului”, eliberand astfel, in sfarsit, puterea acestuia si vindecandu-l pe rege.
Dar Parsifal nu rosteste o vorba, iar a doua zi dimineata gaseste castelul gol. Pleaca mai departe, cu sabia cea noua la cingatoare, in timp ce, in urma lui, Castelul Graal-ului se face nevazut. In anii ce au urmat, el isi continua desavarsirea in arta cavalereasca, cu o lunga serie de fapte vitejesti -omorand balauri, invingandu-i pe cavalerii care-i sunt dusmani, salvand frumoasele fecioare si atingand maretia pe care Regele Arthur o vazuse in el. Faima bravurii sale se raspandeste si ajunge pana la urechile Regelui Arthur, care cere sa-i fie adus din nou la curte. In onoarea lui se organizeaza un mare festival si un turnir, unde i se acorda cele mai mari onoruri si cel mai mare respect intre toti cavalerii. Dar, in toiul sarbatoririi, isi face aparitia o vrajitoare batrana. In fata tuturor, ea recita o litanie a multelor pacate si greseli ale lui Parsifal, dintre care cel mai cumplit este esecul lui de a pune intrebarea Graal-ului, cand a avut aceasta ocazie. Umilit de catre vrajitoare, Parsifal porneste inca o data la drum, in cautarea castelului Graal-ului – dar tot ceea ce gaseste sunt doar alte batalii si alte incercari. Intr-o zi, in toamna vietii sale, intalneste, in sfarsit, un grup de pelerini care il cearta ca poarta armura în Vinerea Mare, una dintre cele mai sfinte zile ale anului. Acestia il conduc pana la un batran eremit, care traia in adancul padurii si care, precum vrajitoarea de dinaintea sa, il mustra aspru pentru ca a ratat ocazia de a pune intrebarea Graal-ului.
Cand Parsifal isi da jos armura si isi dezbraca haina taraneasca pe care o purtase atatia ani, eremitul il indruma, in sfarsit, la Castelul Graal-ului. Acum, la capatul anilor sai de aventura, primeste o noua ocazie de a-si dovedi valoarea, in cea mai importanta dintre sarcinile sale.
Parsifal gaseste castelul, paseste inauntru si pune intrebarea magica („Cui ii slujeste Graal-ul?”) Si iata ca, in cele din urma, se pot bucura cu totii. Sfantul Graal este trecut din mana in mana, de jur imprejurul mesei, Regele Pescar poate si el sa bea din cupa si este, in sfarsit, vindecat.“