Funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp

Mihai ȘORA

Dragi prieteni,

am fost aseară la ’Pădurea spânzuraților’, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Național.

Trebuie să spun, din capul locului, că sunt dintre cei care au citit romanul lui Rebreanu în adolescență, la sfârșitul anilor ’20 (să fi avut 12–13 ani), când universul meu era populat de cutremurătoarele istorisiri ale țăranilor bănățeni care luptaseră pe frontul italian și, scăpând cu viață din acel măcel, reveniseră – care fără un picior, care fără un braț, care cu privirea stinsă și sufletul împuținat – la vatră. Așadar, atunci când am citit romanul pentru întâia oară, vibrația din el, frământările personajelor îmi erau, în bună parte, familiare. Țăranii din Izvin, satul copilăriei mele, erau oameni simpli, fără studii, dar legătura lor cu pământul, cu străbunii înmormântați în acel pământ, cu familiile care, în timpul războiului, îi așteptaseră acasă, era o legătură consubstanțială, mai puternică și mai vie decât orice discurs oficial, decât orice tratat între popoare și orice carte de istorie. Patriotismul lor avea limpezimea și firescul unei axe care lega pământul de cerul și de Dumnezeul de deasupra lor.

Ei bine, tocmai această legătură am redescoperit-o aseară, pe scena de la Teatrul Național.
S-ar putea scrie pagini multe despre opțiunile regizorale sau despre scenografie, despre tulburătorul joc al actorilor, despre coregrafie, cântecele de jale și de cătănie. M-au impresionat, desigur, Bologa și Conștiința: îmi dau seama că însăși stabilirea textului, a fluxului continuu dintre cele două voci nu a fost lucru simplu, nici lipsit de riscuri. De fapt, cred că riscurile cele mai mari pe care și le-a luat regizorul stau tocmai în alternanța subtilă, dar nu mai puțin tensionată, dintre cele două voci, în neîntrerupta lor cadență care trebuie să sune și în urechea spectatorului, trebuie să trezească – și în el – aceeași tensiune. Este o provocare infinit mai mare decât efectele sonore ori vizuale de pe scenă; forța cuvântului ajunge, în multe împrejurări, să fie mai eficace decât forța imaginii. Sunt copleșitoare scenele violențelor din 10 august (mai ales dacă ai fost tu însuți, atunci, în Piața Victoriei, și le-ai trăit pe pielea ta); copleșitoare și celelalte proiecții ale neputinței, ale bestialității și inconștienței omenești. Dar – între toate semnele spectacolului – cel mai puternic, înfipt precum un pumnal în stomac, rămâne tot frisonul a două cuvinte, întrebarea de la final: „UNDE MERGEM?“.

Nu știm încotro mergem, nu știm ce se va alege de noi, nici care va fi soarta omenirii, dar putem înțelege – dacă avem discernământ, privirea netulburată de nimicuri și inima atentă la suferința aproapelui – cam pe unde, în ce nod al istoriei ne aflăm astăzi.

’Pădurea spânzuraților’ nu este un spectacol oarecare. Este linia tensionată, funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp, unind viețile oamenilor de odinioară, din Izvin și de pretutindeni, cu viețile noastre.

Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această funie împletită în ’Pădurea spânzuraților’.

Mihai Șora
București, 10 martie 2019

P.S. Funia ca funia, dar de unde a avut Radu Afrim pădure?
_____

În lumea veche și în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel

Un gentleman la Moscova

Contele Rostov e de-acum o „Fostă persoană”, așa sunt numiți aristocrații de pe vremuri. I se atrage atenția că nimeni nu i se mai poate adresa cu apelativul „Excelență”. Însă contele ce face în acest timp? Își ia micul dejun în camera sa de 30 de metri pătrați, în fiecare zi mănâncă dimineața neapărat și un fruct, face un pic de sport, citește ziarele în holul hotelului, ia prânzul la Piazza, apoi cina la Boiarski – rafinamentul suprem. Se tunde săptămânal, se luptă cu eseurile lui Montaigne, face conversație spumoasă.

Cu tot acest ritual de păstrare a moralului la cote ridicate, nu putem spune că Rostov nu are momente dificile sau că nu este omul gesturilor extreme. Este, însă și acestea făcute cu eleganța care-l caracterizează. Când zidurile hotelului par să-l strângă peste poate, Rostov are o asemenea intenție. O poveste frumoasă, un angajat modest al hotelului, un roi de albine care au făcut o călătorie neașteptată la Ceasul Leneș, moșia Rostov de la Niznîi Novgorod și un strop de miere cu parfum de flori de măr au un efect surprinzător.

Lumea este dată peste cap, însă contele găsește o incredibilă metodă de adaptare. Când e întrebat de tribunalul bolșevic ce ocupație are, Rostov răspunde că „treaba unui domn nu este să aibă o ocupație”. Dar când e cazul să-și găsească, Rostov face apel la ceea ce știe și ceea ce este: vorbește limbi străine, a călătorit mult prin străinătate, e bine educat, iar în calitatea sa de aristocrat știe ce înseamnă o cină rafinată: ce vin merge mai bine la osso bucco și ce gust trebuie să aibă o Bouillabaisse, cu parfum de Marsilia.

Vom lua multe cine în compania contelui Rostov și vom descoperi, cu uimire, cum Metropol ajunge un spațiu din ce în ce mai vast: cuprinzând inițial toată Rusia, apoi lumea întreagă.

Lăsăm cititorii să descopere ce rol are micuța Nina, prietena lui Rostov în vârstă de 9 ani, dar și cum și-a petrecut contele trei decenii din viață la Metropol. Atât vă mai spunem, că iubește și este iubit, că are prieteni devotați și o fiică apărută pe nepusă masă, interesată de povestea Ceasului Leneș conceput de tatăl contelui Rostov, care sună doar de două ori: o dată la 12 ziua, „ora judecății”, ca să dea socoteală pentru munca de dimineață și o dată la 12 noaptea, pentru a-i mustra pe petrecăreți. „Omul trebuie să aibă mare grijă de viață și nu de ceas” crede Rostov tatăl, să dea socoteală în fața propriei conștiințe și a lui Dumnezeu.

AMOR TOWLES

http://www.carteadelaora5.ro/cartea-saptamanii-un-gentleman-la-moscova-de-amor-towles/?utm_medium=wp_plugin&utm_source=browser_notification&utm_campaign=subscribe