Între cer și pământ

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. 

Jon Kalman Stefansson

Un miracol care trece neobservat

De ce avem o imagine atât de deformată a lumii? Explicațiile științifice și documentate le veți găsi la cei pe care-i menționam la început și nu doar la ei. Hans Rosling traduce în limbaj comun concluziile recente ale revoluției cognitive: avem o apetență pentru senzațional, suntem statisticieni catastrofali, nu gândim probabilistic, generalizăm cu prea mare ușurință, vedem peste tot creșteri liniare, ne uităm la cifre rupte din context, suntem fataliști, ne plac știrile negative și ne bazăm într-o proporție îngrijorătoare pe mass-media atunci când încercăm să discernem lumea din jur.

Radu Burnete

https://www.bookaholic.ro/povestea-cifrelor-seci-si-lumea-pe-care-refuzam-sa-o-vedem-factfulness-de-hans-rosling.html

Vianu Mureșan: „am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul“

I.G.: Și pentru că am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.

V.M.: Romanul pare să fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic, rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin, vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării. Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră, cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu noi bunul Dumnezeu.

Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat, un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.

Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară, încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic, alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte, Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.

Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor. El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit. În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în sine.

Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu” a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului, și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.

În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu, François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi încerc pana.

De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu, în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și amînvățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umblispoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te daicine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui, figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar personaj, ci este un demiurg al cărții mele.

Isabela Gîlcescu

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223

Vianu Mureșan, un spectacol titanic în lupta cu destinul

I.G.: În romanul dumneavoastră, „Nebunul lui Dumnezeu”, roman pe care l-ați adus și cititorilor româno-canadieni la ToRoFest, descrieti Clujul și imprejurimile lui în multe pasaje de o frumusete lingvistica deosebită, dar și mediul universitar, de multe ori cu ironie. De ce ați ales Clujul ca loc de desfășurare a romanului?

V.M.: În Cluj mi-am petrecut cei mai mulți ani de viață până acum, este locul pe care-l cunosc cel mai bine și aici am găsit tot ce îmi trebuia pentru a zugrăvi o lume de poveste: viața studenților, complexul studențesc Hașdeu – care are încă și azi pentru mine o încărcătură mitică pentru că acolo toți oamenii par veșnic tineri, îndrăgostiți și naivi, fetele au priviri de iubite și aerul miroase a fericire –, bibliotecile, anticariatele, universitatea, cimitirul, boemii și nebunii, universitarii cu ifosele lor magnifice și falsa lor autoritate, bovarismul profesoral și servilismul medieval grotesc al funcționarilor din universitate. Universitatea devenise în perioada la care se referă romanul o feudă la dispoziția eternului rector, în jurul căruia zburdau căpiați de emoție și ambiții trepădușii harnici de la toate facultățile, care s-au ales până la urmă cu bucăți mai mari sau mai mici din ciolanul pe care îl distribuia parcimonios El, Supremul – stăpânul universitar absolut.

În loc să fie locul elevației spirituale și al inovației științifice, universitatea devenise un ceaun birocratic în care fierbeau ambiții personale, vanități academice și cumetrii lucrative, iar cel care învârtea cu linguroiul în ceaun, rectorul, făcea uz mai degrabă de ascuțime simțului olfactiv decât de rațiune – în distribuirea de funcții și poziții academice, în înființarea sau desființarea de institute și catedre după simpatii și antipatii personale, mascate vulgar în spatele unei retorici de fațadă găunoase, a „competenței” academice în care nimeni nu credea –, cu toate că era filosof și se înfierbânta ades în neobosite perorații publice vorbind despre raționalitate, eficiență, competență, valoare, reformă universitară..., dar cu condiția să fie ascultat cu sfințenie de liota datornicilor și, la final, aplaudat cu frenezie și îmbujorare lăcrămoasă, declarat urgent unic și de neînlocuit.

Servilismul ajunsese criteriu de selecție în universitate și a dus la constituirea la nivel de catedre, facultăți, departamente și secții a unor conduceri și ierarhii arbitrare, vanitoase, despotice chiar, precum și la îndepărtarea unora dintre cei mai buni, serioși, studioși absolvenți ai multor specializări, chiar șefi de promoție, care au profitat de burse în străinătate și au rămas acolo, scârbiți de cumetriile obscure care au ajuns să paraziteze mediul academic și indignați de slugărnicia care se instalase ca habitus universitar, care devenise un profitabil modus vivendi. „Hemoragia creierelor”, fenomen grav în România postrevoluționară, e datorată și unor astfel de rectori și universitari – abuzivi, lipsiți de simțul valorii și măsurii proprii, oportuniști –, nu doar condițiilor socio-economice precare sau anarhiei politice. În fața acestui tablou tulbure eu în roman am reacționat cu parodie, pe care o prefer estetic lamentației tragice. Am doi maeștri de care nu mă desprind niciodată în opțiunile mele stilistice: Rabelais și Goya. Parodia și grotescul neguros caracterizează fundamental instituțiile, birocrațiile românești, ceeea ce le pune într-un conflict permanent, ascuțit sau nămolos cu societatea, cetățenii, oamenii normali.

În Clujul pe care l-am cunoscut, pe care l-am mistificat cu iluziile și emoțiile mele, am găsit toate elementele unei lumi în care carnavalul grotesc, farsa, sublimul visării tinerești, fericirea iubirii și credinței, dar și ratarea în boemă sau nebunie se întrețes aproape natural. Lumea romanului meu nu este senină, relaxată și fericită așa cum ne-ar plăcea nouă să fie viețile noastre, pentru că nici societatea, nici instituțiile și funcționarii publici, nici autoritățile, dar nici Dumnezeu nu-și dau silința să o asigure că viața are vreun rost sau o direcție. Fiecare personaj își trăiește viața într-o risipire entuziastă, fantasmagorică din care e bine să nu-l scoată nimeni pentru a nu distruge echilibrul și direcția vieții sale evanescente și opace. Mai degrabă e o lume cu susu-n jos, pe care ca să n-o fac tristă am preferat să o fac derizorie, ridicolă. Pentru tragedie este nevoie de o anume demnitate, chiar măreție a situațiilor de viață. Noi nu suntem tragici, noi suntem doar caraghioși și ridicoli, iar viața noastră nu e un spectacol titanic în lupta cu destinul, ci o ciorovăială zgomotoasă a păpușilor de cârpă. De altfel aceasta e și prima imagine a romanului meu – o bunicuță care croșetează păpuși, copii, animale, anotimpuri – ea este creatoarea și stăpâna lumii.

Isabela Gîlcescu

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223