I.G.: În romanul dumneavoastră,
„Nebunul lui Dumnezeu”, roman pe care l-ați adus și cititorilor
româno-canadieni la ToRoFest, descrieti Clujul și imprejurimile lui în multe
pasaje de o frumusete lingvistica deosebită, dar și mediul universitar, de
multe ori cu ironie. De ce ați ales Clujul ca loc de desfășurare a romanului?
V.M.: În Cluj mi-am
petrecut cei mai mulți ani de viață până acum, este locul pe care-l cunosc cel
mai bine și aici am găsit tot ce îmi trebuia pentru a zugrăvi o lume de
poveste: viața studenților, complexul studențesc Hașdeu – care are încă și azi
pentru mine o încărcătură mitică pentru că acolo toți oamenii par veșnic
tineri, îndrăgostiți și naivi, fetele au priviri de iubite și aerul miroase a
fericire –, bibliotecile, anticariatele, universitatea, cimitirul, boemii și
nebunii, universitarii cu ifosele lor magnifice și falsa lor autoritate,
bovarismul profesoral și servilismul medieval grotesc al funcționarilor din
universitate. Universitatea devenise în perioada la care se referă romanul o
feudă la dispoziția eternului rector, în jurul căruia zburdau căpiați de emoție
și ambiții trepădușii harnici de la toate facultățile, care s-au ales până la
urmă cu bucăți mai mari sau mai mici din ciolanul pe care îl distribuia
parcimonios El, Supremul – stăpânul
universitar absolut.
În loc să fie locul elevației spirituale și al inovației
științifice, universitatea devenise un ceaun birocratic în care fierbeau
ambiții personale, vanități academice și cumetrii lucrative, iar cel care
învârtea cu linguroiul în ceaun, rectorul, făcea uz mai degrabă de ascuțime
simțului olfactiv decât de rațiune – în distribuirea de funcții și poziții
academice, în înființarea sau desființarea de institute și catedre după
simpatii și antipatii personale, mascate vulgar în spatele unei retorici de
fațadă găunoase, a „competenței” academice în care nimeni nu credea –, cu toate
că era filosof și se înfierbânta ades în neobosite perorații publice vorbind
despre raționalitate, eficiență, competență, valoare, reformă universitară...,
dar cu condiția să fie ascultat cu sfințenie de liota datornicilor și, la
final, aplaudat cu frenezie și îmbujorare lăcrămoasă, declarat urgent unic și
de neînlocuit.
Servilismul ajunsese criteriu de selecție în universitate
și a dus la constituirea la nivel de catedre, facultăți, departamente și secții
a unor conduceri și ierarhii arbitrare, vanitoase, despotice chiar, precum și
la îndepărtarea unora dintre cei mai buni, serioși, studioși absolvenți ai
multor specializări, chiar șefi de promoție, care au profitat de burse în
străinătate și au rămas acolo, scârbiți de cumetriile obscure care au ajuns să
paraziteze mediul academic și indignați de slugărnicia care se instalase ca habitus universitar, care devenise un
profitabil modus vivendi. „Hemoragia
creierelor”, fenomen grav în România postrevoluționară, e datorată și unor
astfel de rectori și universitari – abuzivi, lipsiți de simțul valorii și
măsurii proprii, oportuniști –, nu doar condițiilor socio-economice precare sau
anarhiei politice. În fața acestui tablou tulbure eu în roman am reacționat cu
parodie, pe care o prefer estetic lamentației tragice. Am doi maeștri de
care nu mă desprind niciodată în opțiunile mele stilistice: Rabelais și Goya.
Parodia și grotescul neguros caracterizează fundamental instituțiile,
birocrațiile românești, ceeea ce le pune într-un conflict permanent, ascuțit
sau nămolos cu societatea, cetățenii, oamenii normali.
În Clujul pe care l-am cunoscut, pe care l-am mistificat
cu iluziile și emoțiile mele, am găsit toate elementele unei lumi în care
carnavalul grotesc, farsa, sublimul visării tinerești, fericirea iubirii și
credinței, dar și ratarea în boemă sau nebunie se întrețes aproape natural.
Lumea romanului meu nu este senină, relaxată și fericită așa cum ne-ar plăcea
nouă să fie viețile noastre, pentru că nici societatea, nici instituțiile și
funcționarii publici, nici autoritățile, dar nici Dumnezeu nu-și dau silința să
o asigure că viața are vreun rost sau o direcție. Fiecare personaj își trăiește
viața într-o risipire entuziastă, fantasmagorică din care e bine să nu-l scoată
nimeni pentru a nu distruge echilibrul și direcția vieții sale evanescente și
opace. Mai degrabă e o lume cu susu-n jos, pe care ca să n-o fac tristă am preferat să o fac derizorie, ridicolă. Pentru tragedie este nevoie de o
anume demnitate, chiar măreție a situațiilor de viață. Noi nu suntem tragici,
noi suntem doar caraghioși și ridicoli, iar viața noastră nu e un spectacol titanic în lupta cu destinul, ci o ciorovăială zgomotoasă a păpușilor de cârpă.
De altfel aceasta e și prima imagine a romanului meu – o bunicuță care
croșetează păpuși, copii, animale, anotimpuri – ea este creatoarea și stăpâna
lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu