„Cineva mai cineva ca cineva“

Face parte din categoria celebrităților discrete. Și, cu o modestie neverosimilă, Aurora Liiceanu crede și azi în misterul sufletelor noastre, de care se apropie cu prudența unui detectiv care știe că nu există două cazuri la fel.

Cristian Teodorescu: De ce fură politicianul român care fură?

Aurora Liiceanu: Indiferent dacă este politician sau nu, orice individ, cum spune Unamuno, este el și împrejurările lui, adică contextul lui. Individul poate fi atras de hoție prin structura lui – pulsiuni, frustrări etc. –, prin valorile lui, prin etica lui. Dacă ne referim la context, putem spune că la noi există legi care permit hoția – fie că sînt redactate incoerent sau confuz, din incompetența celor care le scriu, fie că în mod special se caută ambiguitatea care lasă loc interpretărilor ce duc la hoție –, dar nu există mecanisme de control care să funcționeaze. Resursele umane sînt selectate astfel încît indivizi coruptibili devin controlatori. Cîți paznici nu intră în combinații cu hoții? La noi, cred că există o cultură a toleranței la hoția mică și o revoltă la hoția mare. Hoția mică ține de supraviețuire, hoția mare ține de grandoare, de nesăbuința hoției. Ar trebui amintit că la noi se valorizează pozitiv individul care știe să se descurce, care este hoț, pentru că el intră ca gîsca prin apă și nu se udă. Asta înseamnă să te descurci. Politicianul român fură pentru că, în general, caută puterea ca să fure. Altfel, de ce nu sînt marginalizați hoții, ci, dimpotrivă, sînt băgați într-o burka protectoare, iar noi, poporul, sîntem certați că generalizăm. ”Majoritățile morale” rămîn, dar se schimbă moralitatea.

C.T.: De ce nu se astîmpără cînd vede ce pățesc confrații lui luați la întrebări de DNA?

A.L.: Hoția este ceva care are propria ei viață. În general e lungă, longevivă, politicienii noștri nu se astîmpără din două motive, cred. Sau poate sînt mai multe. În primul rînd ar fi faptul că un ”încă” funcționează la ei, așa cum Noica spunea că există – la femeile foarte frumoase, care sînt surprinse de faptul că frumusețea e perisabilă, evident, un anume fel de frumusețe, să zicem fizică și la sportivi – acest ”încă”. Adică încă mai pot fi frumoasă, încă mai pot avea performanțe. Cred că nici un antrenor nu-și pregătește sportivii pentru renunțare sau retragere din competiții. Aș numi acest sindrom cu numele Greta Garbo, adică trecerea din celebritate în anonimat. Marii hoți au poate mai dezoltată o celebritate intimă, un raport intim cu hoția lor, dar nu renunță la ea și din cauza unui alt factor, un fel de atracție pasională față de risc. Nimeni nu-ți poate spune cînd să te retragi, să te astîmperi, cum spui tu, pentru că apare un alt factor, ca în accidentele de mașină, adică nu mi se poate întîmpla mie. Așa putem vorbi de ceea ce îi face pe unii să riște, avînd un sentiment intim că ei nu vor păți nimic, răul li se întîmplă altora, nu lor.

C.T.: De ce ne plac „tătucii” în politică?

A.L.: Ne plac ”tătucii” în politică mai ales pentru că există mitul salvatorului și încrederea că cineva ne va rezolva nefericirea sau nemulțumirea. Delegăm această misiune cuiva. Cred că aici ne putem gîndi la servitutea voluntară, la ceea a scris La Boétie despre relația complexă, misterioasă, între dominator și dominat. Există oriunde o ierarhie a ”tătucilor” sau o lume întreagă de ”tătuci”. Șefii de sindicate sînt și ei tătuci, dar, ca în mitologii, își trădează copiii și fac pact cu un tătuc mai mare, puterea. Mecanismul este universal. Cînd, în filmul Godfather III, se spovedește Nașul, spunînd că a ordonat să-i fie omorît fratele, este cam la fel, pentru că și Corleone, și Miron Mitrea au făcut la fel. Ca și Ciorbea. Pentru putere, pentru acest drog care este puterea.

C.T.: Nu ne-am copt destul pentru democrație?

A.L.: Democrația, spunea un politician cîndva, ca și căsătoria, este o idee bună, dar nu perfectă, pentru că nu avem alta mai bună. Cam asta era ideea. Cultura politică a unui popor ține de istorie, de vechimea instituțiilor și de mentalul colectiv privind puterea și raporturile între oameni. A gîndi democrația înseamnă a gîndi la ceea ce are ea bun ca idee, dar și la limitele sau dezavantajele ei. Nu cred că la noi s-a ajuns la acest lucru. Democratizarea este ca un val care cuprinde toate domeniile vieții. Nu are de-a face cu personalități, ci cu masele, cu ceea ce numea Bacon ”multitudinea particularelor”. Nu sîntem copți pentru a gîndi democrația și nici partea ei de inconfort.

C.T.: De unde ne vine corupția? Sîntem făcuți pentru ea?

A.L.: Corupția ține de specia noastră, de partea ambiguă, chiar întunecată a noastră, de pulsiuni, adîncuri psihice, greu explicabile. Ține de diversitatea manifestărilor noastre ca indivizi. Așa cum nu înțelegem de ce oamenii bogați vor să fie și mai bogați.

C.T.: Dar țopîrlănia de unde ni se trage și cît e de răspîndită, că pe unde te întorci dai de ea?

A.L.: Ierarhiile care au funcționat, elitele care au existat sînt pe cale de a fi înlocuite de alte elite ale altui tip de societate și cred că democratizarea aici își spune cuvîntul. Astăzi toți se împăunează cu titlul de experți, dar criteriile expertizei nu mai sînt cunoașterea, gradul de cultură într-un domeniu, ci notorietatea și performanța. Juriile în diferite concursuri/competiții de astăzi sînt performeri cu vagi abilități de comunicare și nicidecum indivizi care au capacitatea de a gîndi domeniul în care performează. Din aceste elite se nasc noi modele pentru cei tineri. Țopîrlanul va deveni omul mediu, obișnuit. Cei trei piloni ai ordinii lumii – clasa socială, rasa, sexul (nu gender, ca astăzi) – nu mai funcționează datorită fluidității frontierelor înăuntrul fiecăruia dintre aceștia.

C.T.: Ce detești mai mult la noi?

A.L.: Detest diletantismul, refuzul de a-ți asuma incompetența. Detest atracția către titluri, ceea ce se numește la psihologi ”psychological reward”, adică flatarea, toți vor să fie ”cineva mai cineva ca cineva” (după Caragiale, în care Zoe spune la băcănie că vrea ”ceva mai ceva ca ceva”).

C.T.: Ce îți mai place la noi?

A.L.: Îmi plac unele lucruri amuzante la noi: un anume grad de superficialitate, aproape metafizică, a oamenilor, refuzul majoritar al ideii de credință – cultură religioasă – și obsesia ritualurilor religioase. Capacitatea noastră de a transforma un defect, un comportament extrem într-o calitate este năucitor de interesantă: sîntem foarte toleranți, dar asta nu înseamnă nepăsare, sîntem extrem de sensibili la ce spun alții despre noi, dar noi ne bălăcărim zilnic oriunde. Îmi place acest raport fascinant între complexele de inferioritate și cele de superioritate, care se manifestă subtil sau mai mult perceptibil, dar ca o adiere peste ”teritoriul românesc”. Îmi plac la nebunie – nu vreau să citez un manelist care cînta ”Te iubesc la disperare”, dar pot s-o fac –, deci îmi plac la disperare proverbele românești și aș cere să se predea la școală o disciplină, un modul despre viață, cu proverbele noastre minunate. Ce poate fi mai frumos decît să înveți pe cineva ce înseamnă manipularea spunîndu-i proverbul nostru ”Nu întoarce vîntul pomul, cum întoarce curva omul”?

C.T.: Trebuie să reinventăm România sau să ne luăm tălpășița?

A.L.: Să devenim ”negustori” patrioți ai României, așa cum e ea. Am să reiau definiția negustorului dată de un țăran grec, dintr-un roman al lui Dido Sotiriou, fiului său de vreo 11 ani: ”Negustor înseamnă să furi tu înainte de a te fura altul”. Cred că nu trebuie să ne părăsim țara, dar resursele umane trebuie educate altfel, astfel încît să privească realist modul în care ne raportăm la alte țări. Mulți străini vin să stabilească la noi, asta ar trebui să ne dea de gîndit.

http://www.catavencii.ro/aurora-liiceanu-coruptia-tine-de-specia-noastra/

De ce contează Gabriel Liiceanu

Puțini sunt intelectualii români care să provoace, în egală măsură cu Gabriel Liiceanu, admirația și ostilitatea, prețuirea și adversitatea, elogii și diatribe. Lucrul este în fond firesc: când practici, precum Gabriel, sinceritatea desăvârșită în discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malițioase, filistine. Nu mă refer aici doar la pegră, la subterana fetidă (despre acești indivizi nu are sens să vorbim), ci chiar și la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc cvasi-fanatizate (negativ) când vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Pleșu ori de H.-R. Patapievici. Se uită cât a clădit Gabriel în plan pedagogic, câți tineri îi sunt discipoli, se uită de miile de oameni care au fost, sunt și vor fi adevărații beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numește editura Humanitas (ceea ce, intr-un eseu scris împreună cu Marius Stan, am numit planeta Humanitas).

În anii în care cei mai mulți preferau să vegeteze într-un climat al uitării crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colecția „Procesul comunismului” (coordonată de Doina Jela) în care au apărut cărți clasice ale literaturii anti-totalitare. Asemeni marilor săi prieteni, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit și a consolidat în spațiul public românesc dimensiunea revoltei morale împotriva Răului radical simbolizat de comunism și fascism. Prin toți porii ființei sale, în Gabriel respiră oroarea în raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentraționar reprezentat de Gulag și de Auschwitz. Din decembrie 1989 și până astăzi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renăscute, a stigmatizat fără reticențe nesimțirea nețărmurită a lichelelor și a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu îi veștejea cu numele de „trepăduși de curte nouă”.

Îl cunosc pe Gabriel încă din anii '70. Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, după numele unuia dintre militanții comuniști faimoși, mort la Doftana în cutremurul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoșteam încă personal) stând de vorbă cu Henri Wald, unul dintre puținii cercetători din acel bârlog al primitivismului dogmatic condus de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar de fapt de rudimentarul politruc Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, grație lui Adrian Rezuş (logician de înaltă clasă, a plecat din țară prin 1978, trăiește acum în Olanda). M-am împrietenit repede cu Gabriel și cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, în fapt concediat, din rațiuni evident politice. La fel și Petru. Din cât țin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace și pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxiști dezabuzați care descoperiseră farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a întâmplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol).

A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice și alte teme care îi erau într-adevăr apropiate de suflet. A venit însă represiunea și acolo, odată cu scandalul „Meditației Transcendentale”. Andrei Pleșu a fost exclus din partid și eliminat din viața academică. Nu putea exista în România vreo oază reală, vreun spațiu sustras complet intervențiilor abuzive ale unui politic degradat și degradant, josnic și înjositor. (Vladimir Tismăneanu)

http://www.europalibera.org/content/blog/27673297.html

Despre „Solenoid“ sau o privire critică asupra singurătății

Am rasfoid (sic) cartea in librarie si mi se pare irespirabila, contrafacuta si in apropierea dementei literare, intrucat cuvintele sunt cantarite, 'aurite" si slefuite aproape demonic! Este clar ca Cartarescu (sic) s-a uitat inspre cititor si cu privirea aspra in Suedia, la Nobel, investind in romanesc toata magma maladiva a lirismului propriu, dupa ce, deja, Hertha a primit confirmarea literara (oare mai era nevoie?) si a dat o lectie de neuitat despre cum se scrie si cum se actioneaza impotriva unor sisteme atat de corupte, politic si cultural, ca cele din Romania. Hertha a platit totusi destul de scump pentru ideile exprimate la Ateneul Roman, promovarea ei in Romania, la Humanitas, fiind absolut...nula, in timp ce Cartarescu, cel care se viseaza un Eminescu intarziat (vezi studiul "Visul himeric" si articolul defaimator din Dilema, sub coordonarea lui Manolescu), inca tribuleaza in sinapsele creierului, pentru a descifra enigma propriului chip. Tot astept (zadarnic!) un Cartarescu vital, vindecat, care sper sa nu fi scris si aceasta "caramida" de hartie sub efectul drogurilor (vezi Oisteanu), dar el nu mai vine, "ambetat" de toti cei care ii hranesc delirul: critici, prieteni, cititori!

Este trista aceasta drama a unui om franjurat emotional si disperat sa devina el insusi un premiu. Daca s-ar face vreodata un studiu serios, nepartinitor asupra operei lui Cartarescu ar trebui evidentiata incercarea sa esuata de a face din cuvantul-intelect (metaforele, asociatiile inedite, onirismul extrem, aproape neoexpresionist) un alt Zeu, inlocuind Spiritul care nu este dependent de "verbum".

In acelasi timp, cred ca este pentru prima data in literatura romana cand asistam la un caz clinic de auto-citare si auto-literaturizare publica a unui pacient narcisist, nevrozat si ambiguu emotional, cu antecedente psihiatrice cunoscute! In plus, spre final, recomand celor vrajiti de "solenoidele" cartaresciene sa citeasca, la fel prin rasfoire, insolitul volum experimental din 2000, "40238 Tescani". Astept ecouri si citate ilustrative 

Streche Nicolae Florentin

Aprilie, o lună de minune în viață

Ce fericită sunt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, cîţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?
Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie a lumii. 

Ileana Vulpescu, Arta Conversaţiei 

Locul unde oamenii (nu) așteaptă

Există un loc unde sunt așteptată... Cum o mulțime de legături, acelea vechi, încă mă țin, încă cheamă, recheamă mersul de o clipă, una care îmi aduce, ca din întâmplare, vorba despre nepăsarea care înspăimântă, despre primejdii și dureri, cele care cer timp și răbdare, cele care cer alegeri înțelepte, amânări, reluări, dar și povestea cu rost și o misiune, cu oameni cu prestanță, oameni care reușesc și înving slăbiciunile, gândesc precis, subtil, exprimă exact, tot mai aproape de om, undeva, undeva unde este o țară a lor, a mea, a ta... Oameni care nu țin de obstacole, sensibili, dotați cu puterea de a salva omul din om, totdeauna legați de cei din mijlocul cărora s-au ridicat, de cei care le-au ținut tovărășie la culori, la jocul frunzei, la șoapta vântului... de atunci de când rosteau verdicte despre ce are să fie... ce au să facă, ce are să apropie, ce au să lase în urmă, și tot ceea ce are să conteze, în

numele iubirii  (va urma)

                                                        Eli Gîlcescu