La ce bun să mai facem școală

Școala nu e o parcare în care copiii stau atâta timp cât părinții lor sunt la lucru, nici ghidul de folosire al unei mașini de făcut bani, ci cadrul în care creștem între – și împreună cu – semenii noștri. Creșterea aceasta parcurge niște etape în virtutea cărora copilul devine om nu doar în accepțiunea biologică a maturității, ci – mai ales – în aceea socială și culturală. Nu suntem oameni deplini pur și simplu crescând la întâmplare, ci asumând, la scară individuală, istoria culturală a umanității. Cred că aceasta ar fi menirea școlii: să-l pună pe tânăr în contact cu umanitatea lui așa cum se desfășoară aceasta în marea cultură (literară, muzicală, artistică și științifică). Iar dascălul – fie el unul aplicat și tehnic, fie unul pasionat și liber în asociații – ar trebui să fie un mijlocitor al acestei întâlniri. Atunci când școala se degradează în mnemotehnica unor scheme – ținute a fi «garantate» într-un context al eficienței – ea, pur și simplu, încetează a mai fi școală. Nu există nici o serie de asemenea scheme care să nu poată fi deprinse în câteva zile de training. Ca atare, la ce bun să mai facem școală dacă aceasta nu-și mai respectă misiunea?

Maria Capelos

Interese... mărunte

 ... Interesat de propria aură, de interese mărunte şi de men­­ţinerea atmosferei de clan şi bisericuţă, dominată de principiul ... eu te tămâiez pe tine, tu faci la fel cu mine. Nu s-a preocupat de demascarea im­pos­turii adevărate, dar s-a grăbit să pedep­sească drastic/draconic orice ieşire din front. Omul cuvântului să nu fi auzit de dialog? Se pot ivi neînţelegeri în sânul unei organizaţii cu mulţi membri şi cu personalităţi distincte, greu de adus la un numitor comun, dar exc­lu­de­rea să fie unica sancţiune a USR? Până şi una­ni­mi­tatea cu care a fost adoptată exhală miros de putreziciune, nedemn de o organizaţie pentru care obiectivele sunt spirituale prin excelenţă?  Recunosc, sunt subiectiv, dar fac parte cititorului de o mostră de climat existent în USR.  

Virgil Răzeșu

Un citat... fără titlu

E atâta timp de când puteam să fiu, chiar și pe vreme de ploaie, o piatră însorită. 

Mircea Bârsilă

Și Oscarul merge la...

În fiecare an, în această perioadă, celebra frază „Și Oscarul merge la…” anticipează momentul încununării excelenței în cinematografie. În 1929, la prima ceremonie de decernare a premiilor Academiei Americane de Film, se statornicea o tradiție care în timp depășea granițele continentului american pentru a aparține ulterior lumii întregi. Celebra statuetă poreclită Oscar a devenit un simbol al excelenței râvnit de toți profesioniștii din domeniu și nu numai. Încă din anii 30, scriitorii fascinați de cea de-a șaptea artă au avut ocazia de a fi răsplătiți cu prestigioasa distincție a Academiei Americane de Film și au avut ocazia de a-l contempla de aproape pe celebrul Oscar. Alții însă au ratat „la mustață” oportunitatea și s-au ales doar cu o nominalizare la Oscar, categoria „cel mai bun scenariu”. Să descoperim 5 scriitori premiați cu Oscar (sau aproape).

Oameni care și-au mutat bătrânețea în ochi

Nu are nicio importanță. Noi suntem mult mai predispuși să investim enorm de multă energie și disciplină în cultivarea unei frumuseți care trece repede. Odată cu trecerea timpului se face și pielea de portocală, indiferent cât ai fi tu de disciplinat sau nedisciplinat, într-o dietă sau alta. Este surprinzător faptul că și femeile, de exemplu, pot mânca doi ani de zile cafea cu pâine pentru a își păstra o siluetă impecabilă și ajung poate și la șaptezeci de ani să arate ca Tina Turner, dar e tot trecătoare această frumusețe. Pe noi ne interesează alt tip de frumusețe. Cunosc oameni bătrâni care și-au mutat tinerețea în ochi. Privirea lor a rămas de copil. Aceea este o frumusețe pe care o dobândești tot printr-un fel de antrenament, dar nu e numai a mușchilor și a pielii, nu mai ține de colagen, ține de alt tip de experiență sufletească. Pe noi cred că ne-a fascinat mai mult acest tip de frumusețe, care să reziste în timp, decât cum arătăm. Noi trebuie să trăim firesc, trebuie să avem conștiința dimensiunii stomacului, care e cât un pumn. Faptul că noi trăim foarte extravagant din punct de vedere culinar ne modifică mai repede parametrii. Dar dacă am trăi ca niște țărani care nu au încotro și mănâncă atât cât au nevoie, ne-am păstra aceeași siluetă și aceeași energie de la treizeci de ani și la șaptezeci de ani.

Oreste Teodorescu

Un citat... de minuni

Cînd strigătul nostru mai este
Zidit într-o sfîntă ninsoare

Adrian Păunescu

Un citat... și blues-urile

Mai întâi de toate, învaţă să stăpâneşti iernile. Sunt tot felul de ierni. Există ierni economice, când lupii finanţelor se află la uşă; există ierni fizice, când sănătatea noastră are de suferit; există ierni personale, când inima noastră este sfărâmată în bucăţi. Iarnă. Dezamăgiri. Singurătate. Aşa au fost compuse blues-urile.

Jim Rohn

Un citat... de un vindicativ refulat

M-am apucat să scriu fiindcă mă supăr, mă înfurii mai bine zis, de foarte multe ori; hotărîndu-mă să fiu o persoană urbană, care nu scuipă pe jos, nu-njură decît între prieteni și nu sparge capetele pe care ar vrea să le spargă – fac și eu ce pot; am niște petice de hîrtie în care mă simt stăpînă, în care-mi poate fi milă de cine-mi place și-n care pot lua peste picior pe cine-mi place (și mai ales pe cine nu-mi place). Prin urmare, cititorul trebuie să se aștepte la niște povești scrise de un vindicativ refulat. 

Ileana Vulpescu despre scrierile sale

Un citat... și ceva cultură și ceva bun gust

Ca să ajungi ministru în România mai veche, de dinaintea „dictaturii proletariatului“, trebuia să ai un anumit tip de prestigiu, cîştigat înainte de obţinerea portofoliului: să ai studii solide într-o meserie sau alta, să fi jucat un rol bine profilat într-o conjunctură istorică sau alta, să nu fii suspect de hoţie („în formă continuată“ – cum se spune în limbaj juridic), să fi dovedit onestitate, simţ al onoarei, tărie de caracter. Sau, măcar, să fii de familie bună. Asta nu era, desigur, o garanţie de performanţă politică, dar implica, măcar, o bună educaţie „de-acasă“, cunoașterea avizată a limbii proprii, a cîtorva limbi străine, a bunelor maniere. Ceva cultură şi ceva bun gust erau, de asemenea, incluse.

Andrei Pleșu, Facebook

Un citat... și ceva din tine

Trebuie să ai un sat al tău, fie și numai pentru pofta de-a pleca din el. Un sat înseamnă să nu fii singur, să știi că în oameni, în ierburi, în pământ e ceva din tine care și când nu ești de față stă și te așteaptă. Dar nu e ușor să stai liniștit prin locurile acestea. 

Cesaree Pavese

Un citat... în limbaj juridic

Ca să ajungi ministru în România mai veche, de dinaintea „dictaturii proletariatului“, trebuia să ai un anumit tip de prestigiu, cîştigat înainte de obţinerea portofoliului: să ai studii solide într-o meserie sau alta, să fi jucat un rol bine profilat într-o conjunctură istorică sau alta, să nu fii suspect de hoţie („în formă continuată“ – cum se spune în limbaj juridic), să fi dovedit onestitate, simţ al onoarei, tărie de caracter. Sau, măcar, să fii de familie bună. Asta nu era, desigur, o garanţie de performanţă politică, dar implica, măcar, o bună educaţie „de-acasă“, cunoașterea avizată a limbii proprii, a cîtorva limbi străine, a bunelor maniere. Ceva cultură şi ceva bun gust erau, de asemenea, incluse.

Andrei Pleșu, Facebook

Un citat... de luat în seamă

Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă.

Martha Bibescu

Un zâmbet care încălzește inimi

Este academician, farmacist de renume si autor a zeci de carti si tratate de fitoterapie. Alpinist incercat in Himalaya si iubitor al lumii plantelor in toata profunzimea ei, Ovidiu Bojor e si un exemplu de viata. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat si-un zambet care incalzeste inimi. Secretul lui? O iubire mare cat soarele, veche de 52 de ani.

“In dragoste, preludiile sunt totul”

– Se sopteste pe la colturi ca aveti o casnicie de invidiat. Domnule Bojor, povestiti-ne, va rugam, cum ati cunoscut-o pe sotia dvs.

– Ne-am cunoscut cand eram studenti, in trenul Bucuresti – Gheorghieni. Eram responsabil cu sportul, la Comitetul Sindical al Facultatii de Medicina din Bucuresti si organizasem o excursie, cu studenti si profesori, in Muntii Suhard, la schi. Plecaseram toti, cu un tren personal, de noapte. Nu erau multe locuri de dormit, asa ca in compartiment i-am lasat pe ceilalti sa doarma pe locurile de dedesubt, iar noi doi ne-am suit, ca niste alpinisti, tocmai… in plasa in care se puneau bagajele. Acolo, la inaltime, am povestit jumatate de noapte si am si adormit la un moment dat. Cand am ajuns insa la cabana, si toti au fost repartizati in camere, s-a dovedit ca eu am ramas fara pat. Asa ca fetele m-au luat in dormitorul lor. Eram eu si opt fete, ca un sultan cu opt cadane. Nu m-au lasat pana nu mi-au legat un turban pe cap, iar ele si-au legat cearsafuri albe. (rade) Atunci s-a nascut frumoasa poveste de dragoste dintre mine si Mioara. Ani de-a randul apoi am tot urcat pe culmi amandoi. Eu ma ocupam si cu cartarea muntilor. Plecam si, cate sase, sapte zile, nu intalneam picior de om. Jumatate din Carpati i-am facut impreuna.

– Ati implinit, nu de mult, 50 de ani de casnicie. Cum e dragostea la varsta asta?

– E o dragoste platonica, frumoasa, tandra si inteleapta. E o iubire foarte spiritualizata. Acum doi ani, am sarbatorit nunta de aur la Manastirea Pangarati, o cetate din secolul 14, din judetul Neamt. O prietena foarte buna de acolo, Iulia Barbu, care a vrut sa fie si nasa noastra, a organizat totul absolut minunat. Am avut 25 de invitati. S-a facut o slujba frumoasa, in biserica, si apoi am fost la masa. Au fost clipe extraordinare, care ne-au inaltat spiritual, ne-au facut sa continuam drumul nostru cu fruntea sus, cu bucurie si totdeauna cu fata la lumina. La varsta noastra, e mai important ca oricand sa mergi cu fata spre lumina, spre bucurie, spre Dumnezeu.

– Ati gasit in toti anii acestia reteta unei casnicii care sa nu schiopateze?

– Secretul sta ascuns in anii de dinainte de casnicie. Eu le recomand tuturor sa nu se aprinda la prima scanteie. Si sa fie prieteni – doi, trei, patru ani inainte. Sa nu se arunce intr-o valtoare pasionala, din care nu se alege nimic. In anii acestia de prietenie, se verifica totul si se calmeaza toate conflictele: diferentele financiare, ca unul are mai multi bani, ca altul are mai putini, ca unul e mai cheltuitor, ca altul e mai dezordonat sau mai incapatanat, si asa mai departe. La fel si cu cele intelectuale si spirituale. Noi, inainte sa ne casatorim, ne-am si certat, ne-am si despartit, pana ce am lamurit absolut toate lucrurile intre noi. Eu eram o fire mai iute, un scorpion ardelean mai agresiv, ea era mai blanda, mai intelegatoare. Casatoria, sa stiti, nu rezolva asperitatile, ci le accentueaza. De aceea, cand intri in ea, iubirea ta trebuie sa fie limpede si curatata, nu tulbure si maloasa. Casnicia nu se face cu gandul ca unele lucruri se rezolva pe parcurs. Casnicia e un pas definitiv, care nu trebuie facut in pripa, ci cu seriozitate. Daca ai luat drumul asta, trebuie apoi sa-l urmezi cu devotament, concesie si intelegere permanenta pentru cel de langa tine. In epoca moderna, casniciile esueaza adesea, pentru ca s-au estompat foarte mult preludiile. Preludiul e foarte important in dragoste. Asteptarea e cea care face lucrurile sa creasca, le umple de mister si de farmec, le da greutate. Astepti, cu emotie, sa afli daca femeia pe care o placi va fi tandra sau jucausa, daca va sti sa te mangaie. Cand aveam 14 ani, am plecat la pescuit pe valea Bistritei si am poposit sa dormim la unul din cei unsprezece frati ai familiei Chirileanu (fratele cel mare a fost editorul operelor lui Ion Creanga). In seara aceea se adunasera acolo vanatori si pescari sa-l asculte pe scriitorul Mihail Sadoveanu.

O familie fericita

Imi aduc si acum aminte cum povestea cu vocea lui groasa si leganata: “Mai, copii, maaaaai, sa stiti un luuuuucru: la pescuit, la vanatooooare si in draaagoste, preliminariile sunt totul!”. (rade) Ai tras glontul, ai doborat caprioara! Actul sexual, in sine, reduce totul la nimic. Mai ales ca dupa aceea, in loc sa mai stea sa-si mangaie sotia, sa o copleseasca de afectiune, cei mai multi se intorc pe spate si sforaie.

– Totusi, de-a lungul unei casatorii, oamenii se schimba, nu mai traiesc emotia de la inceput, ca atunci cand si-au jurat credinta. Prietenia preliminara nu garanteaza mereu fericirea.

– Oamenii nu se schimba fundamental, ei raman aceiasi, ce se schimba sunt niste preocupari exterioare. Iar daca intr-adevar se schimba, raceala care apare e cel mai adesea din vina amandurora, ca n-au stiut cum sa hraneasca focul de la inceput si ca focul lor nu a avut si suport spiritual, in credinta. Oamenii ii acuza pe ceilalti ca s-au schimbat cand, de fapt, ei asa fusesera dintotdeauna, doar ca valvataia de la inceput i-a orbit. Si apoi se trezesc ca nu le mai place de cel pe care si l-au ales si incearca sa-l modifice dupa gustul lor. Asta e semnul ca lipseste iubirea adevarata. De aceea, repet, nu-i decat o solutie: deschideti bine ochii, inainte sa va legati la cap.

“Vibratia iubirii rezista si in moarte”

– Ce e de facut cand incep sa apara conflictele, cand intre soti intervin raceala si tradarea?

– Daca ai neglijat preludiul casatoriei, conflictele apar mai mult ca sigur! Noi, in 52 de ani de casnicie, nu ne-am certat niciodata! N-am avut nici un conflict. Stiu ca pare greu de crezut. Am functionat numai pe concesie si intelegere reciproca. Dar pot intelege ca se intampla la altii si ca viata devine atunci insuportabila. Eu sunt pentru separare, nu pentru divort! Tu mergi pe calea ta, eu merg pe calea mea. Dar nu cu scandal, nu cu certuri, nu cu suferinta. Astepti si cugeti in liniste si tihna, vorbesti totul cu calm, fara nervi, iar despartirea sa fie in luciditate. Apoi, daca se ajunge la tradare, e si mai trist. Libertatea e una, libertinajul e alta. Si libertinajul calca libertatea. De la tradare incep sa se strice toate.

Se sfarma si increderea, si misterul, si bucuria. Unii o fac pentru ca sunt inconstanti si in viata de zi cu zi, pentru ca se lasa foarte usor prada placerii si nu au suportul afectiunii spirituale, pentru ca sunt obisnuiti sa consume, nu sa daruiasca. Altii, pentru ca nu se potrivesc din punct de vedere sexual. Nu-i poti lua omului dorinta de mai bine, de o legatura mai stransa, de o intimitate mai profunda. Va cauta intotdeauna ceva mai adevarat, care sa-l implineasca mai adanc, care sa-i acopere golul pe care il are. Trebuie sa avem rabdare sa gasim pe cineva din acei 5% din oameni care gandesc la fel cu noi. In toata istoria civilizatiilor, oamenii nu au avansat prin gloata, prin turma, ci prin unicitate, prin singularitate. Apoi, nu suntem numai creier, nici doar spirit, nici doar trup. Suntem toate trei si avem nevoie in egala masura de toate trei. Fara una dintre ele, nu e intalnirea adevarata! Si va spun eu ca nu e minciuna, intalniri din astea chiar exista.

– Credeti ca e importanta potrivirea sexuala intre doi oameni?

– E foarte importanta! Face parte din natura umana. La toate animalele exista o perioada de rut, primavara sau toamna. Noi nu avem o asa perioada. Pentru ca noi, oamenii, dincolo de perpetuarea speciei, in lupta aceasta acerba pentru existenta, avem nevoie si de relaxare. Iar actul sexual e una din cele mai frumoase si mai depline desfatari. Dar sexualitatea nu e totul. Ca dovada ca atunci cand inaintezi in varsta si ea se stinge, ramane caldura acumulata a dragostei din toti anii de dinainte, e ca un cont in care ai facut economii. Raman tandretea, atingerile, mangaierile, luatul in brate si vibratia aceea profunda a unei iubiri care va rezista si in moarte. Pentru ca doua suflete care se iubesc se vor iubi la fel si dincolo. Viata adevarata nu e aici. Viata adevarata incepe de-abia dupa moarte. Iar eu sunt convins ca si acolo voi fi cu Mioara de mana.

– Ati avut, cu siguranta, si momente de cumpana. Cum mai poti pastra taina dragostei, cand viata te pune in situatii dificile?

– Daca trebuie sa treci un rau mare si involburat peste o punte foarte ingusta si il treci tinandu-te de mana cu celalalt, ajungi dincolo cu bine si ai cu cine sa te bucuri ca ai infruntat provocarea. Daca fiecare trece puntea singur, riscurile sunt si ele impartite. Se va simti fiecare lasat la greu, fiecare il va acuza pe celalalt, frustrarea va creste si o mare singuratate isi va face cuib intre ei. De dezamagire, vor impartasi tot mai putine lucruri, vor ajunge dincolo fiecare pe cont propriu, nu vor mai avea motiv sa se bucure si nici chef de vorba, o vreme vor mai merge poate alaturi, dar apoi fiecare va lua alt drum.

Si noi am avut foarte multe momente dificile de trecut. N-am fost o familie bogata. Tatal meu, desi fusese profesor de Stiinte Naturale (avusese doua catedre), a pierdut tot. Toata averea noastra a fost nationalizata. Socrul meu era mecanic pe locomotiva cu aburi. La inceput, de exemplu, cand Mioara era inca studenta, locuiam intr-un apartament din acela colectiv stalinist, alaturi de alte trei familii, cu baie comuna si toaleta comuna. Si am hotarat sa strangem bani, sa depunem la primarie, ca sa primim casa cu ajutorul statului. Au fost ani grei, in care ne-am rupt de la gura distractiile, placerile. Dar am ramas uniti, nu ne-am dezbinat. Mai tarziu, cand eu am devenit consilier si expert pentru dezvoltare industriala al Natiunilor Unite, in Katmandu, ca sa pot definitiva ultima faza a unui proiect de constructie a primei industrii farmaceutice pe baza de plante medicinale din flora nepaleza, a trebuit sa locuiesc acolo doi ani de zile. Baiatul meu era mic, avea 12 ani, nu puteam sa ma vad cu familia decat o luna pe an, cand ma vizitau ei acolo. Ne era foarte dor unuia de celalalt. Dar cand legatura spirituala e puternica, nici distanta nu te poate indeparta. Nu casnicia e grea, viata e grea! Si fiecare trebuie sa invete sa-si duca crucea. Efortul depus in viata asta nu ne coboara, ne face mai puternici, ne purifica, ne ajuta sa gasim in noi resurse continue, sa devenim mai buni, mai creativi. Totul e sa nu intri in starea de depresie, de deznadejde, de indiferenta. Sa suferi cu speranta, cu credinta, ca numai atunci suferinta are un folos. Exista si o ruga care mie imi e foarte draga:
“Doamne, fa din suferinta/ Pod de aur, pod inalt./ Fa din lacrima velinta/ Pentru un pat afund si cald./ Din lovirile nedrepte/ Faguri faca-se si vin./ Din cadere – scari si trepte/ Pentru un urcus alpin”. Sa nu uitam ca viata noastra e un urcus pe munte. Cu cat urci mai sus, cu atat orizontul se largeste si cuprinzi din ce in ce mai mult.

“Dragostea este un miracol. Casnicia, nu”

– Exista gesturi care pot inalta o iubire si pot s-o coboare?

– Orice gest care izvoraste din dragoste, din adancul sufletului, ridica iubirea. O pietricica, o frunza, un avion de hartie pe care il daruiesti cu toata dragostea e impregnat de tine. Altminteri, poti darui cadouri scumpe, golite de orice semnificatie. Mi s-a intamplat de multe ori sa nu am bani, si cand coboram de pe munte, sa aduc o floricica mica, presata, sau o crenguta inflorita. Primavara, ii aduceam Mioarei liliac de munte. Liliacul de munte e destul de rar in muntii nostri. E mov si alb, mai mic decat cel obisnuit, infloreste cand inca e zapada, nu are frunze, apar doar florile, in schimb ii simti parfumul de la o suta de metri. La inceputul verii, ii aduceam rododendron inflorit. Mai tarziu, aparea ghintura cu flori albastre. Dragostea e un miracol lasat de Dumnezeu pe pamant. Dar casnicia nu e un miracol. O casnicie fericita e o armonie care se cladeste in fiecare an, caramida cu caramida. Trebuie continuata pana la ultima clipa a vietii. E o constructie, nu e o joaca. Nimic nu e dat de la sine.

“Lipiti-va de oameni bogati spiritual”

– Vorbeati la un moment dat de suportul spiritual. V-a ajutat credinta pe care o aveti amandoi in Dumnezeu?

– Credinta in viata vesnica e secretul oricarei iubiri si secretul tineretii la orice varsta. Cred in tinerete fara batranete si viata fara de moarte! Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o tine de intelegerea vietii ca o piramida in varful careia se afla Dumnezeu. Eu nu sunt religios, dar sunt foarte credincios. Crezul meu, spre stupefactia multora, se opreste brusc.

“Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.” Punct. De aici incolo incepe religia. Pe Dumnezeu l-am simtit de zeci de ori, la marile inaltimi, acolo unde nu eram decat eu, El, bolta instelata si linistea universului. L-am mai simtit cu adevarat aproape in Himalaya, la ultima mea expeditie, in 1985, cand urcam varful Ganesh Himal (7300 m), Muntele Sacru, Lacasul Zeilor. Am fost primul european caruia i s-a dat voie sa patrunda acolo. Am dormit in cort, la baza muntelui, la 5000 de metri. M-am trezit noaptea pe la ora doua, cerul era plin de stele si luna plina. La noi nu se vede asa ceva, cand luna e plina, stelele se estompeaza. Am luat aparatul, l-am pus pe trepied si am facut o fotografie lenta. Am lasat zece minute diafragma deschisa. Cand am developat-o, se vedea in ea tot universul: stelele care erau aproape de centrul obiectivului erau puncte, cele care erau aproape de margini iesisera raze. Am pierdut fotografia la o expozitie, dar o am vesnic in minte. Pentru ca atunci am inteles ce inseamna divinitatea, fuga aceasta dupa cunoastere si perfectiune. Pe masura ce ajungi mai aproape de Dumnezeu, si El mai face un pas inainte. Si devenirea ta e continua. Apuci o cale care nu se epuizeaza niciodata, te creeaza si te innoieste continuu. La fel e si in iubirea adevarata. Nu-l poti epuiza pe celalalt, decat daca vezi din el doar exteriorul, daca divinitatea din el ti-e indiferenta. Atunci cand pornesti impreuna la drum, descoperi in fiecare zi alte frumuseti, alte bucurii, alte valori, care nu te despart de celalalt, ci te unesc si mai tare. Peste flacara aia a dragostei de la inceput se adauga intelegerea, prietenia, iubirea. Exista trei mari virtuti: credinta, speranta, iubirea. Cand le ai pe toate, evoluezi spiritual alaturi de celalalt. Si atunci e splendid!

– Traim o epoca in care totul pare posibil, dar avem tot mai putine modele si suntem tot mai dezorientati. Poate de aceea si casniciile esueaza!

– Tinerii au nevoie de modele. Eu insumi am avut trei mentori, de la care am invatat lucruri esentiale. Primul a fost doctorul Victor Bojor, fratele tatalui meu, de la Gherla, Episcop de Cluj. Al doilea a fost parintele Suciu, de la Targu Mures, preot tanar si filosof, ajuns Episcop, a facut puscarie comunista si a fost asasinat in Sighetul Marmatiei. De la ei am inteles cat de important e sa-ti traiesti viata in vecinatatea lui Dumnezeu. Cat de important e sa nu uiti ca in spatele tuturor lucrurilor care ne inconjoara, in spatele tuturor fiintelor, se afla El.

Ca cel mai important lucru e sa iubesti si ca bucuria nu vine decat prin iubire. “Dieu donne a ceux qui se donnent”. Dumnezeu daruieste celor care se daruiesc! O vorba pe care o stiu de la monseniorul Ghika, cel de-al treilea mentor spiritual al meu. Cunostea opt limbi, stia biologie, chimie, medicina. Era dotat cu toate calitatile si virtutile si era foarte credincios. Eram surprins sa ascult de la el niste lucruri formidabile, despre sufletul plantelor, despre afectiunea lor, despre o spiritualitate care exista in natura, la orice nivel. Imi vorbea despre terapia florala, despre energiile plantelor si despre comunicarea spirituala intre floare si om, lucru pe care il intuise in vremea aceea doctorul Edward Bach, care instituise terapia florala. Oameni ca ei au dus lumea inainte. Trebuie sa intelegem ca nu mai avem prea mult timp pentru evolutie. Suntem pe buza prapastiei, lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.

Si nu mergeti chiar la marginea prapastiei, veti vedea de departe cum multi vor incepe sa cada. Salvarea nu mai e posibila acum prin evolutie liniara, ci prin evolutie geometrica. 3 si cu 3 fac 6. Dar 3×3 fac 9. Si 9×9 fac 81. Nu e suficient doar sa te aduni cu cei de o seama cu tine. Oamenii de bine trebuie sa se inmulteasca. Sa fie tot mai multi!

– Daca inchideti ochii cateva secunde, si va ganditi la iubirea pe care ati trait-o, ce imagine va vine in minte?

– O vad pe sotia mea, care e de o delicatete si de o finete deosebite. O vad tinandu-ma de mana, in vacantele noastre. Nu le-am intrerupt niciodata. Si anul acesta am fost la Vatra Dornei, am fost la Balcic si acum vom pleca la Malaga, in Spania. Ii vad gesturile ei de tandrete, grija pentru sanatatea mea, pentru ce pun in farfurie, ingrijorarea pentru excesele mele de scorpion, o vad cu cat drag ma tempereaza. Si ii vad lumina iubirii din ochi.

Sursa: Formula As

Facebook 

Un citat... de infinit

Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile lumii.

Constantin Brâncuși 

Un citat... cu măsură

Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.

Lucian Blaga

Un citat... între noi

Educația unui popor se judecă după ținuta de pe stradă. Văzând grosolănia pe stradă, ești sigur că o vei găsi și în casă. 

Edmondo De Amicis

Un citat... primordial

Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă din preocupările sale.

                                                                     Platon

Nu râdeți !

Eu când sunt invitat la un concert este, poate, pedeapsa vieții mele. Eu, dacă ar fi să mă închidă, nu știu, Partidul Comunist Român, și mi s-ar oferi – domn’e, ce vrei, să stai cinci ani în pușcărie sau să asculți un concert dirijat de Brediceanu, să spunem… Nu râdeți, că sunteți toți vinovați! Ați înlesnit o mediocritate fără niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi să ajungă să determine evoluția (artistică a) României, unul dintre cele mai talentate popoare pe care le cunosc… Dar cum ați înghițit, măi, cum ați înghițit? Aveți toți o enormă vină în situația (artistică) mediocră în care vă găsiți!

Sergiu Celibidache,

București, 1990.

Tango to Desinence

Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului  strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.

Simţeam vibraţia cuvântului strivit sub tălpile mele. Era rece și dureroasă, o vibrație ce aluneca spre călcâi și îmi strângea glezna până când secundele se transformau în picături de ploaie. Sub tălpi mi se înecau literele și, așa muribunde, mi se lipeau pe tălpi devorând puțin câte puțin din mine. Priveam neputincios cum litere strivite mă înlocuiesc, cum se așază, așa strâmbe și contorsionate cum fuseseră prinse sub pașii mei naivi. Îmi înlocuiesc fiecare bucățică din mine, fiecare fibră, fiecare încheietură. Mă transformă într-un morman inutil și înțepenit, spoit cu litere strivite și muribunde, într-un tablou mut prin care se desenează grotesc doar țipătul cuvântului.

Aș fi vrut să mă pot mișca din nou. Să îmi las pașii să zburde pe marginea cuvintelor. Să cuprind între palme fraze șoptite și licăr de înțelesuri știute. Să mă opresc doar atunci când respirația îmi râde obosită iar cuvintele se așază transpirate sub nori jucăuși.

Cuvintele… Cuvintele se sinucid toate sub pașii mei. Și eu, și eu care credeam… Mă privesc indiferent. Oare? Nu mă doare această indiferență? Sunt un cuvânt strivit și contorsionat. Lipit pe marginea unui gest uitat. Imposibil de așezat într-o frază, fără formă și fără înțeles. Doar o terminație mai țipă fără rost.

Nu știu… nu știu dacă sunt doar un cuvânt strivit și fără sens, sau doar o terminație ce strivește fiecare cuvânt! E ca într-un tango terminat la erată! Dansezi?

Adrian Manea

http://adrianmanea.ro/