Ca să ajungi ministru în România mai veche, de dinaintea „dictaturii
proletariatului“, trebuia să ai un anumit tip de prestigiu, cîştigat
înainte de obţinerea portofoliului: să ai studii solide într-o
meserie sau alta, să fi jucat un rol bine profilat într-o conjunctură istorică
sau alta, să nu fii suspect de hoţie („în formă continuată“ – cum se spune în
limbaj juridic), să fi dovedit onestitate, simţ al onoarei, tărie
de caracter. Sau, măcar, să fii de familie bună. Asta nu era, desigur, o
garanţie de performanţă politică, dar implica, măcar, o bună educaţie
„de-acasă“, cunoașterea avizată a limbii proprii, a cîtorva limbi străine,
a bunelor maniere. Ceva cultură şi ceva bun gust erau, de
asemenea, incluse.
Andrei Pleșu, Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu