Școala nu e o parcare în care copiii stau atâta timp cât părinții lor sunt la lucru, nici ghidul de folosire al unei mașini de făcut bani, ci cadrul în care creștem între – și împreună cu – semenii noștri. Creșterea aceasta parcurge niște etape în virtutea cărora copilul devine om nu doar în accepțiunea biologică a maturității, ci – mai ales – în aceea socială și culturală. Nu suntem oameni deplini pur și simplu crescând la întâmplare, ci asumând, la scară individuală, istoria culturală a umanității. Cred că aceasta ar fi menirea școlii: să-l pună pe tânăr în contact cu umanitatea lui așa cum se desfășoară aceasta în marea cultură (literară, muzicală, artistică și științifică). Iar dascălul – fie el unul aplicat și tehnic, fie unul pasionat și liber în asociații – ar trebui să fie un mijlocitor al acestei întâlniri. Atunci când școala se degradează în mnemotehnica unor scheme – ținute a fi «garantate» într-un context al eficienței – ea, pur și simplu, încetează a mai fi școală. Nu există nici o serie de asemenea scheme care să nu poată fi deprinse în câteva zile de training. Ca atare, la ce bun să mai facem școală dacă aceasta nu-și mai respectă misiunea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu