Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni.
Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti).
Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe
netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“,
pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de
inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează
simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate. Eul
propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii
private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o
mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie
de efectul trezitor al unui eşec de proporţii, de vreo suferinţă destrămătoare,
de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări
de destin. De regulă însă, şi eşecul e citit tot în cheia vanităţii: sînt de
vină ceilalţi, ţara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al
împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuşi, în vîrful piramidei, oficiul lui va
fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniţă bastonul de
dictator.
https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-boala-letala-vanitatea-2
