Taman când era dulceața

Florin Iaru: Of. Poezie (încă mai) scriu, dar cu mare chin. Eu visez poezii, na. Și, tocmai pentru că sunt poet, cred că nu pot plictisi sau amăgi lumea cu repetiții sau cu mișcări automate de limbaj. Știu, în același timp că, deși poezia vorbește exclusiv despre propria persoană — propria persoană însemnând eu-l ăla profund, sinele etc. —, chestia asta nu înseamnă nimic fără exterior. Ia dezbracă dumneata miraculosul talent de exteriorul lui, adică de prietenie, iubire, dușmănie, suferință, dezamăgire, beție, luptă, pierdere și context, și ai să obții ceva mic, mai degrabă banal, limitat, fără însușiri și fără grai. Dar ia scoate sinele din acest amalgam și vei obține ori propagandă, ori formalism. De aia, poet e tare greu să fii, mai ales după ce zboară puiul cu ața, taman când era dulceața. Care ață? Tinerețea, na!

https://www.banatulazi.ro/problema-mea-e-cum-sa-imbatranesc-fara-sa-ma-repet-interviu-cu-scriitorul-florin-iaru/

Robert Șerban

De Paști

Cristian Teodorescu

· 

O pomană de Paște

Mă duc azi-noapte la Înviere. Eram patru. Daniela și eu, Matei, băiatul meu, și soția lui. La biserica de aici din mahala. Lume multă. Unii se și întorceau de la biserică. Lumînări și mici felinare aprinse, deși popa încă nu rostise cuvîntul magic: Hristos a înviat! Pe lîngă noi treceau tramvaiele 41, fantomatic de goale.
La biserică lume multă. Noi am ajuns, ca de obicei, pe la douășpe noaptea. Popa încă ținea predica. De fapt cita cuvînt cu cuvînt din predica pascală a mitropolitului Daniel. Așa că se face miezul nopții și mai trec vreo 20 de minute pînă cînd preotul termină de dat citire omiliei mitropolitului. Or, la miezul nopții popa ar trebui să spună „Hristos a înviat!” apoi mulțimea să-i răspundă „Adevarat a-nviat!” și să înceapă cîntarea de Paște.

Neștiind că discursul popii era de fapt un lung citat, m-am gîndit că parohul s-o fi luat cu degustarea vinului de împărtășanie. Și de acolo din spate, unde eram, fac mai mulți pași ca să-l văd pe popă, cel de cuvînta din sfîntul foișor în aer liber, din curtea bisericii, ca să-l poată auzi toată lumea.
Pe stradă obscuritate. Și mă oprește un tip. Nu voiam să iau un pachet în amintirea lui Costel? Îi spun tipului că ar fi bine să găsească oameni în nevoie pentru pomana pe care o făcea. Nu, că el nu știa cui să se adreseze în întunericul de pe stradă. Ce să-i mai zic? Nu se cade să refuzi pomana pentru morți. Mă întorc la ai mei, în mînă cu sacoșa în care tipul pusese și o lumînare și un chibrit pe care să le folosesc în amintirea lui Costel înainte de a mînca din pomana primită. Daniela îmi spune: „Ți-am zis să te îmbraci mai bine!”

După 50 de ani

După un mariaj de 50 de ani Robert DeNiro face o destăinuire plină  de sinceritate despre ceea ce reprezintă pentru el viața de familie.

„După 50 de ani de căsătorie mi-am privit atent soția și i-am spus: cu 50 de ani în urmă aveam o casă mică, o mașină veche, dormeam pe canapea și priveam emisiuni la un televizor mic alb-negru, dar adormeam în fiecare noapte alături de
o femeie de 19 ani frumoasă-foc.

Acum am o casă foarte mare, o mulțime de mașini scumpe, un pat imens într-un dormitor luxos, un televizor  color cu un ecran foarte mare, dar adorm alături de o femeie de 69 de ani. Încep deja să am dubii în privința căsniciei mele.

Soția mea, care este o persoană foarte rațională nu s-a supărat deloc și nu m-a certat atunci când i-am destăinuit ceea ce simțeam, dar mi-a propus un singur lucru: să-mi găsesc o fată de 19 ani.

Și a adăugat că anume ea va fi cea care va avea grijă ca eu să trăiesc din nou într-o casă mică, să dorm pe o canapea extensibilă ruptă și să mă uit la un televizor mic alb-negru!“

Robert De Niro

Până când mă doare mâna

Mi-am făcut un obicei să intru în librarii. Verific dacă se caută sau nu cartea mea. Se vinde foarte bine, succesul continuu al cărții îmi dă curaj. Ca scriitor îmi doresc să am cititori. Ce altceva? Sunt unii care scriu pentru jurii, critică sau gazete. Pentru numai cîțiva, de fapt pentru nimeni anume. Nu ma ispitește deloc această postura. Nu caut neapărat best-seller-ul și nu fac concesii gustului comun, nici în ce privește calitatea scrisului. Dar fără cititori nu exiști ca scriitor. Librarii îmi confirmă că rafturile se golesc repede cînd „Conversatii cu regele Mihai” este expusă… Nu-i rău, îmi spun. Peste tot semnez exemplare. Cărțile cu autograf se cer foarte mult, îmi spune un librar. E și un cadou prețuit, așa că mă execut. Semnez pînă cînd mă doare mîna.

Stelian Tănase

DESKREPORT

Xanax

 „Ce are cartea aceasta atât de special încât se vinde ca și când ar fi la ofertă?”. Un răspuns succint nu poate fi dat, pentru că, dacă am spune simplu „de toate”, nu v-am lămuri prea mult. Scris la persoana I, am putea spune că „Xanax” este o confesiune, pentru că include date autobiografice, dar am fi nedrepți. Citind acest roman ai sentimentul că este vorba și despre tine, despre prietenii tăi, despre lumea în care trăim cu toții, despre temerile și visurile noastre. „Xanax” poate fi considerat un roman dur, în măsura în care autorul descrie satul românesc, atmosfera din presă, contactele cu persoane influente (politic sau economic) fără a „spoi” deloc realitatea, ca un observator din interior. Expresii  mai dure, bătând spre trivial suntem obișnuiți să auzim în viața de zi cu zi, mai puțin să le vedem scrise. Odată ce recunoaștem în sinea noastră că am avut o prejudecată (în fond, așa sunt oamenii și așa este viața), acele expresii nu ne vor deranja. Dar „Xanax” nu este doar un roman dur, ci și unul plin de umor, cu întâmplări și personaje memorabile, chiar dacă rolul acestora este episodic. Vom rămâne surprinși și de emoția pe care o transmite și de „declarația de dragoste” făcută tuturor acelor clipe care alcătuiesc viața noastră – aceasta într-un context în care nu ne-am fi așteptat.

”Xanax e un roman brutal scris cu tandrețe, construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare”, spune Liviu Iancu.

Primele impresii despre Xanax sunt pozitive, cititorii regăsindu-și adolescența și debutul în carieră în paginile cărții. “Am scris Xanax ca un antidot împotriva depresiei și a plictiselii”, declară autorul, care mărturisește că pentru personajele cărții s-a inspirat din perioada anilor nebuni de după ’89.

De Paști

„Omul trebuie să fie credincios sau să caute credința, altminteri viața lui este pustie“ spunea Cehov, ceea ce el însuși a și făcut, petrecându-și perioade dese la mănăstiri sau în discuții cu prieteni apropiați, preoți. Cele nouă povestiri din acest volum reprezintă creații literare construite în jurul unei virtuți creștine – milostenia – în cazul povestirii „Cazacul”. Urmărim istoria unui arendaș, care se bucură împreună cu proaspăta soție de ziua Învierii. Natura pare să celebreze alături de om măreția acestei zile, iar protagoniștii povestirii sunt cuprinși de un puternic fior religios. Numai că, în momentul când un cazac sărac cere de pomană pască, arendașul ar oferi, dar soția îl împiedică: cum să strice frumusețe de pască și să o mănânce în drum. Să facă bine cazacul să ceară la altul. „Nu se cade” așa ceva. Cu umorul pe care i-l știm și care camuflează abil dramatismul, Cehov pune în discuție o atitudine frecvent întâlnită: suntem pătrunși de evlavie între zidurile bisericilor, iar în afara lor aplicăm cu totul alte reguli de viață.

„Darul lui Dumnezeu, cu adevărat dar“!

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Cehov%20-%20Cazacul.htm

Citatul care mă învăluie profund

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos.

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană

Dacă vreți să înțelegeți

Eram în cabinetul dumnealui. I-am întins dosarul cu analize. Era ca și cum ar vrea să se convingă de inima mea. Nu s-a grăbit. Chiar dacă telefonul suna continuu. Răspundea calm și cu multă răbdare, fixându-mă cu una din privirile blânde și deschise. Nu se grăbea. Apoi, continua, filă cu filă. La un moment dat, iar un telefon.  

– Bună dimineața, spuneți-mi cu ce vă pot ajuta?

........................

– Dar eu sunt cardiolog, nicidecum oftalmolog.

– .........................

– Dați-mi numele dumneavoastră și numărul de telefon. Vă voi programa eu.

Acesta este Profesorul Mircea Cinteză! Ține pasul cu oamenii, indiferent de funcție. Mereu dinaintea lor. Extrem de atent, de răbdător. Știe să le facă viața ușoară  celor din jur, cu firescul tonului, de-a dreptul vindecător. Mai ales la telefon. Iar când îți cere numărul de telefon, te simți în al nouălea cer.

Eli Gîlcescu