luni, 8 aprilie 2019

Xanax

 „Ce are cartea aceasta atât de special încât se vinde ca și când ar fi la ofertă?”. Un răspuns succint nu poate fi dat, pentru că, dacă am spune simplu „de toate”, nu v-am lămuri prea mult. Scris la persoana I, am putea spune că „Xanax” este o confesiune, pentru că include date autobiografice, dar am fi nedrepți. Citind acest roman ai sentimentul că este vorba și despre tine, despre prietenii tăi, despre lumea în care trăim cu toții, despre temerile și visurile noastre. „Xanax” poate fi considerat un roman dur, în măsura în care autorul descrie satul românesc, atmosfera din presă, contactele cu persoane influente (politic sau economic) fără a „spoi” deloc realitatea, ca un observator din interior. Expresii  mai dure, bătând spre trivial suntem obișnuiți să auzim în viața de zi cu zi, mai puțin să le vedem scrise. Odată ce recunoaștem în sinea noastră că am avut o prejudecată (în fond, așa sunt oamenii și așa este viața), acele expresii nu ne vor deranja. Dar „Xanax” nu este doar un roman dur, ci și unul plin de umor, cu întâmplări și personaje memorabile, chiar dacă rolul acestora este episodic. Vom rămâne surprinși și de emoția pe care o transmite și de „declarația de dragoste” făcută tuturor acelor clipe care alcătuiesc viața noastră – aceasta într-un context în care nu ne-am fi așteptat.

Xanax e un roman brutal scris cu tandrețe, construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare”, spune Liviu Iancu.
Primele impresii despre Xanax sunt pozitive, cititorii regăsindu-și adolescența și debutul în carieră în paginile cărții. “Am scris Xanax ca un antidot împotriva depresiei și a plictiselii”, declară autorul, care mărturisește că pentru personajele cărții s-a inspirat din perioada anilor nebuni de după ’89.

Un comentariu:

  1. Xanax - Liviu Iancu, editura Trei: Tocmai cand terminasem de scris Xanax am avut un accident de masina. In timp ce completam constatarea amiabila, cel cu care ma ciocnisem – un batranel ponosit – a izbucnit in plans. Dar nu de masina avariata ii parea rau, asa cum credeam eu, ci de viata lui care trecuse. Mi-a marturisit ca a fost un om foarte fericit. Nu arata ca unul caruia viata ii facuse toate poftele, asa ca l-am intrebat:

    - Si cand ati fost cel mai fericit?
    - Demult, in ‘73, cand am jucat in „Ultimul cartus"...
    - Ati fost actor?

    - Nu, domnule... Am fost sofer la Buftea, la cinematografie. Si m-au pus si pe mine figurant intr-un film. Eram baiatul lui Jean Constantin, ca eram negru ca el. Am jucat doar cateva secunde. M-a intrebat Ilarion Ciobanu unde e tata si mi-a dat un sut in gaoaza si doua palme dupa ceafa.

    Pana am terminat amiabila, omul si-a povestit viata. Cumva, m-am bucurat ca am facut accidentul, pentru ca, datorita lui, am mai gasit o ultima poveste care se potrivea perfect in Xanax. Banii pe care i-am platit ca sa-mi repar masina mi s-au parut un pret mic pentru cat am castigat in schimb.

    In esenta, asta este Xanax – un roman construit din sute de intamplari adevarate, amuzante si triste in acelasi timp, pentru care eu si personajele mele am platit, cu totii, de fiecare data un pret, mai mic sau mai mare. - Liviu Iancu

    RăspundețiȘtergere