Trebuie să citești unele din reflecțiile lui Jean de la Bruyere

Nu există pe lume decât două chipuri de a te ridica: ori prin propria ta dibăcie, ori prin prostia celorlalţi. Jean de la Bruyere 

Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli. Jean de la Bruyere

Majoritatea oamenilor îşi folosesc o mare parte din viaţă pentru a-şi face nefericită cealaltă parte. Jean de la Bruyere

Adesea este mai folositor să pleci din preajma unor oameni decât să te plângi de purtarea lor. Jean de la Bruyere

Nu există pentru om decât trei evenimente: nașterea, viața și moartea. El nu simte când se naște, suferă că trebuie să moară și uită să trăiască. Jean de la Bruyere 

Dintre toate jignirile, batjocura este cea care se iartă cel mai greu. Jean de la Bruyere 

Dărnicia nu stă în a da mult, ci în a da la timp. Jean de la Bruyere 

Parcă ţi-e ruşine să fii fericit când vezi în jur nenorocire. Jean de la Bruyere 

iata este o tragedie pentru cel care simte si o comedie pentru cel care gandeste. Jean de la Bruyere 

Este bogat acela care castiga mai mult decat consuma; este sarac acela ale carui cheltuieli ii depasesc venitul. Jean de la Bruyere 

 

Catamuda

Matei NM Ungureanu

Un mic fragment, dintr-o viitoare micuță nuvelă, pe care am început-o.

Se spune că atât de bine sunt conectate toate lucrurile lumii, încât o simplă bătaie din aripi a unui fluture, pe un munte, poate deveni o furtună, pe o mare. Dacă mi-ar fi spus cineva că frumusețea este eternă, că este o însuşire intrinsecă a tuturor făpturilor şi că urâtul stă doar în miopia bietului ochi, în fine, vorbe din astea încâlcite, l-aş fi zdrobit pe loc cu inestetica argumentului veștejit, al narciselor, de pe masa mea de lucru, cu care am tot îngenuncheat de-a lungul eternității mele, într-o sclavie a resemnării, o mulțime de poeme înamorate de frumos. Dar pentru că nimeni din preajmă nu are îndrăzneala să mi-o spună, iată că undeva, departe, foarte departe, în capătul celălalt al bulevardului Maravei, a şaptea casă, după Biblioteca Orăşenească, la numărul 22, s-a găsit să locuiască ea, Catamuda, o... încă-tânără bătrână la vreo 65 de ani, îmbătător de frumoasă, ca o apă curgătoare încremenită de uimire în fața unei cascade. Oasele ei line, solitare şi înalte, ca fluierele cascadei, cântă pe la încheieturi balade ancestrale neînțelese de nimeni. Pielea, ca o sfâşiată catapeteasmă îmbrăcată neglijent, îi conturează, în bătaia lunii, malurile până departe, pân-acolo unde nu mă mai pricep să le descriu.

Frumusețea ei nepieritoare, eleganța vestimentației şi a mersului, rafinamentul ei cultural, câştigat printr-un exercițiu de o viață, la care a supus-o tatăl ei, manierele şi prestanța, toate locuiesc împreună cu ea şi nu se simt deloc incomode, pentru că toate sunt, de fapt... una singură: ea. O ființă angelică, într-o casă somptuoasă ca un castel medieval, cu un autentic labirint de încăperi dispuse pe trei nivele, care mai de care mai spațioase şi spectaculare.

Lumea i-a mai dat și alte nume de-a lungul timpului: strigoaia, lunatica, stafia, stareța... dar adevăratul ei nume este Eva. Eva Graunfels, după tatăl ei, Eduard Graunfiels, cel mai cunoscut medic pediatru din zonă, licențiat în psihologie, doctor în teologie.

În fiecare seară, Catamuda îşi măsoară scârțâind, cu o pedantă precizie, podelele de cireș ale luxoaselor încăperi, ca o fantomă gospodină cu papuci de pluş, până la fotoliul de la demisol, în care, ca într-o maşină a timpului, de-o viață se tot adânceşte în lecturi interminabile, aşa cum a obişnuit-o tatăl ei. Odată ajunsă acolo, lângă acest loc al evadărilor cosmice, îşi lasă cu grijă bastonul de bambus să se odihnească lângă o grămadă de cărți şi printr-un dans lent al şoldurilor se înşurubează în acest artefact din piele de aligator, ca într-o navă intergalactică.

În noaptea asta, singuratică și adâncă, în care se prăbușește infinit de zgomotos, tot cerul ploii de toamna, Catamuda e mai suavă decât o briză. Mai ales degetele ei, diafane, uşor contorsionate reumatic. Virginitatea arătătorului ei, care nu a arătat încă pe nimeni, coboară chirurgical, pe lânga semnul de borangic, printre paginile mătăsoase, în adâncurile unei poveşti începute demult... tare demult, în care spada unui înger păzitor zâmbea în soare, la căpătâiul unui prunc...

Apoi, nemişcată ca un mileniu, devine pe rând: fotoliul, cartea, degetul ei arătător, şiragul de cuvinte, ca o potecă ce se pierde în adâncul fără capăt, al poveştii.

Nimic nu e mai frumos...

 

De Crăciun, cei mai fericiți sunt cei care își trăiesc viața asemenea copiilor, care-și poartă păpușile și trenulețele în brațe, care dau târcoale sertarelor încuiate, jinduind să afle secretul interzis al așteptatelor daruri, care dau denumiri fantasmagorice lucrurilor și faptelor în scrisorile adresate lui Moș Crăciun.

La fel ca ei, cad și eu în extaz, dar de altă natură, adică în cel culinar, fac risipă de cadouri, multe bizare, dar simbolice. Cea mai râvnită clipă a mea este cea care îmi lipsește azi, din cauza pandemiei: secunda îmbrățișărilor și a pupicilor. Am înlocuit-o cu zâmbete și gesturi simple, dar necesare sufletește, cu forme de dialog. Poate că și acesta este tot un registru al afecțiunii profunde, nu ?!

Să rămânem cu toții într-o stare de mirare!

Stella Anghel

A pleca tăcut din tăcere

Semnatara plachetei De pe pământ (debut, 1963), îngemănând suferinţa şi bucuria, reverberând curăţia trăirilor poetice, recunoştea sfios: „Slava să fie a celui ce mie / îmi lasă marginea” (v. Roua plural). Închisă în solitudine, prinzând „ritmul naturii” şi iubind „ora pură”, ea câştigă, „plină de răni şi de păcatul făcutului”, un limbaj auster.

Pătimirile, suferinţa ca rit („aproape de implozie”, sugera Simona Grazia-Dima) o îndeamnă, amestecând timpurile, să se refugieze în trecut: „dacă m-auzi / ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea, fixată în acel / „acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie, râvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, râvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care, odată transcrise, învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care, ca o carte deschisă, dovedeşte „practici haotice”, pendulând între visare şi vrajă, recuperând „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sâmbure tare”. Să observăm, însă, că supliciile copilăriei, vacanţele la Mărtineşti sau „zilele astenice” din Capitală, divulgate parcimonios, aparţin unui spirit dilematic, răbdător, aflând reazem în credinţă. Şi care aspiră la „cunoaşterea celestă”, şi ea chinuitoare, negreşit: „trupul meu cunoaşte un chin / sufletul altul”. Doar sufletul, „rupt de trup”, obosit, este cel ce rămâne, ne asigură poeta. 

https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-59-60/

https://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2020/12/Confesiuni-_Nr_59-60.pdf

Feodor Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

Cât de actual a rămas, impresionant: Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice.

Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. 

https://altarulcredintei.md/feodor-dostoievski-nu-e-nimic-mai-frumos-decat-hristos/

https://altarulcredintei.md/nu-uita-ce-e-mai-important/

Înțelepciunea vechii poezii

Bătrâneţea are destul propria sa sluţenie, n-ar trebui s-o sporim niciodată cu urâţenia viciului.

Cato cel Bătrân

Cezar era singurul om care îndrăznise să răstoarne un guvern fără să fie beat criţă.

Cato cel Bătrân

Deşi munca încetează, cheltuielile continuă.

Cato cel Bătrân

Culegătorul de măsline

Se spune, că la începutul începuturilor, măslinul era un copac foarte înalt, iar livezi de măslini aveau doar oamenii bogați, dar trăia, la fel ca și astăzi, pe plaiurile însorite, pe coastele munților pietroși, în preajma mării.

Într-un astfel de loc, trăia și un copil sărac, pe nume Nikos, păstor de capre. Cum legea pământului nu punea opreliști pentru pășunatul caprelor, Nikos și turma lui treceau deseori și prin livada de măslini a unui nobil foarte bogat. De multe ori, văzând animalele care căutau hrană pe proprietatea lui, și-a îndemnat slugile să-l gonească pe micul pastor.

– Dar nu putem face asta, ripostau slugile, legea acestui pământ nu poate opri animalele să caute hrană, atâta timp cât nu fac stricăciuni! Măslinii sunt foarte înalți și caprele nu pot ajunge la crengile lor. Prin urmare nu pot aduce pagubă, ca să poată fi învinovățit pentru ceva.

Omul bogat tăcea și înghițea, pentru că era exact după cum spuneau slugile, iar păstorul nostru continua să-și mâne mica lui turmă, nestingherit, pe oriunde dorea.

– Toate acestea au durat până ce slugile trimise să întindă lațuri și capcane în care să prindă sălbăticiuni ale munților, se întorceau cu mâinile goale. Cineva le fura animalele și păsările prinse. Astfel, bogatul și-a trimis supușii să stea la pândă zi și noapte până vor descoperi hoțul.

Chiar a doua zi, una dintre pânde a văzut cum micul pastor de capre intra printre tufișuri și elibera animalele și păsările prinse. Bineînțeles că imediat a povestit totul stăpânului său.

Să fie prins hoțul și de îndată să fie adus la mine!, a poruncit stăpânul.

– Dar nu e hoț!, a ripostat sluga. Băiatul nu fură animalele și păsările prinse, ci doar le eliberează.

– Odată ce îmi încalcă proprietatea și își bagă nasul în treburile mele pentru mine este un hoț.

Nikos a fost prins și adus în fața bogatului.

– Cum ți-ai permis să intri pe pământurile mele și să eliberezi vânatul din capcane?

Nikos, deși speriat, prinse de îndată curaj:

– Animalele pământului și păsările cerului au dreptul să trăiască libere. E adevărat că omul le poate vâna pentru hrană, dar nu are dreptul să le chinuie în capcane și lațuri. De aceea le-am eliberat ori de câte ori le-am găsit chinuindu-se.

– Cum îți permiți mucosule să-mi dai mie lecții despre cum și ce trebuie să fac eu pe pământurile mele? Să fie dat imediat la câini!, porunci slugilor.

De îndată însă, sfătuitorul bogatului i-a șoptit la ureche că dacă se va împlini porunca lui și totul va ajunge la urechea regelui, cunoscut ca un conducător bun și drept, s-ar putea să aibă și el aceeași soartă. Atunci, bogatul a schimbat imediat porunca:

– Bine, să nu fie dat câinilor, dar să fie pus să plătească paguba!

Slugile s-au văzut nevoite să intervină din nou.

– Dar copilul este sărac și nu are de unde să plătească.

– Legea acestor pământuri, că tot îmi amintiți mereu de ele, spune că atunci când cineva are o datorie și nu o poate plăti în bani, sau alte bunuri, trebuie să o plătească prin muncă.

– Ce muncă ar putea face un copilandru ca Nikos?, întrebă imediat cineva.

– Nu mă interesează. Puneți-l să-mi culeagă livada de măslini într-o săptămână, și dacă nu va reuși, atunci chiar nu-i veți mai putea lua apărarea, și voi avea tot dreptul să-l dau hrană câinilor.

Slugile nu au avut încotro și i-au spus păstorului de capre ce are de făcut, ca drept pedeapsă pentru eliberarea animalelor și păsărilor prinse.

Micul Nikos ascultă porunca și numaidecât se puse pe plans lângă tulpina unui măslin. Știa că munca i-a fost dată tocmai pentru că nu o putea duce la bun sfârșit și astfel omul cel bogat avea motiv să-l arunce câinilor.

– De ce plângi, copil bun și milos?, auzi la un moment dat în dreapta lui, o voce.

Băiatul ridică privirea din pământ și privi către partea de unde venea vocea. Spre surprinderea lui nu era un om ci o vulpe, pe care o recunoscu de îndată, pentru că tocmai o salvase dintr-o capcană cu câteva zile mai înainte.

Atunci băiatul începu să-i povestească necazul lui.

– Copil bun, pentru că ai salvat atâtea vieți nevinovate, și ai arătat că ai o inimă mare, am să mă întorc în sălbăticie și am să vorbesc cu neamul meu să vedem ce putem face pentru tine!

Nici măcar nu a mai așteptat o altă vorbă din partea băiatului că a și dispărut în tufișurile din preajmă. Iată, că după câteva ceasuri, o mulțime de sălbăticiuni, începând de la târâtoare și până la păsările cerului, au apărut în jurul lui:

– Spune stăpânului acestei livezi să trimită coșuri și saci, să încapă toată recolta de măsline!, îi spuse vulpea, cea cu care vorbise la început.

Nikos s-a supus imediat și a alergat la curtea bogatului cerând saci și coșuri. Bogatul i-a dat cele cerute, râzând. Știa că era imposibil ca Nikos să poată face ce nu puteau face toate slugile lui la un loc.

Astfel, micul pastor s-a întors în livada de măslini și numaidecât toate vietățile adunate s-au pus pe treabă. Păsările desprindeau fructele de pe vârfurile pomilor, animalele cele sprintene se cățărau pe ramurile din mijloc iar cele mari culegeau de pe ramurile joase. Astfel, pom după pom era cules, iar roadele lui adunate în coșuri și saci.

Când mai era o singură zi până la împlinirea săptămânii, omul bogat a trimis slugile să vadă ce se întâmplă în livadă, dar numaidecât ce au văzut grozăvia, slugile au alergat îndărăt la conac.

– Stăpâne, n-o să-ți vină să crezi, dar păstorul mai are câțiva măslini de cules. O mulțime de vietăți sălbatice i-au sărit în ajutor și au fost culeși aproape toți măslinii, până la ultimul bob.

Bogatului îi veni să turbeze de furie.

– Trimiteți imediat slugi cu arcuri și câini să vâneze orice vietate mai cutează să-i sară în ajutor netrebnicului de păstor!

Astfel, slugile înarmate și însoțite de câini furioși au mers imediat în livada de măslini. Sălbăticiunile prietene cu Nikos, văzând toate acestea, s-au răspândit imediat în desișurile tufișurilor, de teamă să nu fie vânate.

Mai rămăsese un singur măslin falnic, necules. Nikos devei brusc la fel de neputincios ca la primirea primei porunci. Era imposibil să poată culege, fie și doar acel singur măslin rămas. Din nou s-a pus la rădăcina copacului și a început să plângă. Nu plângea doar pentru ceea ce urma să i se întâmple lui cât pentru toată munca zadarnică a vietăților care i-au sărit în ajutor.

După câteva ceasuri de plans și deznădejde simți că cineva îl bate pe umăr. Când ridică privirea văzu cum măslinul rămas necules, impresionat de copilul deznădăjduit, și-a înfrânt măreția coborându-și toate ramurile până aproape de pâmânt astfel încât să poată fi culese, iar o ramură îi mângâia umărul.

Nikos imediat a sărit și a început să culeagă măslinile, pieptănând ramurile copacului cu degetele răsfirate, așa cum ai pieptăna părul unei fete. Fructele cădeau unul după altul. Acolo unde nu ajungea de pe pământ se cățăra în măslinul transformat într-un copac pleoștit, și cântând pieptăna cu degetele ramurile pline de măsline.

Astfel, până la apusul ultimei zile, Nikos, micul pastor de capre, reuși să culeagă livada de măslini, scăpând de a fi dat pradă câinilor flămânzi.

Povestea spune că măslinul care și-a înfrânt mândria copacului falnic, coborându-și ramurile ca să poată fi culese de păstorul pedepsit, nu a mai droit să se înalțe înapoi către cer, iar ceilalți măslini, și-au înmuiat și ei inimile și au coborât din fălnicia lor la fel ca semenul milos, rămânând pentru totdeauna cu ramurile aproape de pământ ca să poată fi culeși.

Mișcat de gestul lor, Dumnezeu le-ar fi hărăzit atunci, ca semn de răsplată pentru bunătatea lor, să trăiască și să rodească veșnic.

 

Dan Hașdean