Nimic nu e mai frumos...

 

De Crăciun, cei mai fericiți sunt cei care își trăiesc viața asemenea copiilor, care-și poartă păpușile și trenulețele în brațe, care dau târcoale sertarelor încuiate, jinduind să afle secretul interzis al așteptatelor daruri, care dau denumiri fantasmagorice lucrurilor și faptelor în scrisorile adresate lui Moș Crăciun.

La fel ca ei, cad și eu în extaz, dar de altă natură, adică în cel culinar, fac risipă de cadouri, multe bizare, dar simbolice. Cea mai râvnită clipă a mea este cea care îmi lipsește azi, din cauza pandemiei: secunda îmbrățișărilor și a pupicilor. Am înlocuit-o cu zâmbete și gesturi simple, dar necesare sufletește, cu forme de dialog. Poate că și acesta este tot un registru al afecțiunii profunde, nu ?!

Să rămânem cu toții într-o stare de mirare!

Stella Anghel

Cadoul de Crăciun

La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. În vagonul cu lumină murdară și banchete din imitație de piele maro, ursulețul pufos cu ochi strălucitori avea ceva irezistibil și m-am imaginat o secundă ținându-l în brațe și lipindu-mi obrazul de capul său moale. N-am scos o vorbă, dar tata mi-a citit gândurile și mi-a spus: „Ce-ar fi dacă ți-ar aduce și ție Moșul unul la fel?” Un astfel de gând nici nu-mi trecuse prin minte. I-am răspuns că nu știu dacă o să poată Moșul să facă asta, dar că eu o să fiu mulțumită cu orice mi-ar aduce. Tata a zâmbit și a spus doar atât: „Vedem”.

La început nu am îndrăznit să sper, dar în zilele următoare gândul la acel ursuleț devenise atât de puternic încât începusem să cred din ce în ce mai tare că îl voi găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Înainte de Crăciun, în timp ce stăteam în bucătărie - singura cameră încălzită, cu mama și fratele meu pe atunci foarte mic, am spus că eu știu ce voi primi: un ursuleț pufos. Am văzut-o pe mama cum se crispează și încearcă să îmi tempereze avântul: „Ei, poate nu o să reușească să îți aducă chiar asta. Poate îți aduce altceva la fel de frumos”. I-am tăiat-o scurt, deși îndoiala îmi intrase în suflet. „El e Moșul, o să poată”. 

Iar a doua zi aveam să văd că avusesem dreptate. Lângă molidul împodobit de cu seară, am îmbrățișat jucăria cu ochi strălucitori și am strălucit și eu un pic. Am știut atunci, fără niciun strop de ezitare, că magia există. Cum altfel ai putea să primești ceea ce măcar, cel puțin la început, nu îndrăznești să îți dorești?

 ***

Câțiva ani mai târziu, când simțeam deja că povestea cu Moșul nu prea ține, fratele meu cel mic a venit la mine m-a luat de mână și m-a dus să îmi arate ceva: în spatele unui raft din șifonier, mama ascunsese două fulare. Era înainte de Moș Nicolae și am închis ușa și l-am convins să nu spunem nimic - aveam să descoperim că erau același două fulare pe care le-am găsit apoi în ghete. După această întâmplare, am luat hotărârea fermă să spulber orice iluzie și să risipesc cu totul mitul lui Moș Crăciun. 

Așa că, în noaptea de Ajun, doar m-am prefăcut că adorm. Cu ochii închiși, i-am auzit pe mama și pe tata scotocind prin rafturi după cadouri. Am auzit pași, foșnete, șoapte și pot să jur că cel puțin unul dintre ei a mâncat o bomboană de pom. În acea noapte, cu mintea și sufletul treze, am simțit atâta grijă din partea lor și atâta complicitate în grija pentru noi, încât nici nu mi-a mai părut rău că Moș Crăciun nu există. Poate că pierdusem magia, dar am știut că aveam dragostea.

 ***

Peste ani, când tata nu mai era, am vorbit cu mama despre ursulețul de pluș și acea întâlnire din tren. Am aflat că fetița cu ursulețul de pluș și familia ei erau din Ploiești, iar atunci când a văzut reacția mea tatăl meu a intrat în vorbă cu tatăl fetiței. Omul, care nu ne cunoștea, i-a povestit că a luat ursulețul de la el din oraș și, tot stând de vorbă, s-au hotărât amândoi să îmi facă o bucurie. Fără să știe nimic unul despre celălalt, au schimbat numerele de telefon fix, iar tata a îndrăznit să spună cuvintele cu valoare de promisiune. Cine a trăit anii ‘80, în care nu se găsea nici de mâncare, știe cât de mult se hazarda orice om simplu care ar fi îndrăznit să îi spună copilului său că va primi, la o anumită dată, o jucărie. Darămite o anume jucărie, care se găsise la un moment dat într-un alt oraș.

Eu nici măcar nu-mi mai aminteam să-i fi văzut pe cei doi tătici vorbind, nici vorbă să am habar despre aventura din spatele drumului ursulețului spre apartamentul nostru din București. Evident că jucăria nu se mai găsea. Dar tata l-a rugat pe omul nostru să mai încerce, iar el nu a renunțat și a continuat să o caute. Cu mintea de acum, mă gândesc că trebuie să își fi folosit rețeaua de cunoștințe, atât de prețioasă în acele vremuri, doar pentru a bucura un copil străin. Nu pentru a-l ajuta, pentru că știa că ar fi supraviețuit foarte bine fără acea jucărie, ci doar pentru a-l face să zâmbească.

Înainte de Crăciun, tata a luat trenul personal spre Ploiești. S-a întors acasă noaptea târziu, aducând cu el mai mult decât o jucărie. A adus dragostea și magia întruchipate.

Raluca Ion

https://republica.ro/cadoul-de-craciun

Scrisoare Fără... „AREU“

Florin Preda-Dochinoiu

DRAGĂ MOȘ CRĂCIUN,

Când eram copil, credeam că Steaua Polară e aprinsă într-un ochi de lumânare, la care mă rugam ca luciul de oglindă al cerului să-ți lunece sania spre colinde.
Aflasem o veste uimitoare: într-o seara de undrea, la mine în sat, păpușa de cârpe a Alinei incendiase gerul... în ceasuri se instalase iarna. Toate lucrurile se odihneau, era semn de nemurire. 
Miroase și acum a brad. Din polițele sufletului încă mai ninge.
Eram cuminte, atunci ! Răzgâiam mâțele, care torceau somnul focului din sobă și spuneam poezii la comandă, când tata se lăuda neamurilor că am luat premiu. 
Îmi pare rău, că nu o ascultam pe mama! Se scutura iarna a lerui - ler. Pe la geamuri colindătorii biciuiau timpul, de tremura frigul ca varga. Când trăgeau de buhai, fugeau lupii din poveștile duse de fratele meu în oraș. Aburul cozonacului ne plutea prin casă. Cred și acum că era o vrajă, strâns legată de focul din vatră, dar mai ales de puzderia de stele din mâinile mamei.
Mi-aduc aminte: într-un an, bradul ni l-a adus omul de serviciu de la ocol, pe-o sanie trasă de-un cal nărăvaș, dar care punea opor la nailoane. Sania a rămas înzăpezită trei nopți la noi, iar calul l-am desfătat cu mere, așa să prindă aripi și promisiuni de aur.
Moșule, în fiecare an, mă legam să mint somnul. Să te pândesc și să ating sacul cu jucării. Să te conduc, cu vorba, până la sanie. Să mă pun pe bune cu renii și într-un moment de nebăgare de seamă să mă agat de sanie. Cândva, târziu, bătrân și nesătul de copilărie, tu să-mi lași moștenire sania, renii, barba, sacul și bucuria de a dărui (costumul mi-l poate face o croitoreasă, pe care o cunoaște mama, dar să-mi spui unde găsesc material roșu).
Am repetat asta, aproape 40 de ani. Înjunghiat de cuțitul dulce al somnului încă, mai plutesc, pe jumătate cu capul îngropat în nori, pe jumătate suit în sănii.
După o perioadă nu mai am dorințe... am găsit material roșu și bucuria de a dărui.
Datinile mușcă sărbătorile și închipuirea durează cât toată copilăria. Dinspre Dunăre simt cum încă vântul mai suflă corăbii spre Polul Nord. Pe uliță nici țipenie, doar fiul meu împinge fulgii sub sănii și leagă clopoțelul de palma vechiului an:

leru-i Doamne ler de șoapte
cad fulgi albi de mere coapte
în dinții iernii de lapte
linu-i Doamne ler
linu-i Doamne lin
leru-i Doamne ler
leru-i Doamne lin