Dar din dar

Întâlnirea de ieri cu Adrian Tudor, viceprimar municipiul Târgu Jiu, a fost surprinzătoare, în timp ce „Șelefuitorul de goluri“ (Eleodor Dinu) își căuta un loc în biblioteca personală.

Am plecat cu povestea unor „Zile de sbucium și glorie“ – o carte de suflet, scrisă în așa fel, „ca să înalțe, ca să răsplătească. Autorul (Ion D. Isac), el însuși din rândurile celor mulți și bravi...“ . O carte din Colecția „100 România“, moment ce se leagă armonios de Sărbătorile Crăciunului și Noului An, cu admirație pentru scriitorii gorjeni, și nu numai, pentru mereu inspirată în grație și frumusețe, poezia.

Înainte de a-i mulțumi pentru această clipă în care, simbolic, am fost de partea celor care știu să împace suflete, ne-am amintit de prietenii de ieri, de azi, cu mirare, dar și cu bucuria de odinioară.

Eli Gîlcescu

20 dec. 2019

The Glad Game

Are originea într-un incident de Crăciun când Pollyanna, care spera la o păpușă în butoiul misionar, am găsit doar o pereche de cârje înăuntru. Pregătind jocul pe loc, tatăl Pollyannei a învățat-o să privească partea bună a lucrurilor – în acest caz, să se bucure de cârje pentru că nu avea nevoie să le folosească.

Nimic nu e mai frumos...

 

De Crăciun, cei mai fericiți sunt cei care își trăiesc viața asemenea copiilor, care-și poartă păpușile și trenulețele în brațe, care dau târcoale sertarelor încuiate, jinduind să afle secretul interzis al așteptatelor daruri, care dau denumiri fantasmagorice lucrurilor și faptelor în scrisorile adresate lui Moș Crăciun.

La fel ca ei, cad și eu în extaz, dar de altă natură, adică în cel culinar, fac risipă de cadouri, multe bizare, dar simbolice. Cea mai râvnită clipă a mea este cea care îmi lipsește azi, din cauza pandemiei: secunda îmbrățișărilor și a pupicilor. Am înlocuit-o cu zâmbete și gesturi simple, dar necesare sufletește, cu forme de dialog. Poate că și acesta este tot un registru al afecțiunii profunde, nu ?!

Să rămânem cu toții într-o stare de mirare!

Stella Anghel

S-a întâmplat de Crăciun

Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea.  Chiar prin ciur și dârmon, ca noi. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite pentru multe.

Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucurie pentru mulți dascăli nedreptățiți ani de zile. 

Cred că Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci.

Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.

Înseamnă că tot ce am atins în acele zile era de la Dumnezeu.

Eli Gîlcescu

25 Decembrie 2019

Cadoul de Crăciun

La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. În vagonul cu lumină murdară și banchete din imitație de piele maro, ursulețul pufos cu ochi strălucitori avea ceva irezistibil și m-am imaginat o secundă ținându-l în brațe și lipindu-mi obrazul de capul său moale. N-am scos o vorbă, dar tata mi-a citit gândurile și mi-a spus: „Ce-ar fi dacă ți-ar aduce și ție Moșul unul la fel?” Un astfel de gând nici nu-mi trecuse prin minte. I-am răspuns că nu știu dacă o să poată Moșul să facă asta, dar că eu o să fiu mulțumită cu orice mi-ar aduce. Tata a zâmbit și a spus doar atât: „Vedem”.

La început nu am îndrăznit să sper, dar în zilele următoare gândul la acel ursuleț devenise atât de puternic încât începusem să cred din ce în ce mai tare că îl voi găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Înainte de Crăciun, în timp ce stăteam în bucătărie - singura cameră încălzită, cu mama și fratele meu pe atunci foarte mic, am spus că eu știu ce voi primi: un ursuleț pufos. Am văzut-o pe mama cum se crispează și încearcă să îmi tempereze avântul: „Ei, poate nu o să reușească să îți aducă chiar asta. Poate îți aduce altceva la fel de frumos”. I-am tăiat-o scurt, deși îndoiala îmi intrase în suflet. „El e Moșul, o să poată”. 

Iar a doua zi aveam să văd că avusesem dreptate. Lângă molidul împodobit de cu seară, am îmbrățișat jucăria cu ochi strălucitori și am strălucit și eu un pic. Am știut atunci, fără niciun strop de ezitare, că magia există. Cum altfel ai putea să primești ceea ce măcar, cel puțin la început, nu îndrăznești să îți dorești?

 ***

Câțiva ani mai târziu, când simțeam deja că povestea cu Moșul nu prea ține, fratele meu cel mic a venit la mine m-a luat de mână și m-a dus să îmi arate ceva: în spatele unui raft din șifonier, mama ascunsese două fulare. Era înainte de Moș Nicolae și am închis ușa și l-am convins să nu spunem nimic - aveam să descoperim că erau același două fulare pe care le-am găsit apoi în ghete. După această întâmplare, am luat hotărârea fermă să spulber orice iluzie și să risipesc cu totul mitul lui Moș Crăciun. 

Așa că, în noaptea de Ajun, doar m-am prefăcut că adorm. Cu ochii închiși, i-am auzit pe mama și pe tata scotocind prin rafturi după cadouri. Am auzit pași, foșnete, șoapte și pot să jur că cel puțin unul dintre ei a mâncat o bomboană de pom. În acea noapte, cu mintea și sufletul treze, am simțit atâta grijă din partea lor și atâta complicitate în grija pentru noi, încât nici nu mi-a mai părut rău că Moș Crăciun nu există. Poate că pierdusem magia, dar am știut că aveam dragostea.

 ***

Peste ani, când tata nu mai era, am vorbit cu mama despre ursulețul de pluș și acea întâlnire din tren. Am aflat că fetița cu ursulețul de pluș și familia ei erau din Ploiești, iar atunci când a văzut reacția mea tatăl meu a intrat în vorbă cu tatăl fetiței. Omul, care nu ne cunoștea, i-a povestit că a luat ursulețul de la el din oraș și, tot stând de vorbă, s-au hotărât amândoi să îmi facă o bucurie. Fără să știe nimic unul despre celălalt, au schimbat numerele de telefon fix, iar tata a îndrăznit să spună cuvintele cu valoare de promisiune. Cine a trăit anii ‘80, în care nu se găsea nici de mâncare, știe cât de mult se hazarda orice om simplu care ar fi îndrăznit să îi spună copilului său că va primi, la o anumită dată, o jucărie. Darămite o anume jucărie, care se găsise la un moment dat într-un alt oraș.

Eu nici măcar nu-mi mai aminteam să-i fi văzut pe cei doi tătici vorbind, nici vorbă să am habar despre aventura din spatele drumului ursulețului spre apartamentul nostru din București. Evident că jucăria nu se mai găsea. Dar tata l-a rugat pe omul nostru să mai încerce, iar el nu a renunțat și a continuat să o caute. Cu mintea de acum, mă gândesc că trebuie să își fi folosit rețeaua de cunoștințe, atât de prețioasă în acele vremuri, doar pentru a bucura un copil străin. Nu pentru a-l ajuta, pentru că știa că ar fi supraviețuit foarte bine fără acea jucărie, ci doar pentru a-l face să zâmbească.

Înainte de Crăciun, tata a luat trenul personal spre Ploiești. S-a întors acasă noaptea târziu, aducând cu el mai mult decât o jucărie. A adus dragostea și magia întruchipate.

Raluca Ion

https://republica.ro/cadoul-de-craciun

Tabula rasa

Cristian Teodorescu

· 

Ce să ne aducă tuturor fostul Moș Gerilă

Cîtă bătaie de cap aveam pînă le găseam jucării de Crăciun băieților mei. Și la ce cozi stăteam și pentru ele! Căci cozile la măcelărie și la alimentara ne intraseră în obișnuință.
Cum de-or fi uitat cei care-l plîng azi pe Ceaușescu că ne-a luat bucuria de a trăi, umilindu-ne în toate cele.
Cum de-au uitat că o țară întreagă era la discreția lui și a nevestei sale?
Cum de-l pot ierta pentru asasinatele politice comise de Securitate în numele lui?
Cum de pot face tabula rasa din teroarea pe care o instituise în ultimii săi ani de absolutism?
Cum de-l pot ierta pentru femeile care au murit după ce și-au făcut chiuretaje?
Cum de se fac că uită de represiunea din 1987 de la Brașov, cînd au murit și au dispărut oameni care se săturaseră de ceaușism și de PCR?
Cum de nu-și mai amintesc de ceaușismul dinastic – cu Nicu Ceaușescu în rol de prinț moștenitor?
Cum de au uitat de slugile din jurul lui, care îi aplaudau imbecilitățile? E adevărat că din România au plecat cel puțin patru milioane de oameni, dar majoritatea celor rămași e ștearsă pe creier?
Pentru toate astea am ajuns să doresc, de Crăciun, ca Moșul să le aducă memoria înapoi celor care și-au pierdut-o, uitînd pînă și de rebotezarea stupidă a Moșului, care mulți ani s-a numit Moș Gerilă!