Mefiență

Sunt aceeași oameni mereu, la fiecare nouă carte? Cât de importante sunt/in ce măsură țineți cont de sugestiile pe care le primiți?

Romulus Bucur: Obișnuiam să discut cu Sandu Mușina. De obicei cîte un poem. Sau cîte un grupaj. Am discutat cu Florin Iaru grupajul bătrînica care din Odeletă... Tot cu el, grupajul cărți poștale pentru înălțimea sa din Despre prieteni & singurătate. Volumul a mai fost văzut, în manuscris, de cîțiva prieteni, care mi-au dat feedback. Pozitiv, ceea ce nu întotdeauna e un lucru bun: te încurajează, dar nu-ți arată unde nu e ok ce ai scris. Și, în atîția ani, am căpătat un soi de mefiență față de lectura făcută de o persoană care mă cunoaște, direct sau din scris – lectura începe cu numele, transformat în ștampilă aplicată asupra textului, indiferent de cît de asemănător (sau neasemănător) ar fi în raport cu textele anterioare, indiferent dacă e mai bun (sau mai prost) decît aceleași texte.

Care au fost momentele (dacă au fost!) în care ați simțit că poezia și dă ceva poetului (nu doar ia)?

Romulus Bucur: Toate (sau aproape). E ca a face dragoste. Adică, a fi împreună cu o parteneră la care ții și care ține la tine (evit să folosesc cuvinte mari, gen dragoste, pasiune etc.). Momentul în care cei doi parteneri dau, fiecare, ce are mai bun, fără rest. Clipele, puține, cînd reușim să înfrîngem singurătatea noastră funciară. Și asta nu înseamnă neapărat momentul cînd am scris un poem. Aproape același lucru se întîmplă cînd citesc un poem pe care mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu: bine că l-a scris cineva, era nevoie. Am o listă de astfel de poeți, de astfel de poeme. Poate odată o s-o și pun pe hîrtie (nu că n-aș fi făcut-o, parțial, în Opus Caementicium).

Verbul a fi

André Breton  

Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are aripi, nu se așează neapărat la o masă liberă, seara, pe o terasă la mare. Este disperare și nu întoarcerea unei cantități de fapte nesemnificative, ca niște semințe care părăsesc o brazdă pentru alta la căderea nopții. Nu este nici mușchiul care se formează pe o piatră sau spuma care se clatină într-un pahar. Este o barcă ciuruită de zăpadă, dacă vreți, ca păsările care cad și sângele lor nu are nici cea mai mică dimensiune. Cunosc conturul general al disperării. O formă foarte mică, definită de bijuteriile purtate în păr. Asta e disperarea. Un colier de perle pentru care nu se găsește nici o încuietoare și a cărui existență nu poate atârna nici măcar de un fir de ață. Asta e disperarea. Să nu intrăm în detalii. Odată ce începem să disperăm, nu ne mai oprim. Eu însumi sunt disperat de abajur în jurul orei patru, sunt disperat de ventilator spre miezul nopții, sunt disperat de țigara fumată de bărbații condamnați la moarte. Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are inimă, mâna mea atinge mereu disperarea fără suflare, disperarea ale cărei oglinzi nu ne spun niciodată dacă e moartă. Trăiesc din această disperare care mă încântă. Iubesc acea muscă albastră care plutește pe cer la ora la care stelele zumzăie. Cunosc conturul general al disperării cu surprize lungi și subțiri, disperarea mândriei, disperarea furiei. Mă trezesc în fiecare zi ca toată lumea și îmi întind brațele pe un tapet floral, nu-mi amintesc nimic și mereu în disperare descopăr frumoșii copaci dezrădăcinați ai nopții. Aerul din cameră e la fel de frumos ca niște bețe de tobă. Ce vreme are vremea. Cunosc conturul general al disperării. E ca vântul din perdea care îmi întinde o mână de ajutor. Vă puteți imagina o asemenea disperare? Foc! Ah, sunt pe drum… Ajutor! Uite-i cum vin căzând pe scări… Și anunțurile din ziar, și panourile luminoase de pe canal. Grămadă de nisip, dispari, grămadă murdară de nisip! În liniile sale generale, disperarea nu are nicio importanță. Este o echipă de copaci care în cele din urmă vor face o pădure, este o echipă de stele care în cele din urmă vor face o zi mai puțin, este!

Traducere: Adrian Grauenfels

Ștefan Popa Popa’s – o forță a naturii

Ileana Vulpescu

Acest desen colorat a fost realizat de Ștefan Popa Popa’s (România), în mai puțin de 25 de secunde în timpul Festivalului de Desene Animate de la Sain Esteve (Franța), în octombrie 1995, și este parte a unui record personal pentru înregistrarea sa în Cartea Recordurilor Guiness.

Caricaturistul Ştefan Popa Popa’s,

Romulus Vulpescu

primul român ce a apărut în Cartea Recordurilor – 17 octombrie 1995, cu ocazia Festivalului Internaţional de Animaţie de la Saint – Esteve (Franţa), a obţinut premiul Cărţii Recordurilor pentru cele mai rapide caricaturi efectuate (într-o oră a efectuat 131 de caricaturi), dar şi pentru cele mai multe caricaturi, desene color realizate într-o perioadă de timp (2.772 piese în 10 zile şi 10 nopţi).

Expoziția cu lucrări realizate de renumitul caricaturist, 

în incinta castelului Csernovics, 

cuprinde portrete ale unor şefi de state, politicieni români 

și oameni de artă şi cultură, între care: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu. 

În Franța, în octombrie 1995, André Baur scria despre Ștefan Popa Popa’s că “este o forță a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul”.