Mefiență

Sunt aceeași oameni mereu, la fiecare nouă carte? Cât de importante sunt/in ce măsură țineți cont de sugestiile pe care le primiți?

Romulus Bucur: Obișnuiam să discut cu Sandu Mușina. De obicei cîte un poem. Sau cîte un grupaj. Am discutat cu Florin Iaru grupajul bătrînica care din Odeletă... Tot cu el, grupajul cărți poștale pentru înălțimea sa din Despre prieteni & singurătate. Volumul a mai fost văzut, în manuscris, de cîțiva prieteni, care mi-au dat feedback. Pozitiv, ceea ce nu întotdeauna e un lucru bun: te încurajează, dar nu-ți arată unde nu e ok ce ai scris. Și, în atîția ani, am căpătat un soi de mefiență față de lectura făcută de o persoană care mă cunoaște, direct sau din scris – lectura începe cu numele, transformat în ștampilă aplicată asupra textului, indiferent de cît de asemănător (sau neasemănător) ar fi în raport cu textele anterioare, indiferent dacă e mai bun (sau mai prost) decît aceleași texte.

Care au fost momentele (dacă au fost!) în care ați simțit că poezia și dă ceva poetului (nu doar ia)?

Romulus Bucur: Toate (sau aproape). E ca a face dragoste. Adică, a fi împreună cu o parteneră la care ții și care ține la tine (evit să folosesc cuvinte mari, gen dragoste, pasiune etc.). Momentul în care cei doi parteneri dau, fiecare, ce are mai bun, fără rest. Clipele, puține, cînd reușim să înfrîngem singurătatea noastră funciară. Și asta nu înseamnă neapărat momentul cînd am scris un poem. Aproape același lucru se întîmplă cînd citesc un poem pe care mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu: bine că l-a scris cineva, era nevoie. Am o listă de astfel de poeți, de astfel de poeme. Poate odată o s-o și pun pe hîrtie (nu că n-aș fi făcut-o, parțial, în Opus Caementicium).