Iată-ne ajunși să ne măsurăm prietenii cu suta de ani: 19 noiembrie, 1923 - 19 noiembrie, 2023. Centenarul Monicăi Lovinescu prinde pe picior greșit societatea românească - țara nu arată, nici pe departe, așa cum și-ar fi dorit-o cea care i s-a adresat “Pe unde scurte” în anii cei mai întunecați.
În 1997, aflându-se în București, Monica Lovinescu încredința spre publicare revistei România literară un text pe care i-l dedicasem în urmă cu un deceniu.
Reiau mai jos rândurile respective și scrisoarea de mulțumire primită de la Monica Lovinescu, nedumerit încă de întâmplarea că, atunci când am întâlnit-o prima oară, era cu 22 de ani mai tânără decât sunt eu astăzi.
Prietenia ei și a lui Virgil Ierunca a marcat profund călătoria mea prin acest labirint plin de capcane care se numește viață. Un dar de neprețuit.
Era sfârşitul lui Decembrie 1979. Trenul mă readucea acasă, după câteva nesperate luni de Occident. Aveam acel sentiment de cadavru viu pe care l-a încercat tot intelectualul român de după 1944, întorcându-se. Dar nu găsisem absolut nicio raţiune spre a hotărî: rămân. Ori nu avusesem curajul s-o caut. Sau îmi fusese, poate, frică să înfrunt o altă lume, care mi-ar fi spus, foarte curând: "Nu însemni nimic pentru mine". Oh! Teribila noastră spaimă de-a fi nimeni, omeneasca noastră vanitate de-a fi cineva!
Eram, zic, într-un tren de iarnă, incapabil să mă fixez într-o stare. Am scos din geamantan unul din cele două exemplare ale cărţii Monicăi Lovinescu Pe unde scurte. Era cel cu dedicaţie. Ajuns la Curtici, reciteam anumite pagini. Unul din vameşi mi-a confiscat mai toate cărţile din valize. Luându-mi şi exemplarul al doilea din cartea pe care tocmai o reciteam, ofiţerul mi-a spus cu un ton voit impersonal: „Monica Lovinescu? Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu. Ce mai face?“. „Bine“, am răspuns fără ezitare. Fără să mă gândesc ce fac. Fără să doresc a fi „curajos“. În timp ce-mi dădea să semnez o hârtie, vameşul s-a uitat insistent la celălalt exemplar al cărţii Monicăi Lovinescu deschis pe măsuţa din faţa mea. L-a luat în mînă şi râsfoindu-l liniştit a spus: „Ce citiţi, Domnule Tudoran? Sînt sigur ceva interesant.“ „Monica Lovinescu“, am răspuns din nou. Iarăşi fără să mă gândesc ce fac, lipsit de orice ostentaţie. „Aha! înţeleg“, a spus ofiţerul. Apoi, punând cartea înapoi pe măsuţa de lângă fereatra compartimentului, mi s-a adresat pentru ultima oară: „Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu...Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“.
Aflat în plină grevă a foamei, într-una din nopţile lui mai 1985, mi-a revenit brusc în minte acel „Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“. Ce cozonac bun de mâncat pentru psihologi, lingvişti, ghicitori în palmă şi în stele...!
Monica Lovinescu este azi numele unei instituţii şi asta fiindcă şi-a asumat curajul de-a fi nimeni. Căci dintre toate variantele posibile, şi-a ales-o pe cea mai lipsită de şanse: ziarist român la Paris scriind pentru acasă! Dacă aş vrea s-o măgulesc, aş spune c-ar fi putut deveni un excelent prozator de limbă franceză. N-a devenit. Dacă aş ţine cu tot dinadinsul s-o pun pe gânduri, aş afirma c-ar fi putut să se mişte în eseistica franceză ca peştele în apă. Nu s-a întâmplat nici asta. Dacă aş vrea s-o plictisesc de moarte, aş aduce vorba despre ce strălucită carieră de cercetare universitară ar fi putut avea în Franţa. N-a avut-o. Cum nu vreau nici s-o măgulesc, nici s-o pun pe gânduri şi cu atât mai puţin s-o plictisesc, mă mulţumesc să spun că tot acest lanţ de condiţionare n-are, de fapt, nicio noimă. Lucrurile sunt ceva mai simple: există oameni care au ambiţii, cariere, viaţă. Monica Lovinescu are destin. N-ar fi putut fi nimic altceva decât ceea ce este. Unul din răspunsurile cele mai plauzibile la spinoasa întrebare „persană“ Cum poţi să fii român? este: Monica Lovinescu.
Ştiu bine că un destin este o taină. Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb şi acum - ori tocmai acum! - de unde atâta putere de autosacrificiu? De unde intuiţia că poteca ta nu e decât aceasta? Ce stupid! Tocmai asta înseamnă a fi într-un destin! De fiecare dată când o ascult, de fiecare dată când o citesc, mi se pare că din discursul ei lipseşte ceva. Chiar aşa! Unde este invidia? Unde egocentrismul? Dar verdea ranchiună? Şi ce nu pot înţelege chiar în niciun chip - de unde atâta speranţă? Nu naivă, nu agitată, nu elaborată. E şi acesta semnul sigur al unui destin: să crezi acolo unde ceilalţi se îndoiesc, să speri acolo unde disperarea e asemeni unui zid de oţel fără fisură.
Nu cred în toţi scriitorii români pe care „jură“ Monica Lovinescu. Nu merg pe toate mâinile pe care ea le crede curate. N-am mai niciuna din speranţele la care ea nu renunţă. De necrezut, cred în Monica Lovinescu ca într-un fel de-a fi. În trenul care mă aducea acasă, în acel decembrie 1979, înţelegeam - cu fiecare pagină recitită - că n-aş putea fi niciodată atât de tolerant ca Monica, atât de entuziast. Că n-aş putea fi nicicând atât de generos. Nu eram şi nu voi fi, probabil, vreodată pregătit pentru asta.
Cunosc cel puţin câteva hahalere, care, pe timpul bâlbâitei lor existenţe bucureştene, dădeau acatiste la Domniţa Bălaşa, doar, doar, Monica Lovinescu le va pronunţa şi lor numele. Acum, occidentalizaţi nevoie mare, nu visează decât să ia locul Monicăi. Ca şi cum un destin poate fi luat cum iei nevasta altuia, ori poate fi furat precum găina vecinului de peste drum.
Îmi place extraordinar de mult când, vorbind despre ilustrul ei tată, Monica spune "E. Lovinescu". E semnul nobleţei autentice. Şi la fel de mult îmi place când Monica îţi spune "Fii serios, domne’!". E marca unei rare sănătăţi morale.
Vameşul de care v-am vorbit la începutul acestor rânduri e un fel de hârtie de turnesol. Duplicitatea lui faţă de infracţiunea mea „de-a introduce în ţară tipărituri subversive“ dovedea că, împotriva lipsei noastre de speranţă, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin, un discurs de vocaţie are efecte. Mărunta complicitate de atunci a vameşului (care nu mi se adresa cu "Tovarășe", ci cu "Domnule") poate deveni marea lui „complicitate“ cu viitorul mai omenesc de mâine. Şi e meritul Monicăi Lovinescu că, nedepăşind corsetul condiției de "jurnalist cultural“ a devenit, de fapt, un extrem de influent jurnalist politic. Din păcate pentru mine, mai întotdeauna când aş fi vrut să fiu lângă Monica Lovinescu, n-am reuşit. Nu altfel stau lucrurile azi.
Înţeleg că i se decerneazâ un premiu - detalii nu mi s-au oferit! Ştiu că cine priveşte un asemenea prilej solemn cu un mare zâmbet pe buze e chiar Monica Lovinescu. Nu mi-e greu să mi-o imaginez şoptind acel "Fii serios, domne’!", după fiecare cuvânt de laudă ce i se aduce. Şi în ceea ce mă priveşte, chiar asta încerc să fiu - foarte serios. Deci, mărturisesc: Monica Lovinescu este una din foarte puţinele instituţii pe care le iubesc. Mai grav - o şi respect. Ceea ce, în cazul unui mizantrop incurabil ca mine, e de necrezut. Dar cum altfel, decât de necrezut, este şi această Monică?
Da, Doamnă, sunt serios!
(România literară, nr. 19, 14 mai 1997)
