Poetul care nu există

Cristian Tudor Popescu 

Astăzi e ziua lui Traian Te. Era cu 2 ani mai mare decât mine, se împlinesc 10 în ianuarie de când, cum zicea el, „a dat colțul”.

Poetul Traian T. Coșovei a fost o ființă umană a cărei existență era imposibilă. Nu mi-o puteam explica. Într-o noapte, am dovedit împreună vreo 5 sticle de vin. Dovedite, dar spovedite, căci au fost combustibilul pentru un fel de turnir poetic. El spunea o poezie de-a lui, eu îi răspundeam cu versuri din Rilke, Esenin, Lubicz Milosz, Ileana Mălăncioiu, Tennyson, Minulescu, Yeats, din câte îmi amintesc. A doua zi, când m-a lăsat mahmureala, am scris dintr-o suflare acest text:

O formă de om

N-am crezut niciodată în critica de artă. Maximum de gest critic în domeniul ăsta e să iei pe cineva de mînă, să-l duci în fața tabloului sau statuii și să taci. N-am crezut niciodată în legătura dintre anatomie, biografie și poezie. Și cînd mă uit la ce e în capul meu din Traian T. am fehrma convingehre ! (brațul sus, pumnul strîns, căciula brumărie pe ochi) că n-o să cred nici de-acum înainte : un gagiu, un șmenar, o formă de om, un șocîte livid, hrănit cu neon, o loază, un pește, un cap de ogar, implorîndu-ți suta prin closete de bar, chitit să-ți ia gagica de sub cot și să-ți sufle gingaș țigara din bot. Ce te faci însă cînd năvîrlia asta soioasă pune hîrtia și pixul pe masă? Te holbezi, mut și senin, ca un liber cretin, la arcul de poezie arteziană care îl podidește O. Re. Le. pe omul ăsta care nu există, poetul Traian Te. Și nu-ți rămîne decît să duci și pe alții, de mînă, în fața acestei picturi ca de Bach în limba română.

În 1990, înainte să plec în Orientul Apropiat, corespondent al Adevărului în primul război al Golfului, pornit de Saddam Hussein, Traian a scris o poezie pentru mine. Am dus hârtia asta prin toate nisipurile, ca pe un talisman, care să mă apere. O mai recitesc, câteodată. În ultimul vers, tăiat de Traian, se deslușesc cuvintele „lacrimă încolțită”.

DESANT

lui Cristian Tudor Popescu

Amintirile noastre? Cap de mort pe epoletul din piele;

piele cu solzi de noapte și ceață – manta

cu oase încrucișate, de moarte;

fără de nume, fără de grad –

mantaua aceea de piele care a strâns în brațe

copilul numit Stalingrad

Visele noastre roase în șenile ce pier pe câmpuri de

mari bătălii;

viețile noastre, zbătându-se în vitrina de jucării,

adulmecând un marsupiu de disperare.

Jucării cu Naganul și vâna de bou ieșite la drumul mare

implorând un arcuș, o balalaică...

Tu, salbă

de mângâieri cu patul armei pe care se răsucesc amintirile noastre;

moarte fără cranii și oase, moarte zbătându-se

între coaste

de Atlantic, perfidă; desant de nisipuri și oase!