Poetul care nu există

Cristian Tudor Popescu 

Astăzi e ziua lui Traian Te. Era cu 2 ani mai mare decât mine, se împlinesc 10 în ianuarie de când, cum zicea el, „a dat colțul”.

Poetul Traian T. Coșovei a fost o ființă umană a cărei existență era imposibilă. Nu mi-o puteam explica. Într-o noapte, am dovedit împreună vreo 5 sticle de vin. Dovedite, dar spovedite, căci au fost combustibilul pentru un fel de turnir poetic. El spunea o poezie de-a lui, eu îi răspundeam cu versuri din Rilke, Esenin, Lubicz Milosz, Ileana Mălăncioiu, Tennyson, Minulescu, Yeats, din câte îmi amintesc. A doua zi, când m-a lăsat mahmureala, am scris dintr-o suflare acest text:

O formă de om

N-am crezut niciodată în critica de artă. Maximum de gest critic în domeniul ăsta e să iei pe cineva de mînă, să-l duci în fața tabloului sau statuii și să taci. N-am crezut niciodată în legătura dintre anatomie, biografie și poezie. Și cînd mă uit la ce e în capul meu din Traian T. am fehrma convingehre ! (brațul sus, pumnul strîns, căciula brumărie pe ochi) că n-o să cred nici de-acum înainte : un gagiu, un șmenar, o formă de om, un șocîte livid, hrănit cu neon, o loază, un pește, un cap de ogar, implorîndu-ți suta prin closete de bar, chitit să-ți ia gagica de sub cot și să-ți sufle gingaș țigara din bot. Ce te faci însă cînd năvîrlia asta soioasă pune hîrtia și pixul pe masă? Te holbezi, mut și senin, ca un liber cretin, la arcul de poezie arteziană care îl podidește O. Re. Le. pe omul ăsta care nu există, poetul Traian Te. Și nu-ți rămîne decît să duci și pe alții, de mînă, în fața acestei picturi ca de Bach în limba română.

În 1990, înainte să plec în Orientul Apropiat, corespondent al Adevărului în primul război al Golfului, pornit de Saddam Hussein, Traian a scris o poezie pentru mine. Am dus hârtia asta prin toate nisipurile, ca pe un talisman, care să mă apere. O mai recitesc, câteodată. În ultimul vers, tăiat de Traian, se deslușesc cuvintele „lacrimă încolțită”.

DESANT

lui Cristian Tudor Popescu

Amintirile noastre? Cap de mort pe epoletul din piele;

piele cu solzi de noapte și ceață – manta

cu oase încrucișate, de moarte;

fără de nume, fără de grad –

mantaua aceea de piele care a strâns în brațe

copilul numit Stalingrad

Visele noastre roase în șenile ce pier pe câmpuri de

mari bătălii;

viețile noastre, zbătându-se în vitrina de jucării,

adulmecând un marsupiu de disperare.

Jucării cu Naganul și vâna de bou ieșite la drumul mare

implorând un arcuș, o balalaică...

Tu, salbă

de mângâieri cu patul armei pe care se răsucesc amintirile noastre;

moarte fără cranii și oase, moarte zbătându-se

între coaste

de Atlantic, perfidă; desant de nisipuri și oase!

Într-un loc plin de poezie

... sub același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă față a acestei lumi. Acolo, un țăran de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu sufletul.

Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor pline cu zări“.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri, autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene psalmice pe care le va colora timpul“.  

Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe. Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.

Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.

Eli Gîlcescu