Mărturii

Lucian Mindruta

 

10 lucruri bune care mi s-au intamplat de Covid

1. M-am oprit din ce faceam obligatoriu.

2. M-am gandit la ce faceam. Am realizat ca era ori inutil, ori nu-mi facea nicio placere.

3. Mi-am adus aminte de mine, cel de dinainte sa fiu obligat sa fac lucruri. Si-am realizat ca au trecut de atunci decenii bune. Am realizat ca ultima oara in care m-am oprit sa ma intreb de rostul vietii mele a fost la 14 ani.

4. M-am uitat in jur la ce mi-au adus ultimele decenii de lucruri facute obligatoriu. Un pat. O casa. O masina. Hmmm. Atat de putin?

5. Mi-am adus aminte la ce am renuntat pentru asta. La carti. La visare. La bucurie. La revolta. La sinceritate. La viata.

6. Pentru ca izolarea a durat mai mult am apucat sa pun in balanta lucrurile: ce isi dorea societatea de la mine. Si ce imi doream eu de la viata mea. Am realizat ca viata mea a fost mereu pe locul doi. Societatea m-a batut constant la scor, eu crezand ca sunt invingator in meciul asta! Ce ironie...

7. Pentru ca izolarea a durat si mai mult, am descoperit ca, de fapt, cea mai mare suferinta si cel mai rau stres vine din planuri. Da, simpla organizare a vietii in care maine stii ce faci, poimaine la fel, saptamana viitoare e clara, exact asta e cea mai mare apasare. Eliberarea de program a fost ca o eliberare de catuse.

8. Am descoperit ca am 10 perechi de blugi si doar doua de training. Trebuia invers...)

9. Am descoperit ca nu am de fapt o meserie, nici cariera, nici rost. Am realizat ca singurul lucru clar sunt cei de langa mine. Doar ei au ramas, doar pe ei n-a putut sa-i puna la index nimeni.

10. Am fost fericit. Da, mi-e si rusine sa va spun: am fost fericit de Covid. Fara niciun motiv. Am uitat cat e ceasul. Am adormit la pranz. Am visat ca sunt din nou copil. Si am fost. Si dupa aia n-am facut un meeting report despre asta. Nici teleconferinta.

Trebuie sa recunosc: virusul asta simplu, primitiv si prost mi-a adus ceva ce n-au reusit atatia oameni destepti in atatia ani:

M-a dat inapoi pe mine insumi. Cel pierdut. Cel inchis.

Cel uitat in debaraua ambitiei desarte si prostesti de a fi Cineva...

Merci, Covid. Si chiar daca se termina rau, sa stii ca iti raman indatorat!

I'm going slightly mad

Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?

Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.

Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?

Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad”, e poate semnul că ți se dă o șansă.

Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.

A întrebat Sever Voinescu

https://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/intimplare-sau-destin-nu-stiu-dar-asta-e-povestea-interviu-cu-mircea-cartarescu

O Primăvară Cromatică

La prima impresie despre Nynna Vizireanu
Iarnă de alb. Albastru marin. Tuşe de purpuriu după cuvinte. Trăsături de verde rar. Joc de curbe. Surprinde viaţa. Serioasă cu şevaletul şi penelul, ca şi cu ecranul şi „mausul”. Spinoasă cu azurul. Răsfăţată (şi de poeţi). Victimă a nuanţelor. Pregătită de noi experienţe. Orgolioasă cu umbrele. Sensibilă (cu dimineţile şi apusurile). Spirituală (în rezoluţii radiometrice). Discretă (rareori cu violetul). Graţioasă (cu albul şi cu negrul). Ochioasă (spre şevalet). Maliţioase (cu purpuriul). Sufletistă (la prima tuşă). Gânditoare (la a opta tuşă). Profundă (la ultima tuşă). 
Veninoasă (când nu îi ies umbrele). Plină de compasiune (cu pânza ratată). Cu simţul umorului (la combinaţia cuvânt nuanţă de gri sau de ce o fi). Sarcastică (faţă de alb). Grijulie (cu marinarii Artei). Resemnată (când nu poate denumi culoarea prazului). Implinită (după expoziţie şi după apariţia interviului). Distrusă (de ce nu a scris nimic «veteranul» Constantin? Nici măcar un «like» ?). Renăscută (când citeşte ce am postat). Matură (faţă de mare). Luminată (la răsăritul soarelui deasupra mării). Sfârşită (după un apus reuşit).
Copilăroasă (cu turcoazul). Timidă (cu purpuriul). Senzuală (cu violetul şi liliachiul). Şarmantă (cu verdele rareori). Fericită (în „Arta conversaţiei”). Misterioasă (din copilărie, cu cartea). Mistuită (tot din copilărie, din dragoste de Eminescu). Mironosiţă (pentru cine vrea, nu putem ghici). Măgulită (de Eli). Nepăsătoare (cu şapte nuanţe de gri). Diafană (la răsărit). Translucidă (la apus). Sofisticată (la albastrul infinit). 
Puternică (din credinţă în copii şi în oameni, chiar virtuali). Senină (la trei zile după o expoziţie reuşită). Fragilă (la alegerea nuanţelor de maro). Vulnerabilă (la critici). Sălbatică (numai între orhidee). 
Cheltuitoare (pe ustensile). Libertină (cu marea). Aspră (cu nuanţele de roşu). Iubitoare de lumină (crepusculară). Visătoare (de nuanţe nedescoperite). Plânsă (când nu-i reuşeşte stacojiul). Zâmbitoare (că i-a apărut interviul). Remarcată (de iubitorii de culori). Crede în magia crepusculului. Savurează mişcarea valurilor (mai ales iarna). Întrebătoare (la nuanţe liliachii). 
Violentă (la redarea valurilor şi a umbrelor lor). Cu mulţi amici în «Artă». Înţeleaptă (în dialogul cu tinerii). Precaută (la combinarea albului cu negrul). Bănuitoare (cu interpretarea nuanţelor de roşu). 
Redă uşor verdeaţa (mai greu îi iese ceaţa). A redat oare şi fluturi (din cei cu aripi pictate deja de Cel de Sus). Întrebătoare (cum să redea parfumul florilor dimineaţa, când se ridică ceaţa). Fericită (normal, doar e iubită). Blândă (ca briza mării). Mai studiază încă surprinderea zborului păsărilor, infinitul magic al zborului lui Icar. Îi recomand redarea unei ploi de vară, a unei îmbrăţişări. 

CETITORIUL şi privitorul

Constantin Nițu

Și la a doua impresie

„Mici bucurii tihnite în stare de urgență“

Un ecou la „Cuvinte împotrivite” în „Răsunetul”

Gogea's Blog

Vasile Gogea, spre onoarea care îl caracterizează, nu a eșuat în „capcane”, cum se preconiza, nici nu s-a lăsat antrenat de luptele politice și civice contaminate de virusul bolșevismului și al antieuropenismului care au împânzit România cu ură și morb. Eradicarea discriminărilor sociale devenise necesitate. Vasile Gogea și-a exprimat ritmic în presă, iar în ultimii ani pe blogul personal, atitudinile, credințele, convingerile integrante. A devenit neînduplecat, față cu el fiind excluse orice tip de negociere din corpusul eticii sociale și al legilor democratice.

În România, sub influența privatizării frauduloase și a retrocedărilor scandaloase din patrimoniul național, realizate cu concursul organelor legislative ale noii puteri politice instalate, dovedesc că jurisdicția românească devenise obiedintă politicului. (Fără speranțe sau perspective de recuperare a daunelor economice și morale produse la umbra unor/multor „legi speciale”!) Pentru că de 30 de ani legislativul, juridicul și executivul tratează neglijent numeroase segmente ale sociatății, reflectate în măsurile bancar-economice oneroase.

Atitudinea lui Vasile Gogea în raport cu standardele politice, sociale și mentalitare a rămas inebranlabilă. „Împotrivirile” lui la valma neajunsurilor în care se bălăcește oligarhia frauduloasă românească prind ecou doar în spiritele desăvârșite, mereu mai împuținate în anii din urmă. Împotrivirile lui au primit drept răspuns numai șicane și obstrucționări din partea puterii de stat. Șirele de gânduri din Cuvinte împotrivite se desprind în numeroase efuziuni apoftegmatice, trimiteri sentențioase la literatura gânditorilor europeni, adesea însoțite de avertismente. Citez la întâmplare:

„Atenție, cetățeni conștienți ai României Libere! Genocidul fizic are toate șansele să se continue cu un genocid moral!” (în suplimentul „Libertate cu Dreptate”, nr. 4, 1990) „Repunerea imediată și necondiționată în drepturi a Constituției din 1923; Denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov și asumarea tuturor consecinețelor care decurg dintr-o asemenea decizie; Anularea rezultatelor alegerilor din 1946.” „La adăpostul teoriei „vidului politic” /…/ au început legiferarea tranziției de la socialismul ceaușist /…/ la o nouă mafie constituțională!” (în revista „22”, februarie 1991) „Demnitatea este tot mai mult un delict, iar opinia lucidă și liber exprimată – un act de trădare!” (în „Observator de Brașov”, 1995) „Se discută din nou despre proiectul de lege cu privire la obligativitatea declarării și controlului averilor demnitarilor. Inutil. Într-o țară în care am avut terorism fără teroriști, mineriade fără mineri, corupție fără corupți, antisemitism fără antisemiți, o asemenea lege n-ar face decât să legifereze existența unor îmbogățiți fără… averi!” (idem) Etc.

Relațiile interumane superioare sunt tratate cu spirit nobil, înalt. Iată un exercițiu de „reducere la simplitate”, îndreptat către Doamna Doina Cornea: <<Era odată un om „sărac cu duhul” care obișnuia seara înainte de culcare să citească dintr-o carte de rugăciuni. Într-o zi a trebuit să plece cu treburi socotite și peste noapte a tras la o casă de oameni. Înainte de culcare, omul a constatat că nu are asupră-i cartea de rugăciuni. O uitase acasă. Descumpănit, a îngenuncheat și s-a rugat astfel: „Doamne, Tu știi că eu sunt slab de minte și fără carte nu știu rugăciunile. Dar, uite ce-am să fac: eu am să spun de zece ori alfabetul, și șează Tu literele așa încât să se formeze cuvintele de trebuință pentru rugăciuni”! Pentru că Doamna Doina Cornea urma să împlinească 89 de ani, dar era bolnavă, în suferință și ar fi fost indecent să-i fie trasmisă urarea „La Mulți Ani!”, autorul a găsit mai potrivită o rugăciune, rostită în singurătate, precum creștinul de mai sus: „Doamne, am să spun de zece ori numele Doamnei Doina Cornea, și aranjează Tu cuvintele acestea ca să fie o rugăciune”!>> (pag. 168, 30 aprilie 2018)

                                                                                                      Virgil RAȚIU