Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?
Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.
Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?
Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad”, e poate semnul că ți se dă o șansă.
Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.
Mircea Cărtărescu
RăspundețiȘtergereSpune-mi ce admiri ca să-ți spun cine ești. Nu ce urăști sau ce disprețuiești. Eu admir ceea ce nu pot face eu însumi. N-aș putea scrie nici Veacul de singurătate, nici De veghe-n lanul de secară, nici Ingeniosul bine temperat. Nu m-ar ține puterile. Pentru cei care le-au scris am o admirație totală, ei sînt eroii mei, pe lîngă alte sute de poeți și prozatori. Iubesc diversitatea literaturii, faptul că și un haiku de cîteva silabe, și Divina Commedia sînt poezie. Că se poate scrie în mii de feluri, toate legitime, cum e infinit diversă lumea vie. Auzi de-atîtea ori: „Asta nu e poezie”, sau „Nu așa se scrie un roman”. Sînt o mulțime de resentimentari, sectari și extremiști care cred că literatura e doar ceea ce scriu ei. Dar scrisul fiecăruia dintre noi, oricît de vastă ne-ar fi inspirația, e doar o picătură în marea literaturii, doar o plantă într-o uriașă pădure.