Se afișează postările cu eticheta Mircea Cărtărescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mircea Cărtărescu. Afișați toate postările

vineri, 3 martie 2023

Duende

Poezia e starea de grație universală. Grația e greu de definit, dar ușor de recunoscut. Federico García Lorca, unul dintre cei mai mari poeți moderni, spunea:
Ce e poezia? Nu știu. Nici voi nu știți.” Și o numea tandru cu cuvântul ”duende” (spiriduș).
Una dintre manifestările poeziei naturale și universale e și poezia scrisă pe hârtie.
Poet nu ești după ce ai scris o poezie, ci trebuie să fi fost înainte să scrii măcar un vers. Poeziile din cărțile de versuri pot să nu cuprindă niciun strop de poezie adevărată.
Pentru că un poet nu este cineva care-a scris o carte de versuri, ci acela care poate vedea frumusețea. Nu doar unde o vede toată lumea, ci mai ales acolo unde n-o caută nimeni. Așa cum pentru un copil mic tot ce e-n jur e fantastic, miraculos și strălucitor, și pentru un poet fiecare detaliu al lumii șiroiește de poezie.
Mircea Cărtărescu

joi, 16 decembrie 2021

I s-a înțeles meritul

 

Îi mulțumesc Senatului Universității din București
pentru premiul
„Profesorul emerit al anului 2021“ pe care mi l-a acordat.

sâmbătă, 25 aprilie 2020

I'm going slightly mad

Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?
Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.
Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?
Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad, e poate semnul că ți se dă o șansă.
Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.

sâmbătă, 18 martie 2017

„Noi nu știm să fim nici bogați cu dărnicie, nici săraci cu demnitate“

Sigur, nu regret dictatura, faptul că nu mai avem un dușman care să ne coalizeze, care să ducă la acea mult dorită solidaritate intelectuală din anii '80. Dar ceea ce regret enorm este că am părăsit privirea pe verticală pentru orizontalitate.
Odată ce ne-au venit toate libertățile pe plaja socială, toate au rămas fără preț.
Nemaitrăind în carceră, nemaiavând presiune, scoica nemaifiind rănită de firul de nisip, a dispărut – pardon de vorbă lăcrimoasă! – a dispărut durerea, a dispărut conștiința literară!
Și pentru mine, apropo de destin, ultimul autor român cu adevărată conștiință literară, la modul tradițional, la modul vechi, a fost MarinPreda. E omul care a știut să-și ia în el toate cauzele literare și toate marile subiecte ca pe niște muze esențiale ale firii lui.
Preda a trăit Dostoievski, a trăit Cehov, a trăit Tolstoi, a trăit Camus, a știut să ia din toată forfota existențială, să o stoarcă și să facă alchimia operei lui. Este ultimul scriitor...
Din anii '80, pe de-o parte, aș lua poeziile Marianei Marin sau partea dureroasă din lunedism (termen care se referă la scriitorii optzeciști afirmați la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu - n.r.).
Deceniul acesta are o parte care râde și-o parte care plânge. Cărtărescu este singurul campion în amândouă!
Dar aș lua această durere, acest tragism, realismul insurgent, care începea să plângă precum un bufon! Eram într-o arenă de circ, eram hărțuiți, hărtăniți, alterați, călcați pe cap de un sistem îngrozitor și din același energetism nebun dansam hard rock, Rolling Stones, citeam Kerouac, Salinger și așa mai departe.
Iar de cealaltă parte, din anii '80, că vorbeam de destin, l-aș lua pe GabrielLiiceanu, cu "Jurnalul de la Păltiniș" și cum a ajuns el, în 30 de ani, de la Noica la Cioran, de la filosofie la existențialism, și a devenit – cel care era și se dorea filosof cu carte, traducătorul lui Heidegger, deci tot ce poate fi mai abstract și mai ezoteric – a ajuns să-și facă hara-kiri, să scrie écorché-uri culturale... Este cea mai spectaculoasă metamorfoză, cel mai spectaculos destin de filosof ajuns scriitor.