„Noi nu știm să fim nici bogați cu dărnicie, nici săraci cu demnitate“

Sigur, nu regret dictatura, faptul că nu mai avem un dușman care să ne coalizeze, care să ducă la acea mult dorită solidaritate intelectuală din anii '80. Dar ceea ce regret enorm este că am părăsit privirea pe verticală pentru orizontalitate.

Odată ce ne-au venit toate libertățile pe plaja socială, toate au rămas fără preț.

Nemaitrăind în carceră, nemaiavând presiune, scoica nemaifiind rănită de firul de nisip, a dispărut – pardon de vorbă lăcrimoasă! – a dispărut durerea, a dispărut conștiința literară!

Și pentru mine, apropo de destin, ultimul autor român cu adevărată conștiință literară, la modul tradițional, la modul vechi, a fost MarinPreda. E omul care a știut să-și ia în el toate cauzele literare și toate marile subiecte ca pe niște muze esențiale ale firii lui.

Preda a trăit Dostoievski, a trăit Cehov, a trăit Tolstoi, a trăit Camus, a știut să ia din toată forfota existențială, să o stoarcă și să facă alchimia operei lui. Este ultimul scriitor...

Din anii '80, pe de-o parte, aș lua poeziile Marianei Marin sau partea dureroasă din lunedism (termen care se referă la scriitorii optzeciști afirmați la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu - n.r.).

Deceniul acesta are o parte care râde și-o parte care plânge. Cărtărescu este singurul campion în amândouă!

Dar aș lua această durere, acest tragism, realismul insurgent, care începea să plângă precum un bufon! Eram într-o arenă de circ, eram hărțuiți, hărtăniți, alterați, călcați pe cap de un sistem îngrozitor și din același energetism nebun dansam hard rock, Rolling Stones, citeam Kerouac, Salinger și așa mai departe.

Iar de cealaltă parte, din anii '80, că vorbeam de destin, l-aș lua pe GabrielLiiceanu, cu "Jurnalul de la Păltiniș" și cum a ajuns el, în 30 de ani, de la Noica la Cioran, de la filosofie la existențialism, și a devenit – cel care era și se dorea filosof cu carte, traducătorul lui Heidegger, deci tot ce poate fi mai abstract și mai ezoteric – a ajuns să-și facă hara-kiri, să scrie écorché-uri culturale... Este cea mai spectaculoasă metamorfoză, cel mai spectaculos destin de filosof ajuns scriitor.

Dan C. Mihăilescu