Finala cea mare

La prima repriză, dormeam. 

Când m-am trezit, era deja 2-0. Știam că vor egala. Am fost de partea lor de la început. 

Nu știu de ce. Poate că Parisul (un vis de-al meu, nebifat pe lista de dorințe) a contat. 

Presimțeam că se va ajunge la prelungiri. 

După acestea, știam că rezultatul se află în mâinile altcuiva. 

Așa cum și viitorul lui Mbappe, și prezentul lui Messi. 

Chiar dacă unii spun că spectacolul unic fabulos acestei finale se datorează eminamente geniului lui Deschamps! 

Și poate, din ceruri, vrând sa ne arate cât de frumos este fotbalul, „La mano de Dios”.

Poate că nu ar fi trebuit să ningă azi

... o zi diferită, un poem, un fel de conspirație

pentru sărbători

nocturne traume îngropate

vieți 

ploi viscol

un pic prea mult, chiar dacă îmbrac aceeași haină

de acum zece ani, atinsă de levănțică și

noroc –

viziunea absolută a tot ce am

pierdut

chiar dacă există o limită,

nu am cum să dau de ea

 

(lucru)

Eli Gîlcescu

Sincronizări

Atunci când iarna visează deschid ferestrele

uneori le afund în tăcere

înainte de prima zăpadă subțiată

de nerăbdare

mi-am pus geamantanul în mijlocul camerei

pe scândura veche

îmbibată de așteptări

până își găsea în liniște un cod de onoare

mai aproape de cântecul păsărilor

ca o harpă de zefir

 

de guguștiucul casei și cuibul singuratic,

numai eu îi știu ascunsul cald și cu suflet

cel atârnat

de rădăcini în buzunarul hainelor

 

și încerc să mă conving că aici e locul unde trebuia să fiu

de acum cinci-zece ani

totul atât de la fel

totul atât de repede

s-a întâmplat

după ce totul atât de încet

chiar dacă nimic nu e special,

pentru că lucrurile banale m-au urmărit

chiar dacă numele pe o carte nu însemnă

că sunt

(în lucru)

 

Eli Gîlcescu

Cât pentru două vieți

F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.

C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?

F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.

C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?

F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.

C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?

https://www.catavencii.ro/florin-lazarescu-orice-pateste-rau-un-om-ti-se-poate-intimpla-la-un-moment-dat-si-tie/

Un autor cu o voce inconfundabilă

Geo Galetaru este, deja, autor de monografie. Debutant întâmpinat cu entuziasm, în urmă cu decenii, poetul a confirmat, iar evoluțiile liricii sale au demonstrat un destin aparte în literatura noastră contemporană, un protagonist discret al propriilor înălțări prin valoarea operei sale.

Poetul îmbracă în fiecare zi mantia de catifea rasată a autorului care-și respectă vocația, care are un program al său, care asumă tot ceea ce magiile propriilor risipiri oferă dinamicilor culturii, nu doar din provincia bănățeană. Acestei credințe în scrisul care mântuie îi este dedicată și cartea de față, unde melancolia intimistă, reflex surrealist, și imaginarul torturat de disperări existențiale, dar și de frenetice nonconformisme, alertează un eu al exuberanței patetizate și rememorează în această lume himeroidă obsesiile unui damnat. În iureșul contaminant al gesticulației lirice, uneori atins de o vagă ironie, se îngemănează discursul osmotic și toate convertirile și reconvertirile panoramate în superbia unor confesiuni la purtător. De cele mai multe ori, însă, un vizionar tragic antrenează simbolici ale devastării sufletului.

E mai degrabă un anti-elegiac poetul nostru, frustrările din infernul citadin și un impuls regenerativ iscă opțiuni ale demitizării. Metafora injectării extranee cu surdina melosului aproape iconoclast se așează între prioritățile explorărilor. Dramele ființei, o revoltă în care până și implacabilul e celebrat între alchimiile disperării, înscriu în cicluri de adeziuni febrile o poezie de costumare oniric-impresivă a revelațiilor. Tonusul convulsiilor pare a exprima un decadentism de primă etapă, poate chiar un deconstructivism semănând cu autopersiflarea, în descendența postbelică a frondei sentimental-ironice. Alte ipostaze de-romantizează, pur și simplu, cu o mască goliardică, definitivările edificiului parabolei, disimulând discursul detașărilor și înnobilând un nesfârșit madrigal. Prin revers, ludicul tamponează adeziunile altui registru din tema vieții, de pildă, și spectacolul propune scenariul rupturii post-simboliste în caligrafia re-clădirii memoriei, unul din agenții activi ai acestei poezii.

Poezia română a ultimelor decenii se binemerită cu volumele lui Geo Galetaru, un autor cu o voce inconfundabilă, cu o experiență personală și de ținută în peisajul culturii noastre actuale.

Ionel Bota

Generații pierdute

O cronică de Al. Cistelecan

Publicistica lui Tudoran trece în revistă un întreg catalog de metehne românești. Multe dintre ele sînt, inevitabil, relevate și pe parcursul dialogului. Analiza ethosului se împletește cu rememorarea faptelor. Propoziții cu forța inciziei în piatră se adună într-un breviar de observații tranșante, referitoare deopotrivă la anii comunismului și la cei postcomuniști. Dau aici doar cîteva exemple de asemenea incizii în morala românească și-n moravurile românești: „Cînd a trebuit să părăsesc România, țara era burdușită de genii tăcătoare. Azi, România este suprapopulată de genii trăncănitoare”; „Cu cît audiența înghite mai multe gogoși, cu atît crește mai mult oferta de gogoși”; „Gestul de a fi împins într-un colț pentru a ți se declara simpatia/prietenia/solidaritatea intrase în ritualul lipsei de solidaritate a epocii”; ”România este o colecție de asemenea generații pierdute”; „Duplicitatea – și în viața de zi cu zi, și în operă – a fost pentru cei mai mulți dintre noi cota maximă la care s-a ridicat radicalitatea noastră” etc. etc. Tratatul de simptomatologie românească din publicistica lui Tudoran și din acest dialog e, cu siguranță, unul din cele mai tranșant și mai dureros scrise. Oricît ar fi ele ieșite din indignatio, ca la latini, vituperațiile lui Tudoran par, totuși, mai degrabă ieșite dintr-o rană. Orice anomalie românească pare o suferință personală.

https://www.tudoran.net/post/o-cronic%C4%83-de-al-cistelecan

Un model

Iulian Boldea 

Într-o lume confuză, strâmbă, incoerentă, Maica Tereza a fost un model. De bunătate, smerenie și dăruire. Și-a dedicat viața celor mulți, a îngrijit săraci, bolnavi, orfani şi muribunzi. A primit Premiul Nobel pentru pace.

A spus la un moment dat: "Dacă îi judeci pe oameni, nu îţi mai rămâne timp să îi iubeşti.”

A fost canonizată de Biserică sub numele de Sfânta Tereza de Calcutta.

"Omul este irațional, lipsit de logică, egoist.

Nu are importanță, tu iubește-l!

Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste.

Nu are importanță, tu fă acel bine!

Dacă-ți atingi propriile țeluri, vei găsi prieteni falși și dușmani adevărați.

Nu are importanță, tu realizează-le!

Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat.

Nu are importanță, tu sa îl faci!

Onestitatea și sinceritatea te fac vulnerabil.

Nu are importanță, tu fii deschis și cinstit!

Ceea ce ai construit ani în șir, poate fi distrus într-o clipă.

Nu are importanță, tu să construiești!

Dacă-i ajuți pe oameni, se vor ridica împotriva ta.

Nu are importanță, tu să-i ajuți!" (Maica Tereza)

Cu Nobel, fără Nobel

 

Iulian Boldea 

Pentru că a mai trecut un sezon al Nobelului literar, alegerea Academiei suedeze fiind și acum întâmpinată cu perplexitate, să ne gândim puțin nu la cei care au primit premiul, ci, mai ales, la scriitorii uriași pe care Nobelul i-a ocolit. Tolstoi, Ibsen, Cehov, Proust, Kafka, Musil, Malraux, Montherlant, Nabokov, Borges, Buzzati nu l-au luat. Nici Virginia Woolf, Joyce, Julio Cortazar, Ismail Kadare, Milan Kundera, Umberto Eco sau Salman Rushdie. Nici Ernesto Sábato, nici Murakami, nici Philip Roth, nici Amos Oz, nici alții la fel de valoroși, ignorați în favoarea unor scriitori care ne spun prea puțin spre deloc azi, fiind mai mult sau mai puțin uitați (câteva exemple: Frédéric Mistral, José Echegaray y Eizaguirre, Rudolf Christoph Eucken, Paul Heyse, Verner von Heidenstam, Karl Adolph Gjellerup, Erik Axel Karlfeldt, Frans Eemil Sillanpää, Derek Walcott etc. etc). Criteriile Academiei Suedeze par să fie altele decât cele valorice. Ele sunt etice, ideologice sau geopolitice, ocolind cu o obstinație și o miopie de neînțeles scriitorii de mare valoare, notorietate și autoritate.

Să ne reamintim că în 1988 apărea cartea "Nobel contra Nobel" în care Laurențiu Ulici pune în discuție aceste selecții discutabile, propunând o listă cu scriitori care ar fi meritat premiul: H. Ibsen, M. Twain, A.P. Cehov, A. Strindberg, J. London, G. Trakl, M. Proust, F. Kafka, R. M. Rilke, J. Joyce, C. Sandburg, C. Kavafis, F. Pesoa, M. Bulgakov, F.G. Lorca, S. Esenin, C. Pavese etc. Din literatura română pe lista lui Ulici figurează I. L. Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

Despre fericire și nu numai

Sistemul educațional ar trebui să predea arta vieții, ar trebui să predea arta de a iubi, arta meditației și, în final, arta de a muri frumos. Sistemul vostru nu este un sistem educațional: nu face decât să creeze funcționari, șefi de gară, poștași, soldați... și voi îi spuneți educație!". Nimeni nu a analizat vreodată cu atenție modul în care funcționează societatea: putem spune doar că a funcționat într-un mod absolut criminal. Societatea are nevoie de categorii, de ierarhii. Până acum a fost o societate competitivă, iar simpla idee de competiție este un pericol pentru ființele umane. Un om poate fi numit idiot doar dacă este comparat cu cineva care pare inteligent. Odată am fost oaspete într-o casă și în seara aceea stăteam în grădină; era un copil de cel mult șase ani, un copil unic, și l-am întrebat: "Cum te cheamă?". El a răspuns: "Până acum am crezut că numele meu e "N-ai voie sa faci asta!". Acesta este un aspect foarte important: Orice ar face un copil, adulții sunt mereu la pândă pentru a-i spune să nu facă asta. Nimănui nu i se permite să se dezvolte conform propriei naturi și acesta este principalul motiv pentru care există atât de mulți idioți în lume. Osho (Chandra Mohan Jain)

Rămâneți continuu într-o lună de miere. Continuați să căutați și să vă căutați unul pe celălalt, găsiți noi moduri de a vă iubi, găsiți noi moduri de a fi unul cu celălalt. Osho (Chandra Mohan Jain)

Tristețea dă profunzime. Fericirea dă înălțime. Tristețea dă rădăcini. Fericirea dă ramuri. Fericirea este ca un copac care merge în cer, iar tristețea este ca rădăcinile care coboară în pântecele pământului. Ambele sunt necesare, iar cu cât un copac merge mai sus, cu atât mai adânc merge, simultan. Cu cât copacul este mai mare, cu atât rădăcinile lui vor fi mai mari. De fapt, este întotdeauna proporțional. Acesta este echilibrul lui. Osho 

Premiul Nobel pentru Literatură

Annie Ernaux

Toate greutățile pe care le-am îndurat au fost doar repetiții pentru a mă pregăti pentru această durere devastatoare. (Annie Ernaux)

Personal experiences are the source for all the works of Annie Ernaux, 

this year's winner of the Nobel Literature Prize. 

She is the pioneer of France's "autofiction" genre, 

which gives narrative form to real-life experience.

Ernaux has written over 20 books – many of which have been school texts in France for decades.

Experiențele personale sunt sursa tuturor lucrărilor lui Annie Ernaux, 

câștigătoarea de anul acesta a Premiului Nobel pentru Literatură. 

Ea este pionierul genului „autoficțiune” din Franța, 

care dă formă narativă experienței din viața reală.

Ernaux a scris peste 20 de cărți – multe dintre acestea fiind texte școlare în Franța de zeci de ani.

Când scriu nu am impresia că mă uit în interiorul meu, mă uit în interiorul unei amintiri. (A. E.)

Îmi dau seama că am lăsat o parte din mine într-un loc în care probabil nu mă voi întoarce niciodată. (A. E.)

Lacrimi în ochi

Există în spiritele puternice, o suspiciune generalizată în privinţa lacrimilor, şi asta cu atât mai mult cu cât faptul artistic ar avea drept consecinţă, căutată sau nu, aducerea lor în ochii spectatorului/cititorului. Asta ar însemna că trebuie să-l compromită (pe el care trebuie să se abţină – să se abţină de la asta – cu recea asprime a judecăţii) în abandon, în simulata relaxare a emoţiei. Se vede clar că opoziția în termeni de valoare se face între uscat şi rece pe de o parte, care desemnează un soi de forţă stăpânită, sigură de ea însăşi, rigidă, riguroasă, şi umed şi fierbinte pe de altă parte. Așadar activul şi pasivul – care e de fapt slăbirea defensivei: id est, prin ţinuta intelectuală. Josul aici, dacă nu josnicia, este infidelitatea faţă de efuziune, care dă voie, îşi dă voie, care organizează dispersia şi expansiunea subiectului gânditor – purtându-l dincolo de punctul (de vedere) rigid şi intransigent în care ar trebui să se menţină, intangibil şi integru. De aceea, ne lăsăm pradă lacrimilor şi ne pierdem în lamentări. Ceea ce e simţit ca fiind josnic şi insuportabil de către spiritele puternice este efuziunea, lirica efuziunii care înseamnă acel ipso facto pe care şi-l pierde forţa. Iar forţa este un status de la care nu ne abatem aşa uşor pentru că este garantul unei puteri (fie ea şi aparentă) faţă de sine şi faţă de alţii. Aşadar, trebuie oare precizat că forţa spiritelor tari este pe de-a întregul de esenţă cerebrală, că se stimează ea însăşi la înălţime atâta timp cât rămâne neatinsă pe culmile conceptului, fără a ceda nici măcar puţin nefastului bruiaj emotiv? Se vede care este vechea dihotomie, care condamnă latura animală în favoarea gândirii suverane. Și se înţelege de aici cum şi de ce, pe platourile noastre de teatru unde încarnarea, Dumnezeule, este inerentă, unde nu putem face abstracţie de bestia umană, rezoluţia contradicţiei trece cel mai adesea prin estetizare, stilizare, sau prin tratamentul prost al acestui jos, care se debarasează de el însuși – îl pune la distanţă – estetizând dezgustul şi respingerea violentă. Unde emoţia face loc comoţiei, unde exhibiţia agresivă exclude şi anulează compasiunea, acolo este organizată antipatia. Se întâmplă, astfel, în acest teatru ca antipatia agravată (emoţia negativă) să treacă, de fapt, drept un antidot împotriva pathosului. De unde şi ciudata şi paradoxala echivalenţă între antipatie şi anti-pathos. Există totuşi o logică pentru această tulburătoare contradicţie într-o societate morbidă în care orice sentiment pozitiv este sistematic categorisit drept o nebunie. „Vei fi murdar, hidos şi rău, spune doxa contemporană, ca să dai garanţia lucidităţii tale intransigente.”

Din volumul Quel théâtre pour aujourd’hui?, Éditions Les Solitaires Intempestifs

Text apărut în limba română în INFINITEZIMAL 4 / 2014

Traducere colectivă de Ada Hurezeanu, Victorița Tudor, Nora Vasilca, Adelina Vladislav, Mădălina Spiridon, George Săcuiu (studenți la Litere și Limbi străine, București).

Docili și îndoctrinați

 

IOANA ENE DOGIOIU

Școala românească nu cultivă originalitatea, spiritul critic, inventivitatea, ci obediența, conformarea, metabolizarea mesajului prefabricat. De ce? Pentru că așa au fost educați cei mai mulți dintre formatori și pentru că oamenii docili și îndoctrinați corespunzător sunt cu mult mai ușor de manevrat și condus.

 https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/prabusirea-grotesca-a-ministrului-cimpeanu-dar-complicii-sulfurosi-reteaua-cangrenata

Proverbe amish

Cele mai importante lucruri din casa ta sunt oamenii.

Lumea de mâine va fi modelată de ceea ce îi învățăm pe copiii noștri astăzi.

Este mai bine să le oferi altora o bucată din inima ta decât o bucată din mintea ta.

Când vorbești, amintește-ți întotdeauna că Dumnezeu este unul dintre ascultătorii tăi.

Cine nu are bani este sărac; cel care nu are decât bani este și mai sărac.

Cum petrecem Crăciunul are o importanță mai mare decât cât cheltuim pentru el.

A menționa greșelile altora nu ne scăpa de ale noastre.

Jumătate făcut este departe de a fi făcut.

Oamenii cu o inimă pentru Dumnezeu au o inimă pentru oameni.

Fii lent la mânie și grabnic să ierți și vei avea prieteni atâta timp cât vei trăi.

Adevăratul secret al fericirii nu este ceea ce dăruiești sau ceea ce primești, ci ceea ce împarți.

Cine sunt eu?

Florin Preda-Dochinoiu

 

Cine sunt eu?

... o inspirație de geniu, altruist și răbdător, vibrând la tot ce înseamnă artă

... un suflet divin – multibus merisibus – cu duh de artă aleasă dintr-o fluturare înveșmântată în grație

Cine sunt eu?

... un pictor vizual „altfel“, cu un stil aparte, care se cere, se simte, cultivând momente de înălțare, de sublimare a artei, ca o ripostă optimistă, de-mi pare că minunea de aici se trage

Cine sunt eu?

... un poet vizual, sensibil la gesturile mărunte, blând și generos cu prietenii, mai ales cu cei care se află într-o competiție de zboruri. Atunci, într-un joc fără cusur, cu talentul, munca și marele farmec care i-au permis să intre în prima linie de artiști vizuali din Gorj (și nu numai), îi răsfăță cu alte decorațiuni metaforice

Știu că nu se va opri aici. Vor urma alte expoziții, alte recorduri, alte zboruri, implicându-se activ și în poezie, diversificându-și, zi de zi, abilitățile artistice

Eli Gîlcescu

O iubire și un pianist în ceruri

 Dragă doamnă D'Albon, v-am simțit precară, fără putere și cu verva împuținată când ne-am întâlnit la Muzeul Literaturii cu ocazia lansării cărții dumneavoastră. Îmi pare rău că v-a prins boala chiar aici, cum ziceți, pe „fostul pământ”, și v-a afectat mare parte din activitățile pe care ar fi trebuit să le aveți de-a lungul acestei perioade, mai cu seamă cele legate de turneul lansărilor de carte. Sper să vă întremați cât de repede, să vă reintrați în forma care să vă permită reluarea scrisului și celorlalte forme de comunicare. Cred în continuare că acestea – scrisul, comunicarea – sunt gesturi vitale pentru dumneavoastră, fac parte dintr-un „mare rol” existențial, care poate că este la fel de important precum cel artistic/literar. Spun „rol” în sensul celor enunțate și cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că pentru dumneavoastră întreaga experiență de viață, inclusiv memoria și literatura, sunt cuprinse într-un joc dramatic fără sfârșit. Aveți avantajul, față de mulți dintre noi, că sunteți și creatoare de roluri, nu doar o interpretă, fapt pe care de asemenea l-am precizat atunci. Faptul că și eu – într-o măsură mică totuși, poate conjuncturală – am ajuns să joc un „rol” în destinul cărților dumneavoastră și, prin aceasta, în viața dumneavoastră îl consider un noroc și un privilegiu. Mi-ar plăcea ca mersul lucrurilor să dezmintă ceea ce ne-ați comunicat cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că este ultimul eveniment de acest fel în țară, deoarece nu veți mai putea veni. Dacă veți mai avea putere să scrieți și să publicați, ar fi frumos să ne putem continua aventura împreună încă o vreme. Aveți multe de povestit, sunteți o lecție pentru mine, pentru noi – de pasiune pentru literatura noastră, pentru clasici, pentru Eminescu, de îndrăzneală în viață și în scris, de înțelepciune de viață. Dincolo de acestea, felul în care v-ați compus povestea de iubire-pasiune cu Dan Grigore a devenit, în opinia mea, un arhetip, o formă de „mitologie”, fapt pe care am încercat să-l sugerez la Buzău. Despre asta s-ar putea scrie mult, un eseu poate, întrucât găsesc în pasiunea dumneavoastră ilustrarea ideală a modelului trubaduresc de iubire-adorație, care duce la santificarea partenerului. O iubire care nu-și sfințește obiectul (partenerul/partenera) de altfel nici nu merită să-și poarte numele „iubire”. Dumneavoastră îl sfințiți și îl celebrați, aveți o manieră cvasi liturgică de-a reitera momentele și simțirile legate de Dan Grigore, iar acesta, prin transfigurarea augustă în care l-ați cuprins, a ajuns antum un „pianist în ceruri…”.

Multe aș putea să vă mai spun și eu, să vă împărtășesc din impresiile întâlnirilor, evenimentelor noastre împreună, dar cum sunt tentat să mă lungesc, aș risca să inițiez un roman epistolar probabil . Vă admir și vă iubesc, sunteți mai mult decât personajul care a intrat oarecum întâmplător în viața mea, sunteți o personalitate extraordinară și un exemplu de artist și de om la care mă voi gândi tot restul vieții, de la care voi încerca să mai învăț câte ceva pe măsură ce impresiile și amintirile, filtrate de timp, vă vor fi prefăcut într-o icoană laică a memoriei mele.

Vă îmbrățișez cu tot dragul și vă doresc sănătate, multă putere și să mai scrieți cu aceeași pasiune nestinsă ca până acum,

Vianu Mureșan.

Zbor de joi

După o pauză lungă, am ieșit în oraș, lovindu-mă de prieteni (nu puțini) la Galeriile de Artă „Constantin Brâncuși“.

A fost bucuria revederii de joi, într-o alergare „DE (SEMNe)!“ – de această dată – nicidecum pentru arte mici (fondator), ci într-o respirație poetică, izbindu-se de zboruri în competiție cu timpul, într-un joc fără cusur.

Nu știu cine a câștigat: poetul vizual sau pictorul vizual. Știu doar că a cultivat momente de înălțare, de sublimare a artei, ca o ripostă optimistă, acolo, rânduind-o frumos, de-mi pare că minunea de la el se trage.

Sensibil la gesturile mărunte, blând cu poezia, mereu impregnată de logica amintirilor și a viselor, generos cu prietenii.

Nu este Adrian Ghenie, nici Constantin Severin.

Nu apare nici în cea mai importantă galerie de artă din lume. Gagosian din New York, dar e un Ianus Bifrons al nostru, cel cu două chipuri și două iubiri: poezia și pictura.

Acum zece ani, la Poiana lui Mihai, a participat la evenimentul concurs „Suflet românesc“. Chiar dacă vă miră și sună paradoxal, a „furat“ și un premiu, denumit sugestiv „Decoraţii de metafore“.

Mereu neînvins și dincolo de artă și literatură – o descoperire minunată și un sentiment de bine. Și totul atât de românesc. Și dorința de a trăi pentru totdeauna prin ele. Într-o aură clară și puternică, radiind energie și tânjind după suflete să le prețuiască.

Bravo, Florin Preda-Dochinoiu!

Eli Gîlcescu

Garoafa de la reverul poeziei

E. G.

 Acum 5 ani, era una din clipele acelea prin care treci – una dintre acele clipe când simți nevoia să fii tu însuți (însăți), în adevărata lumină și despuiat/ă de toate cele, așa cum ai sta în fața lui Dumnezeu. E una din clipele acelea când „arșița e ca icoana – plânge ea ca să nu plâng eu“.

Și arșița ca icoana plânge și plâng și eu.

A fost acolo și în locul meu. A putut să străbată țara până în susul ei, din Brăila până la Satu Mare.

A ales frontul fără învingători al lui o. b. și al nostru al lui a. p și al acestei alergări de semne care tot merge în pețit și nu mai nuntește
nu s-au tras salve de tun, nu au dispărut copiii de la televizor și nu s-a făcut chetă, nimeni nu a pășit pe covor roșu, nimeni nu a venit cu limuzina...

Și a ales și evenimentul concurs „Zbor de vineri“.

E. G.

Și poeții așteaptă să fie scoși din umbră și puși în lumină. Iar Tavi, prin tine, face minuni. Cu tine, măcar o secundă, într-un zbor. Citindu-te, învață! Apropie-ți aproapele, nu-l înfrunta, nu-l repezi. Aud mereu expresiile „citește marea poezie“. Tu ești marea poezie, și toți te citesc pe tine și se bucură. 

Bucură-te și tu. Nu-i privi de sus. Fii cu dragoste și grijă cu poezia lor. Lasă-i să umple „vasele“ cu semne, până sus. Și poate că se va ridica și poezia lor. Nu suntem în Cana Galileea, suntem în Arta conversației și numai printre ei, puterea ta poate să facă minuni. Te rog, citește până la sfârșit. Poate că dai peste poezia bună. Pentru că tu ai fost alesul! 

F. S.

....dar nu pricep, nu văd... e doar o pâine din care mușcă toată lumea, pe apucate. nu privesc pe nimeni de sus, ba dimpotrivă: îmi plouă în cap cu un fel de smântână apoasă. nici cu gust nici fără. lumea se îngrămădește în semne. nu moare nimeni, dar nici nu se trezește din morți. e un pic căldicel. ori, pentru mine poezia este aer care doare. nu este obligatoriu să respirăm, dar este necesar să ieșim din rând. poezia nu se servește la micul dejun și nici nu se prea amestecă în acest „poate se ridică“ am citit până la sfârșit din prima. poezia este garoafa de la reverul hăinuței sub care stă ascunsă vederea. ce să zic... chiar nu știu să mă apăr în această situație: (mi se par doar poteci bătucite, cuvinte lipite unui obraz aspru. nu vor rezista... se vor scurge cu prima lacrimă. doar că lacrima este și nu se vede. toată dragostea pentru acești oameni. cei mai mulți au căzut în plasa editurilor. ăia care au dat zece milioane vechi ca să li se tipărească au mai pus încă trei și au primit și o diplomă de poet. ... tot dragul și respectul meu pentru că până la urmă și ei rup din florile de pe câmp – doar – doar una o fi înflorind la o mie de ani. în rest... știu doar că nu văd unul dintre scriitorii români, membri ai uniunii, să aprindă o lampă. cu câteva mici excepții. ca să nu mai spun că dintre cei de la pitești... m-au îngropat demult. să iertați ca nu înțeleg ce este poezia bună și nici altfel. vă îmbrățișez ca pe o mamă. nu o mai am și atunci caut prin toate mătușile o mamă care să mă apere

E. G.

De-aș fi putut să-l apăr pe T. B. Doamne, ce minune ar fi fost! Asemenea minuni ce numai Dumnezeu ni le pune în prag. Dar poezia trebuie să trăiască, chiar dacă mai șchioapătă pe alocuri. Până și apa doarme-ntruna îmbogățindu-și visul. Poetul de ce n-ar fi aidoma.

Cumva mai scârțâie din scurte opintiri, când mușcă lacom din pâine. Crezând că e prea caldă, primitoare, e de-ajuns.

Tu, iartă-mă, dar cine e supremul jurat, nu cititorul? Am urmărit pe facebook, am urmărit și blogul, pagini personale, cu ochi de vultur caut adevărul. Și l-am găsit la cititori. 

Știi, V. D. (Dumnezeu să-i dea putere în aceste zile grele pentru pierderea soției) a fost mai generos.

Știu ce suflet de poet ai. cum îți grijești poezia ca pentru o sărbătoare, o îmbraci ca pentru slujba de duminică, o porți ca pe o mireasă. Poezia ta mișcă sufletul în adânc de sunete de orgă, de clopote ce plâng. Mai știu că nu suporți pe cei ce-și vând poemul pentru o diplomă. Dar nu! Ei au ales știind că nu plătesc chirie, nici vamă de trecere în vreo antologie. Știe și Dumnezeu, prea-bunul. Poate că are câte un exemplar din cele trei săruturi, poate unul și din infinitul iubirii, cum va avea și dintr-un zbor de vineri. Nu crezi c-ar râde de cei ce-și cumpără un loc?

Uite sportivii cum nu au liniște, din concursuri se ridică, o treaptă, alta, sau coboară în clasament. De ce se tem poeții de concursuri? Da știu, în cercul lor e altfel. Se știu și premianții, și cei ce debutează. Se măsluiesc liste. Chiar și poezia. Ar trebui supusă unor teste, înainte de a se publica. Ar ieși pozitivă la... Chiorâș se uită unii la cei ce scriu mai bine. Oare n-ar trebui toți să muncească pe brânci pentru a ajunge sus. Să intre în concurs și cu un debutant, și cu cel care are deja un volum tipărit. Și mereu. Concurs pentru a ocupa un loc.

Așa că te îndemn să fii primitor cu poetul, ba chiar, plăcându-ți doar un vers, laudă-l, chiar de-l simți bizar, târându-și printre stele poemul său desculț. Până metafora pătrunde adânc și adumbrește versul, ai crede că plutește. 

Dintr-un „Zbor de vineri“

„Bună Eli, ce faci?“

Vorbesc cu ea la telefon și am stomacul cald, ca atunci când vorbeam cu mama. Părul și versurile ei albe, raiul de grădină pe care îl gospodărește, dar mai ales puterea de a înțelege viața și de a sta la cârma ei, filosofia artei iscusite de a traduce gânduri, toate acestea m-au determinat, cu puțin timp în urmă, să accept, fascinat de atâta încredere, invitația de a scrie. Și nu orice, ci poezie. Și nu oricum, ci într-un concurs.

Premiul Eikon mă onorează și înmărmurește în același timp.

In versuri, mă închin în fata vieții. O reverență cunoscută în lume, în fiecare zi înnoită în universul meu, dătătoare de speranțe și gânduri mai înalte decât iubirile pe tocuri, vara.

Iubesc viața, iubesc lumea și acum, mai nou, iubesc.

Prin poezie, iubirea nu are asemănare sau dușmani pe măsură. E simplă, iar cuvintele nu trebuie nici dezgolite, nici inventate. Iubirea a definit deja totul și nu trebuie decât să lăsăm deoparte viteza secolului și toate marile, mici preocupări la moda ca să o vedem. Iubirea colorează pagina. În fața ei, creatorul însăși se oprește din facerea lumilor și, cu capul sprijinit în culcușul palmelor, privește, copil, cum jucăriile lui merg singure, animate de un ingredient secret pe care el, din când în când, și parcă din greșeala, îl lasă în toți, în unii dintre noi mai la vedere, în alții însă, ascuns de zici că nu există.

Iubirea există în tot. Câteodată e greu să o aduci la suprafață, dar atunci când reușești, ce simfonie! „Ce clipe furate din eternitate / ce pași pe coloana infinitului /ce șoapte la masa tăcerii / și, dumnezeiesc de frumos te iubesc la poarta sărutului…” (pentru I.) 

Mulțumesc, Arta conversației! Mulțumesc, Editura Eikon!

Lucian Vasiliu

Toronto, august 11, 2022

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_79.html

Dintr-un „Zbor de vineri“

Am pornit în 2009 un blog. „Sedați-mă. Vă rog“. La început am vrut doar să îmi etalez dezaprobarea, dezamăgirea și furia în public. Așa gândeam eu că pot să îmi strig revolta și să atrag atenția asupra unui sistem ale cărui acțiuni rezultă în punerea pe picior de egalitate a cunoașterii cu ignoranță, și care ultimativ, dau unei prea vaste majorități dreptul de a crede că este ceea ce nu poate fi. Era modul meu de a protesta și a refula. Așa a început totul. Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, planul inițial a ajuns să dezvolte cu totul alte direcții. Scriam câteodată și de trei ori pe zi. Apoi au început să îmi vină și alte idei. Așa mi-am făcut curaj să public versurile pe care le scriam, dar nu le arătam nimănui. Teama de respingere exista în mod cert, dar curiozitatea a fost mai puternică și a învins. Voiam să știu. Trebuia să știu. Valorează ceva sau nu? Atât. Multă vreme am uitat că postasem niște poezii printre accesele de furie. Am uitat și de anxietate și de curiozitate. Nu știu cum a ajuns Eli Gîlcescu la blog, dar îi sunt recunoscător Energiei Universului că i-a pus sub ochi blogul meu exact acolo unde trebuiau să se alinieze planetele. 

Eram deja plecat din țară, când am primit mesajul care îmi cerea permisiunea să le introducă în volumul colectiv „Poezia iubirii“. Permisiunea! A mea! Pentru poezie! A fost un șoc. Unul din cele mai plăcute din viața mea. Nu am gândit niciodată că aș fi vreun mare poet. Gândesc încă și acum să las în urma mea două lucruri: un album muzical și o carte. Am titlul pentru amândouă, însă deocamdată doar albumul muzical a prins contur. Cartea are schițate doar ideile principale. Sunt confesiunile unui fost ateu și așa se va și numi. Sper să ajung nu doar să mă apuc de ea, ci să o și termin.

Să revin. Da. Am fost șocat. De fapt am fost inundat de trăiri și emoții. Simțeam nevoia să fiu și modest dar și să salt într-un picior, și să mă mândresc în fata lumii cu faptul că sunt un autor publicat și – mai ales – că sunt publicat, nu cum credeam eu că va fi în proză, ci în poezie.

Și dragoste pe deasupra. Nu că nu aș fi un romantic. Sunt incurabil. Doar că atunci când scriu devin un romantic mai pesimist. Rămas profund marcat am aflat cu respect și recunoștința că mai există oameni care cred că pot exista încă diamante în noroi. Este exact doamna îndrăgostită de litere și înșiruirea lor ritmică în cuvinte ce rimează (sau nu), care mi-a oferit o șansă nesperată și nevisată, o șansă la care nici măcar nu îndrăzneam să cred că am dreptul. Am învățat atunci despre mine că trebuie să îmi înving fricile și că nimic din ceea ce face un om nu are nici o valoare dacă nu le oferi publicului spre a fi radiografiate, catalogate și notate.

Așa am ajuns, până la urmă, pentru prima oară de când am învățat să produc sunete care să gâdile în mod plăcut urechile, acum mai bine de patru decenii, și piese originale. În timp ce scriu aceste rânduri încă primesc mesaje de felicitare pentru primul concert al trupei mele. Și acest prim succes își are originea în acțiunea altruistă a unui om care m-a găsit, m-a cules din hățișul internetului și mi-a arătat astfel involuntar care este calea și cum trebuie să pășesc pe ea. Aș fi vrut să ne întâlnim când aveam douăzeci de ani. Sau măcar treizeci. Toate inhibițiile provocate de educația comunistă primită în România Socialistă, ale cărei reminiscențe le simțim cu toții încă și astăzi, chiar amplificat, ar fi dispărut mult mai devreme, și nu aș mai fi bâjbâit prin întuneric mai bine de doua decenii, aproape trei. Mă întreb cât plus valoare a pierdut cultura românească din cauza asta acum...

Zece ani de la „Poezia iubirii“. Nu credeam că o să mai am ocazia. Dar E. G. recidivează în bunătate și mă motivează din nou să scriu. Să rescriu. Să gândesc și să regândesc estetic ce am de spus. Până la urma nu contează ce spunem, ci CUM o facem, nu-i așa? 

Trebuie să învăț să îmi exprim bucuria și recunoștința în astfel de momente. Trebuie să mă învețe cineva. Sunt atât de fericit încât orice aș spune mi se pare prea puțin și asta mă face să par adesea un pic diferent, ba chiar și arogant. Oare cum pot să îmi exprim bucuria sau amestecul de mândrie și smerenie când iată, acum, a venit și un premiu, care nu doar mă onorează, dar mă și obligă să nu mă opresc. Desigur, nu am să las presiunea acestei obligații să suprime sinceritatea gândurilor așternute sub formă de vorbe și nici să pun filtru între locul în care apare gândul și produsul fizic ce rezultă, fie el verbal sau în scris.

Mulțumesc, doamnă. Mulțumesc Editurii EIKON, tuturor celor responsabili pentru această nominalizare. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în cale oameni care să îmi redea speranța că încă nu este totul pierdut.

Mulțumesc!

Cris Irinoiu

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_12.html

Sau orașul în care l-a oprit întâmplarea

Dacă aș spune că e un boem, aș minți. Dacă aș zice că nu e, aș păcătui. El e o corcitură, din cele atât de puține, în care se întâlnesc, fără să se strângă de gât, un om de bibliotecă cu unul de viață. Altoiul ăsta poate duce singur în spinare o revistă, un chef, un prieten; o viață adică, nebătut peste degetele niciunei mâini.

Nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. El e pentru mine firul cu plumb după care citesc cât de drepte ori înclinate sunt episoadele acestor locuri. Dar ce e un fir cu plumb, ar zice cineva? O ață, acolo, și-o bucățică de metal! Nu, domnilor. E drept, nu e mare lucru. Ca să fii un fir cu plumb, îți trebuie un singur lucru – caracter.

Am spus că nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. Mai complicat e că am început să nu-mi mai închipui nici Bucureștiul fără el. Nu-mi dau seama care din noi e cam singur în orașul în care l-a oprit întâmplarea.
Dorin Tudoran
(Fragment din Orașele lumii, orașele mele, firul cu plumb – fișe pentru un reportaj sentimental, 1979, primăvara, apărut în Adaptarea la realitate, Editura Dacia, 1982)https://www.tudoran.net/post/firul-cu-plumb-la-80-de-ani