O carte ar trebui să fie un topor
pentru a deschide marea înghețată din noi.
Dacă vom fi amabili, să fie din simpla generozitate, nu pentru că ne
temem de vinovăție sau de răzbunare.
Vizitele lungi nu fac
prieteni buni.
Rațiunea este pur și
simplu o vastă tautologie.
Trăiește ca un erou. Asta ne învață clasicii. Fii un personaj
principal. Altfel la ce servește viața?
Sunt corupt până la os cu
frumusețea acestei lumi părăsite.
J. M. Coetzee
În copilărie Janusz
Korczak citea foarte mult. Mulți ani după, într-un jurnal scris în ghetou, el
nota: „Căzusem pradă cititului nebunesc, de neoprit. Lumea dispărea din fața
ochilor mei, pentru ca numai cartea să existe.” În anul 1898 s-a înscris la
Facultatea de Medicină din cadrul Universității Imperiale din Varșovia. În vara
lui 1899, a călătorit pentru prima dată în străinătate, în Suedia, unde a
învățat despre activitățile și munca pedagogică ale lui Johann Heinrich
Pestalozzi. Către sfârșitul aceluiași an, a fost arestat pentru o perioadă
scurtă pentru activitățile întreprinse în sălile de lectură din cadrul
Asociației Caritabile din Varșovia. A studiat 6 ani, repetând anul întâi
(primul curs). A studiat și la „Universitatea zburătoare" (o universitate
clandestină care promova auto-educarea). În timpul studenției, a învățat pe
propria piele ce înseamnă viața în cartierele mărginașe, proletariatul și
lumpenproletariatul. A aparținut Lojei Masonice „Steaua de Mare” a Federației
Internaționale „Drepturile Omului”, fondată pentru „a uni toți oamenii care sunt
separați de bariere religioase, pentru a căuta adevărul și a respecta celelalte
ființe umane.
A face o reformă a lumii înseamnă a reforma educaţia.
În naivitatea noastră, ne temem de moarte, uitând că, de fapt, viaţa este un cortegiu neîntrerupt de momente care mor şi renasc.
Lasă-l să trăiască din plin bucuria dimineţii şi să privească înainte cu încredere. Aşa vrea copilul să vadă lucrurile. Nu-i pare rău de timpul în care ascultă o poveste, stă de vorbă cu un câine, prinde o minge, priveşte atent o imagine, caligrafiază o singură literă - făcând toate acestea cu mare plăcere. Dreptatea este de partea copilului.
Janusz Korczak
... sau prietenia cu tine însuți
Citiți pentru voi înșivă, citiți de dragul inspirației voastre, pentru tulburarea dulce din capul vostru minunat. Dar citiți și împotriva voastră, citiți pentru întrebări și neputință, pentru disperare și erudiție, citiți remarcile sardonice seci ale filozofilor cinici precum Cioran sau chiar Carl Schmitt, citiți ziare, citiți pe cei care disprețuiesc, resping sau pur și simplu ignoră poezia și încearcă să înțeleagă de ce ei o fac. Citește-ți dușmanii, citește-i pe cei care îți întăresc sentimentul despre ceea ce evoluează în poezie și citește-i și pe cei a căror întuneric sau răutate sau nebunie sau măreție nu-i poți înțelege pentru că numai în acest fel vei crește, vei supraviețui și vei deveni ceea ce ești.
Adam Zagajewski
Încearcă să laude lumea mutilată.
Amintiți-vă zilele lungi ale lunii iunie
și căpșunile sălbatice, picăturile de vin, roua.
Urzicile care cresc în mod metodic
gospodăriile abandonate ale exilaților.
Trebuie să laude lumea mutilată.
Ai urmărit iahturile și navele elegante;
unul dintre ei avea o lungă călătorie înainte,
în
timp ce uitarea sărată îi aștepta pe alții.
I-ai văzut pe refugiați îndreptându-se nicăieri,
ai auzit pe călăi cântând cu bucurie.
Ar trebui să laude lumea mutilată.
Amintiți-vă momentele în care eram împreună
într-o cameră albă și perdeaua flutura.
Reveniți cu gândul la concertul unde muzica a
izbucnit.
Ai adunat ghinde în parc toamna
și frunze vărsate peste cicatricile pământului.
Lăudați lumea mutilată
și penele cenușii, un aft pierdut
și lumina blândă care se abate și dispare
și se întoarce.
Îndoiala este mai inteligentă decât poezia, în măsura în care spune povești
răutăcioase despre lume, lucruri pe care le-am știut de mult, dar ne-am
străduit să ne ascundem de noi înșine. Dar poezia depășește îndoiala,
indicând ceea ce nu putem ști. Îndoiala este narcisistă; ne uităm la
toate criticile, inclusiv la noi înșine, și poate că asta ne mângâie. Poezia,
pe de altă parte, are încredere în lume și ne smulge din costumele de
scufundări ale „eu” -ului nostru; crede în posibilitatea frumuseții și a
tragediei sale. Argumentul poeziei cu îndoială nu are nimic în comun cu
cearta ușoară a optimismului și a pesimismului. Marea dramă a secolului al
XX-lea înseamnă că acum avem de-a face cu două tipuri de intelect: resemnatul
și căutarea, căutarea. Îndoiala este poezie pentru resemnați. În timp
ce poezia caută, rătăcire interminabilă. Îndoiala este un tunel, poezia
este o spirală. Îndoiala preferă să închidă, în timp ce poezia se deschide. Poezia
râde și plânge, îndoială ironizează. Îndoiala este plenipotențiarul
morții, cea mai lungă și mai umbroasă umbră a ei; poezia aleargă către un
scop necunoscut. De ce alege unul poezia în timp ce altul alege îndoiala? Nu
știm și nu vom afla niciodată. Nu știm de ce unul este Cioran, iar
celălalt este Milosz.
Puțină ploaie, puțin sânge. Unghiile negre în august; și înnebunind, în banane. Ca și cum ar fi prins într-o caniculă tropicală, cu zeci de vârtejuri care se învârtesc în mintea cuiva, ne gândim la o ieșire sau o intrare: din sânul arzător al unui vulcan și în - în centrul unui uragan furibund. Și urmărind căile labirintice ale minții tale, capriciile întâmplătoare ale gândurilor tale în largul lor, șansele și capetele surplusului tău mental pe care le arunci cu neglijență asupra lumii, cineva vrea să fie pierdut într-un labirint; uimit și uimitor de descumpănit.
Adam Zagajewski
Și ziua de Vineri! Nu pleca vineri!
Un monument pentru eternitate.
Cred că de aici a pornit visul meu. De la
Ecaterina Șerban.
Amintirea ei a declanșat un click
puternic asupra mea.
Parcă mi-a transmis în tăcere că lucrurile
se schimbă, cresc, se ofilesc, dar amintirile continuă.
Și ce bucurie ar fi să știe că încă o iubim!
Ce duminică!
Să mă trezesc în lumea viselor lângă ea. Ce dar minunat!
Ca prietenia să zăbovească, să ne țină
aproape, să revină pe urmele lui Brâncuși și să ne bucurăm de Ziua poeziei.
Să înflorim împreună.
Eli Gîlcescu
20-21 Martie 2021
Pentru asta te iubesc: incapacitatea ta de a percepe toate defectele mele hidoase.
Uneori, când afli în sfârșit, îți dai seama că erai mult mai bine să nu știi.
E greu să fii lăsat în urmă. E greu să fii cel care rămâne.
De ce dragostea se intensifică prin absență?
Poate te
visez. Poate mă visezi. Poate existăm doar în visele celuilalt și în fiecare
dimineață când ne trezim uităm unul de celălalt.
Audrey Niffenegger
C.T.: Să ne întoarcem la ale vieții valuri. Crezi că învățăm ceva din ceea ce ni se întîmplă?
L.A.: Cum cred că am mai spus, poate tot într-un interviu realizat de tine, eu sînt un pesimist structural, prin urmare, nu cred că oamenii vor învăța ceva din experiența asta, cum nu au învățat nici din experiențe trecute, unele chiar mai teribile decît aceasta prin care trecem acum. Dacă ar fi învățat ceva, am dubii că am fi asistat la revenrirea spectaculoasă a discursurilor și grupărilor extremiste, de dreapta sau de stînga, nu contează, mai peste tot în lume. Nici n-am fi martori că tocmai asemenea grupări sînt cele mai vocale contra abuzurilor guvernamentale împotriva drepturilor și libertăților, că a ajuns omul normal la cap să nu mai aibă unde și cum să protesteze fără riscul de a fi confundat cu extremiștii. Pe de altă parte, viața unui pesimist – deși este singurul care se poate aștepta la surprize plăcute! – nu este o viață ușoară, așa că nu recomand această postură dacă nu e un dat structural. De altfel, și eu, ca să pot continua să respir, adopt din cînd în cînd un fel de optimism metodologic. Recomand asta tuturor. Și, deși mi se pare clar că nu e nici ultima, nici cea mai gravă pandemie, recomand să privim lucrurile, dacă nu cu optimism, măcar cu puțină detașare, seninătate. După marea pandemie de gripă spaniolă de acum o sută de ani, ne-am obișnuit cu gripa comună, am inventat vaccinurile de sezon. O să ne obișnuim și cu această nouă lighioană… Iar dacă nu, la ce ne-ar servi să murim triști?!
Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa
să-l supraestimezi, crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi,
dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic
din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către
sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care
trebuie să încerci să-l meriţi.
Éric-Emmanuel Schmitt
Ziaristul și scriitorul turc Ahmet Altan are șaptezeci de ani. Și-a petrecut ultimii patru ani într-una din închisorile regimului Erdogan, acuzația principală fiind aceea de a fi transmis mesaje subliminale organizatorilor și participanților la încercarea de lovitură de stat din Turcia, din 2016. Este condamnat la închisoare pe viață.
Nu voi mai vedea niciodată lumea este o carte uluitoare, pe care aș aseza-o lângă cele scrise de Viktor Frankl sau Aleksandr Soljenițîn și care ne arată modul în care regimurile totalitare (din diferite spații geografice și culturale, și din epoci diferite) încearcă și, din fericire, eșuează în a distruge adevărul, cultura și speranța.
„Mi-am dat seama încă o dată seama că, atunci când trebuie să faci față unei realități capabile să-ți întoarcă viața pe dos, aceeași biată realitate te va lua pe sus, asemenea, unui potop, numai și numai dacă îi cedezi și dacă te comporți așa cum aceasta se așteaptă de la tine să o faci. Ca unul care a fost azvârlit în valurile murdare, învolburate, ale realității, pot spune cu deplină siguranță că victimele ei sunt așa-zișii oameni inteligenți, care cred că trebuie să te comporți în concordanță cu această realitate. Există anumite acțiuni și cuvinte care sunt impuse de evenimentele, pericolele și realitățile înconjurătoare. Odată ce refuzi să joci rolul prestabilit, acționând, în schimb, și spunând lucruri neașteptate, realitatea însăși este luată prin surprindere – se izbește de digurile răzvrătite ale minții tale și se face fărâme. Apoi tu capeți puterea necesară de a aduna cioburile și a de a forma din ele, la adăpostul propriei minți, o altă realitate.” Ce splendidă declarație de forță, inteligență și speranță !
Raluca Elgyar
Singurătatea necesară pentru a trage la galera unui roman; singurătatea ca apărare de mediul ostil; singurătatea ca gheară în gât pe timp de boală. Peculmile disperării, Cioran: „Singura surpriză a singurătății este moartea” și asta după ce guști, tot în formularea lui, „aromele singurătății”.
Prietenul, bunul nostru prieten, urcat, cum ar spune Petru Ursache, „din înaltul de jos în înaltul de sus”, le-a încercat pe toate. Singurătatea, ca sindrom sau medicație, nu l-a izbăvit. A plecat cum a trăit, ca și Petru al meu: împăcat și tare.
Am fost primul cititor al ultimei sale cărți (așa cum a ținut să precizeze în dedicație), Sindromul Robinson, Polirom, 2014. O carte despre singurătate și bătrânețe, singurătate și moarte sau, pur și simplu, despre singurătate. A putut s-o scrie pentru că a fost fundamental singuratic. Perfect singur.
Da, Mareș a câștigat trofeul singurătății.
„Ave, Magda!”
Cât îmi lipsește salutul lui, cât îmi lipsesc lungile noastre conversații: „Tema mare, asta-i important, nu fleacurile cotidianului.” Ca și el, cred în tema mare (tema singurătății este una), în teme cu grad mare de risc, în roman de clasă, clasic.
Dar de ce aș scrie toate astea la trecut, când dialogăm și acum?
– Dragă Radu Mareș, ești un aristos. Personajul cel mai singur dintre toate personajele tale ești tu însuți. Ezit între două titluri pentru notațiile mele: Scriitorul, singur și Trofeul singurătății. Care ar fi mai potrivit? Pariul singurătății polifonice l-ai câștigat.
– Câte soiuri de singuratici există, Magda?
– Cei depistați de mine numai în romanul tău Deplasarea spre roșu sunt singuraticul melancolic, singuraticul îndrăgostit, singuraticul disperat, singuraticul în depresie. Ce subiect e mai tulburător decât singurătatea? Singurătatea prietenoasă, dar și singurătatea glacială, cu lumina stinsă, insomniacă, nemângâiată, singurătatea înfricoșată de boală și de moarte.
Atunci nu știam că el însuși era colosal de vulnerabil la boală și la moarte. Colosal era vocabula sa, des repetată, aproape tic verbal, sunând ca un fel de clopoțel. Pe celălalt cuvânt favorit, formidabil, îl așteptam să vină în dialogurile noastre. Și venea. Câteodată chiar despre un text al meu care-i plăcuse. Trebuie spus însă că Radu Mareș era foarte atent la cuvânt. E meserie asta. În proza lui, orice cuvânt e greu de înlocuit. Încercați. Eu n-am putut.
Mareș și-a oferit mereu capul pe tava criticii. Și-a asumat cu orgoliu eticheta de „expirat”. Mă pricep să scriu despre Mareș expiratul, pentru că mă las și eu provocată de etichetarea asta. La fel ca prietenul meu, nu cred că ideea națională e caducă. Și nu suntem nici șovini, nici nedemocrați dacă apărăm stilul etnic românesc.
– Ave, Magda! Eu prefer trăirea de gradul 1, nu 2. Vreau de la Proust carne și sânge realistice, cu rost artistic.Adieu, Marcel!
L-am contrazis.
– Vrei de la Proust război și sânge, ca de la Tolstoi? Nu curge sânge ca- n Război și pace, așa este. Nu-i sânge, ci o otravă dulce, cu gust de madlenă. E fleac să conservi „puțin timp în stare pură”? Pe mine, Proust mă prinde de la primele fraze ca o muzică fină – poate și pentru că sunt cititoare de poezie – îl ador.
A revenit cu părerile lui Céline despre Proust, prea dure să le trec aici.
– Nu te urmez deloc. Céline apasă prea mult pe pederastie, eu o trec cu vederea. De ce-l vezi pe Proust numai la umbra bărbaților în floare?
– Culmea e că admiratorii lui Proust (Camil, Adameș-teanca) nu scriu deloc ca Proust.
– Dar Anton Holban? Ții minte cum l-a pus pe motănelul Ahmed să doarmă cu capul pe Albertine disparuenumai ca să aducă vorba despre Proust? Să știi că tu poți și asta: să scrii ca Proust. Îți dau citate din tine care te contrazic. Tai, croiești materialul, dar când vrei să brodezi, brodezi precis și poetic. Constantin Cubleșan ți-a pus bine diagnosticul (cf. cronica din „Bucureștiul literar și artistic”, 5-6, mai-iunie, 2014).Vorbea acolo de descriere în „infradetaliu” plus sensiblerie. Știi ceva? Te prefaci, Radu Mareș. Să nu-mi spui că lingura lovită de farfurie nu-ți induce decât un zgomot, atâta tot. Ba îți aduce o senzație rară. La un scriitor profesionist, niciun detaliu nu este nesemnificativ. Contează dozajul. La tine este „milimetric”.
În vremea acestui dialog, Mareș, în „Discobolul”, dar și în „Asymetria”, vedea în „condiția postmodernității” nimic altceva decât „noul realism socialist” redivivus.
Nu spun că nu avea dreptate. Spun doar – și o tot repet – că nu toți optzeciștii sunt postmoderniști. Mai sunt și optzeciști independenți. După cum douămiiștii nu sunt toți minimaliști, postmoraliști, apocaliptici, nu toți refuză livrescul cu înaintași cu tot și zic da scatologicului. Autori mari fără feed-back? Greu.
Cum nebănuite sunt potecile narative, căile ficțiunii, Mareș surprinde mereu. Vrea să fie echivoc, ambiguu (deține câteva feluri de ambiguitate, chiar șapte) și este; vrea să spună neted ce are de spus – o face. Și nu-i simplu să scrii simplu.
Mereu reușește ce-și propune. În lista lui Mareș încap și Preda cu Moromeții, și Barbu cu Groapa, dar și Dumnezeu s-a născut în exil, Luntrea lui Caron, Zahei orbul, Noaptea de sânziene, roman ratat după marea critică, Bietul Ioanide, ratat după I.B. Lefter, lângă Cronica de familie, apropiere riscantă, în opinia mea, pentru autorul ei, Petru Dumitriu.
Am discutat cu Mareș despre două feluri de scriitură opuse: Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu și Le parreseux de Constantin Amăriuței, dar mai ales despre Goma Goma Goma. Am ajuns de la Balzac, recitit la greu (o sută de bucăți) de Radu, și la Fram, ursul polar, și la Toate pânzele sus.
Deși își administra grijuliu, ca să nu spun chivernisea, singurătatea, Radu Mareș a găsit mereu și mereu timp să mă sune după cel mai greu moment al vieții mele: plecarea Bătrânului. În Ursăcheștii (text folosit de mine ca prefață la Noi vrem cuvânt! sau alte feluri de cenzură, Eikon, 2015), Mareș narează începutul prieteniei noastre la o cină festivă, după un simpozion despre scriitor și carte, organizat de Adrian Alui Gheorghe, cu pricepere mare în a crea evenimente literare. La un vin colosal, ne-am recunoscut la prima vedere „nedușmani”.
Cazul meu, eliminarea din presă, „de o atrocitate aproape suprarealistă”, l-a obsedat. Îmi cerea mereu amănunte despre excludere și i-am dat destule. Pe mine și pe Petru ne vedea „strânși în doi ca degetele unui pumn, dar și ca țepii ariciului.” Solidaritate în succese văzuse, nu și „solidaritate la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung și când nu e în zare nicio speranță.
Când însă soarta te strânge în clește și curge sângele abstract al intelectualului, al artistului, – am studiat și asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeași uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a șaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i invidiezi în secret…!”
Lui Petru i-a făcut un veritabil portret de cărturar în mediu ostil, fără vocația compromisului, „din categoria celor care dacă îi lași în bibliotecă cu creion și hârtie nu le mai trebuie nimic.” Și încă: „El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îi simțeai tu, ca radiația corpului încins, dacă nu erai nesimțit și te comportai ca atare”. Între el și „clovnii literatori” era „linia insesizabil de subțire, dacă știai să privești, imprescriptibilă”.
„Ave, Magda!”. Subiect: generația noastră, care a cunoscut ce a pătimit „opera care nu servește”. Cui? Liniei partidului unic. Acum, ideologiei political correctness. Ne confruntăm cu cenzura-dresură? Da. E în trend să scrii contra marilor spirite, Eliade, Cioran, Noica, Bernea, Țuțea, nu mai vorbesc de Gyr și de Crainic, nu mai vorbesc de H.H. Stahl, Petru Comarnescu sau despre iconari: Traian Brăileanu și Mircea Streinul. N-am mai apucat să-i trimit cartea mea, Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic, dar i-am spus de titlul dăruit mie de Petru Ursache, pe patul clinicii cardio.
– Colosal titlu, Magda.
Leninstalinii, cum le spune Mircea Coloșenco, nu contenesc să-i nege pe martirii închisorilor comuniste, ca exponențialul Mircea Vulcănescu. Pe Mareș l-a deranjat uluitoarea anamorfoză făcută continuu de verzii ecologiști, foști roșii, și de fiii lor, vladleninii și ilicii, martirilor închisorilor comuniste, declarați la hurtă fasciști. Cred că, după ce a citit în „Fufa” (titlu-șoc de tabloid) sau așa ceva că „națiunea adună oameni fără scaun la cap, zărghiți”, s- a decis să scrie Când ne vom întoarce (Limes, Cluj Napoca, 2010). Un must read. O capodoperă. Carte de literatură mare, de Nobel.
Este un „Nu ne răzbunați!” vulcănescian în toate paginile romanului, dar și voința de a se dedica neamului. Gavril, supranumit Domnișorul, venit de la Cernăuți într-un sat de pe malul românesc al Nistrului, deține un formidabil spirit de sacrificiu. Este, în Când ne vom întoarce, și o poveste de dragoste , iar Mareș a știut că marile povești de dragoste sunt tragice.
– Magda, nu cumva e prea multă etnologie în roman?
– Deloc. Nunta Parscuței tinde spre un manual de datini in nuce, dar nu, dozajul tău e „milimetric.”
Radu Mareș bineștia că romanul începe când se termină documentarea, observațiile autorului despre istorie, mentalități, politică etc. Eu nu dețin tehnica lui: eșuez în inserturi.
Am discutat mult despre hybris. Și Hitler, și Stalin au fost atinși de hybris. Zelea-Codreanu și el, dar hybrisul lui Carol II e și mai urât, ca să nu pomenim de hybrisul lui Ceaușescu, cultivat de lăudători. Preotul Moța nu, nu-i deloc atins de boala asta. Am comentat spusele lui, citate de Noica: „Avem cu toții cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tunurile și mitralierele; este propria noastră cenușă.” Și sunt periculoși morții lor: strigă mereu Prezent, Prezent, Prezent.
Nici vorbă de hybris la Domnișorul, de orgoliu gonflat, narcisism, preaplinul sinelui. Își dorește o Bucovină ca soarele de pe cer. Și ce utopie luminată e asta! Gavril M., om tenace, demn, auster, curat moral-civic, construiește în sat și reconstruiește biserica voevodului Ștefan, arsă de ruși. Este ucis (romanul crește din realitatea istorică a anilor 30-40), pentru că deranja frăția teandrică, solidaritatea mistică. I-a venit de hac glonțul: „Ucide păstorul și turma se va risipi.” Katria simte moartea omului ei, vine pe calul negru, în rochie albă, cu pușca retezată. Moare și ea, dar trage prima, intrând în timpul etern al morții sacrificiale.
De ce e atât de blamat Eliade, văzut prin dioptrii de miopi, ca să nu spun prin creiere tembele (vorba lui Arghezi : „Ferește-mă. Doamne, de interpreți!”)? Pentru că a sperat în reacția Grund-ului la oribila „eliberare”, cea de la 23 august 1944, cu granițe încuiate și cu „reeducare” în gherle. Atunci, tradiția a fost cel mai mare pericol pentru ocupanți. Acum, e cel mai mare pericol pentru globalizanți.O vor stârpită din rădăcini. Și de ce deranjează elogiul „virilității”, când România e atinsă de maladia nepăsării? Cred că Mișcarea legionară e tema cea mai grea pentru istorici, dar și pentru ficționari, pentru că acolo s-au amestecat atâtea neadevăruri cu adevăruri.
Se repetă elevilor că geniul național nu există și, pe cale de consecință, sunt loviți în fel și chip rezistenții întru apărarea „celulei românești”. Și-i dau dreptate lui Th. Codreanu: adevăratul discipol al Școlii de la Păltiniș este Ioan-Aurel Pop, de unde și contrele de tot soiul. Iar detractorii săi nu sunt deloc detașați, dimpotrivă, nu ezită să-l transforme pe Nu în Da, privitor la un așa-zis angajament cu Securitatea.
Ce ne enerva deopotrivă pe Radu Mareș și pe mine era cultivarea ideii că românii vin dintr-o patrie îngustă și dintr-o limbă la fel de îngustă, așadar n-ar avea nicio șansă. Dar Joyce n-a pornit dintr-o patrie îngustă? Și câte alte exemple nu se pot da. Eram amândoi de acord că nici calitățile, nici defectele n-au vârstă; că nici nu există literatură de țară mare și de țară mică, de Center ori de Limes. Slobozeanul Șerban Codrin scrie poezie înaltă, la fel Paul Aretzu, din Caracal. Schenk scrie de pe Rin, Aurel Dumitrașcu de pe Bistrița. Parantetic spus, scrie și acum, grație prietenului său Adrian Alui Gheorghe.
Da, întorceam Lupercalia noastră literară pe toate fețele. Cei care ar trebui să fie opozanții guvernanților, rămași la fel de diplomatici și dilematici ca-n comunism; fostul activist devenit anticomunist; meritocrații care se lasă depersonalizați de puterea politică. Se folosește firul lung și firul scurt, ca să se dea direcții revistelor. Pe ordinea de zi: campania contra Goma; aneantizarea Istoriei lui Călinescu versus ediția completă Lovinescu; semnături contra catedralei, precedate de campania contra „fundamentaliștilor” ortodocși.
Și ce de rostogoliri fac turtele ideologice! După ce au exploatat ortodoxia, au trecut la catolicism; după ce l- au tămâiat pe Ceaușescu, au trecut la colindatul președinților, de la Ilici la Iohannis. Mai greu le-ar fi fost să treacă pe la sediile partidelor, că-s prea multe.
După versiunea totalitară, a venit versiunea globalizatoare. Îi aveam în vedere pe totalizatori și totalizați, pe foștii informatori cu cruce cât mai vizibilă la gât, pe egoprozacii „în carență de mesaj” (formulare Mareș), pe autorii de literatură sexizată. E sintagma lui). Un prozator bun n-are nevoie de proptea porno ori scato.
Radu Mareș a renunțat la treburile de editor. Geaba visezi la perpetuare editorială când n-ai nici bani, nici sponsori. A renunțat și la presa cotidiană, scăpând de ea ca Ulisse de Ciclop. Ne plăceau ziarele de format mare: broadsheet, serioase. S-au cam dus. Mareș a rămas pe „Acolada” și pe „Discobolul”. La scriscitit.
A venit, la urmă, Sindromul Robinson (Polirom, 2014), la care voi reveni.
Ave, Radu Mareș! Carte mare(ș). Carte grea.
M-a
atacat întrebarea din toate părțile, zile în șir, în regim de urgență, neputincios și
laș, fără să dau cu banu’ când e să scriu ce (nu) am înțeles din
această viață,
uneori la vedere sau ascunsă de ochii lumii. O mască.
Și nu știu de unde s-o apuc, de unde mai e sau ce-ar mai fi
putut să fie, să aducă cât de cât cu realitatea, să nu pară un vis trecerea... din ce în ce, cu pofte, interese, minciuni, frivolități.
Câte vieți
într-o viață? Cu bune sau rele, fără să le mai pot deosebi? Câte vrea Dumnezeu?!
Cu fiecare
zi se tot îndepărtează, până ce atârnă de un fir, rătăcită
în întuneric, uneori, cu gânduri bolnave, tremurânde, speriate. Atunci îi prețuim puținul care rămâne, înțelegem că toate
lucrurile bune au un sfârșit, așa și ea, oricum ar fi, la anaghie, o iubim.
Pentru mine, viața e viață, nicicând de ochii lumii, nici în concurență
cu cei mai norocoși, doar privilegiată față de mare majoritate a semenilor mei.
Atât cât m-am priceput s-o încetinesc, să o descurc, cât am izbutit s-o
întrețin, cât am reușit să mă împac cu ea, cât de des m-a trezit la realitate,
blocându-mi alegerile, de câte ori m-a lăsat fără cuvinte, de câte ori mi-a
aruncat plasa de siguranță,
de câte ori m-a învățat lucruri noi despre oameni, oameni obișnuiți care
devin monștri sau eroi, oameni care își fac rău unii altora, oameni manipulați,
oameni slabi, fără demnitate, oameni mult mai mult, sau mult mai puțin, sau
totul.
Chiar dacă mi-a vindecat rănile, mi-a ascultat visele și m-a ajutat să aleg
ce e mai bine pentru mine în această pandemie (fie și un vaccin Pfizer),
pe lângă lecțiile de engleză (Duolingo) și un jurnal de martor (un fel
de hoție cu dichis), nu refuz să mă expun într-o aventură îndrăzneață din care mai
am de învățat.
Sau așteptând miracolul în viața cuiva.
A scrie aici înseamnă să fiu în viață, să-i fi
înțeles lecțiile trăite, să-i pot îmbrățișa fiecare primăvară, să o apăr de meschinăria
vieții...
Pentru că timpul contează. Pentru
o viață care s-a înfruptat din trupul meu...
Ea, viața, între totul și nimic.
La ce e, la ce nu e, când o primești, fără să mulțumești, te bucuri de ea, fără să știi cum, o dai altora, când nu știi unde ai ajuns și o pierzi, fără să-ți dai seama (Voltaire).
Dacă nu știi ce să ceri de la viață, viața nu știe ce să-ți dea (Ileana Vulpescu).
Iar la sfârșit, Maria, tu însăți (ne)chestionată, după atâtea înțelesuri, ce așteptări ai de la viață?
Eli Gîlcescu
https://mariabacescu.ro/63-eli-gilcescu-ce-am-inteles-din-viata-asta/
Pearl S. Buck
Foamea face din orice bărbat un hoț.
Iubirea nu poate fi forțată, iubirea nu poate fi înșelată și tachinată. Iese
din ceruri, neîntrebată și neîncercată.
La fel ca Confucius din vechime, sunt atât de absorbit de minunea pământului și de viața de pe el, încât nu mă pot gândi la cer și la îngeri
Când oamenii buni din orice țară își încetează vigilența și lupta, atunci oaamenii răi predomină.
Mulţi pierd micile bucurii, aşteptând marea fericire.
Gabriel Garcia Marquez
Rămâne mereu ceva de iubit.
Nimeni nu merită lacrimile
tale, dar cine le merită nu te va face să plângi.
The aim of education should be to teach us rather
how to think, than what to think — rather to improve our minds, so as to enable
us to think for ourselves, than to load the memory with the thoughts of other
men.
James Beattie
