Un poem în turcă

Departe de a considera publicul un flecușteț nefolositor, dar nici stăpîn despotic, am descins, în vara lui 2007, la Izmir, la un mare festival de poezie. Avusesem și eu, ca orice românaș verde, complexele mele de superioritate: că turcii, că românii, că istoria multimilenară, că bașbuzucii… Din fericire, prima vizită la Istanbul mă readusese cu picioarele pe pămînt. Am fost atît de lămurit, că nici prin cap nu mi-a mai trecut să caut sabia lui Ștefan cel Mare, ci m-am chiombit zile în șir la toate minunățiile de, din și de lîngă bazare. Și am înțeles. Firește, atît cît se putea înțelege, că oamenii nu sînt mașini și că timpul lor pe pămînt e limitat, de aia e musai să inviți pe cineva la o cafea sau la un ceai, să nu treacă viața aiurea pe lîngă tine.

Așa că, atunci cînd m-am instalat într-un hotel de patru stele, dar cu un Internet de tot rahatul, mi-am pus în cap să vrăjesc publicul, să îl supun, ca un sultan, să fac mulțimile să mă urmeze, cum zicea poetul, ca la un semn. Zis și făcut. Am stat de vorbă mult timp cu una din organizatoarele festivalului (o belgiancă haioasă, iute la minte și căreia nu puteai să-i vinzi povești poeticești) și am reușit să învăț pe dinafară un poem, tradus de ea în turcă. A doua zi, cînd am urcat pe scenă, am măsurat publicul din ochi. Știam ce vedeam. Aceeași plictiseală politicoasă, aceeași falsă smerenie în fața inspiraților poeți ai dumnezeirii sau ai allahuirii, cunoașteți tacîmul. Nu-l cunoașteți? Păcat.

Dar, cînd am descins la tribună și, cu ezitările de rigoare, am început să citesc în turcă (hai, că era și un poem mișto, Aer cu diamante), lumea s-a înviorat, morții au deschis capacele coșciugelor, iar micul recital a fost un triumf. Ați înțeles cum se face? Așa se întîmpla și la noi, în anii ’60. Veneau cîntăreți străini și rosteau două-trei cuvinte în românește, iar publicul însetat se răcorea, trăia o viață nouă. Așa și cu mine. Un poem în turcă! Imediat am devenit vedeta locului. N-am să uit cum un poet belgian (care îmi părea mai vîrstnic, dar care, probabil, avea aceeași vîrstă ca mine) mi-a zis: “Te-ai descurcat. Ai luat caimacul”.

Florin Iaru

https://www.catavencii.ro/vrajeala-la-mare-distanta/

Averea bunei educații

Cartea aceasta se adresează celor binecuvântaţi cu copii, arătându-le pistele clasice ale unei bune educaţii. Veţi găsi în ea suficiente argumente şi sfaturi practice pentru a redeveni optimişti, dar şi realişti, adică foarte răbdători, căci buna educaţie nu e o marfă, ci un proces delicat de interacţiune pedagogică, pe fondul căruia noi înşine, ca părinţi, suferim o necesară evoluţie. Buna educaţie nu este nici o pradă, nici un premiu, ci un spor inteligent adus propriei umanităţi, într-o lume complicată şi nelipsită de riscuri. Odată obţinută, ea îi pregăteşte pe urmaşii noştri pentru o viaţă autentică, de care se vor putea bucura pe deplin, mai ales în momentele de cumpănă, când trebuie să aleagă o schimbare de parcurs.

https://edituraunivers.ro/produs/averea-bunei-educatii/

La umbra unui rid al feței

Mihai ȘORA

14 iunie la 15:07 · 

În jurul orei 19 a lunii iunie din anul de grație 2019, atunci când vii de la metroul din Piața Victoriei, când traversezi părculețul de lângă Muzeul de Geologie (neuitând, desigur, să-i dai binețe Doamnei Girafe), când intri pe Monetăriei și, apoi, în curtea Muzeului Țăranului, este încă zi. O lumină blândă, crepusculară, te însoțește pe drum, dar nu o bagi în seamă; ea se află acolo, învăluitoare și atât de firească, încât nu te gândești la ea, nu ții cont de ea; altele sunt simțurile stârnite în momentul acela al serii, după cum îți șuieră la ureche motorul dement al unei motociclete ori îți umple nările, plămânii și creierul parfumul înăbușitor al teilor.
Trei ore mai târziu, când ieși din sala de cinema, s-a lăsat deja noaptea: bezna cea mai hâdă. Pe același drum, la întoarcere, descoperi – călcând în ele – gropile, surpăturile și băltoacele de pe străzi. Nu ai văzut când a trecut timpul, nu ai fost p r e z e n t, nu știi nimic despre această „trecere“ și nici nu mai contează acum; singurul lucru care contează este să traversezi nevătămat gropile din întuneric.

Dragi prieteni,
am fost aseară la filmul „Apusul“ al lui László Nemes.

Dacă ar fi să comprim toată narațiunea într-un singur cuvânt, aș spune că este un film despre timp. Dar nu ca o cronologie oarecare, nici scufundare într-o memorie colectivă ori trepidație a vreunei încrengături de evenimente (deși filmul are accente de thriller). În Budapesta anului 1913, povestea și personajele sunt pretextul unui gând mai subtil și mai provocator decât rețetarul obișnuit al filmelor așa-zise „de epocă“, gen care etalează mai mereu decadența unei lumi, sordidul periferiei, viclenia, violența ori virtuțile omenești, cu, firește, decoruri somptuoase, dialoguri hibride ori manierisme scenografice. Filmul are câte ceva din toate, fără îndoială, dar toate par introduse ca „alibi“ cinematografic, subterfugiu narativ, când miza este, de fapt, în altă parte: în tranziția de la un timp istoric la altul, tranziție pe care nu o percepi și nu o înțelegi decât după ce ți-a apărut în fața ochilor – desfășurat cu precizia lui de ghilotină – cadrul final. Abia odată cu acest cadru prinzi sensul exact și anvergura filmului. Din punctul meu de vedere – o capodoperă. Întocmai ca în pictura lui Rembrandt: când stai prea aproape de pânză, nu vezi tranziția de la lumină la întuneric; ea este atât de discretă, infinitezimală, încât ochiul uman percepe doar materia propriu-zisă – uleiul și fibra de bumbac. Trebuie să faci un pas înapoi, să te extragi din vecinătatea imediată a tabloului, pentru a avea imaginea transferului de la strălucirea unei bucle, la umbra unui rid al feței.

Sunt multe pălării în film… Cu pene, volane, dantele, panglici și broderii, – pălării de damă. Arareori, apare pe ecran câte un joben, însă fără să ocupe multă vreme câmpul vizual. Filmul lui László Nemes este despre trecerea de la joben la casca metalică a bărbatului din 1914.

Aș revedea cu bucurie acest film; și – cunoscând acum povestea și personajele – mi-ar plăcea să-l revăd la patru dimineața, când, odată ieșit pe stradă, după proiecție, aș da peste soarele înviorător al dimineții.

Mihai Șora
București, 14 iunie 2019

P.S. Printre altele – și dincolo de vizionarea filmului –, două lucruri m-au încântat aseară:

1) reîntâlnirea cu Vlad Ivanov, ireproșabil și convingător în rol, ca în toate rolurile și ca în viața reală, de altfel;
2) actualizarea maghiarei mele pe care o credeam pierdută printre cratițele din bucătăria copilăriei: recunosc că mi-a săltat inima de fericire descoperind că nu am nevoie de subtitrare.