La umbra unui rid al feței

Mihai ȘORA

14 iunie la 15:07 · 

În jurul orei 19 a lunii iunie din anul de grație 2019, atunci când vii de la metroul din Piața Victoriei, când traversezi părculețul de lângă Muzeul de Geologie (neuitând, desigur, să-i dai binețe Doamnei Girafe), când intri pe Monetăriei și, apoi, în curtea Muzeului Țăranului, este încă zi. O lumină blândă, crepusculară, te însoțește pe drum, dar nu o bagi în seamă; ea se află acolo, învăluitoare și atât de firească, încât nu te gândești la ea, nu ții cont de ea; altele sunt simțurile stârnite în momentul acela al serii, după cum îți șuieră la ureche motorul dement al unei motociclete ori îți umple nările, plămânii și creierul parfumul înăbușitor al teilor.
Trei ore mai târziu, când ieși din sala de cinema, s-a lăsat deja noaptea: bezna cea mai hâdă. Pe același drum, la întoarcere, descoperi – călcând în ele – gropile, surpăturile și băltoacele de pe străzi. Nu ai văzut când a trecut timpul, nu ai fost p r e z e n t, nu știi nimic despre această „trecere“ și nici nu mai contează acum; singurul lucru care contează este să traversezi nevătămat gropile din întuneric.

Dragi prieteni,
am fost aseară la filmul „Apusul“ al lui László Nemes.

Dacă ar fi să comprim toată narațiunea într-un singur cuvânt, aș spune că este un film despre timp. Dar nu ca o cronologie oarecare, nici scufundare într-o memorie colectivă ori trepidație a vreunei încrengături de evenimente (deși filmul are accente de thriller). În Budapesta anului 1913, povestea și personajele sunt pretextul unui gând mai subtil și mai provocator decât rețetarul obișnuit al filmelor așa-zise „de epocă“, gen care etalează mai mereu decadența unei lumi, sordidul periferiei, viclenia, violența ori virtuțile omenești, cu, firește, decoruri somptuoase, dialoguri hibride ori manierisme scenografice. Filmul are câte ceva din toate, fără îndoială, dar toate par introduse ca „alibi“ cinematografic, subterfugiu narativ, când miza este, de fapt, în altă parte: în tranziția de la un timp istoric la altul, tranziție pe care nu o percepi și nu o înțelegi decât după ce ți-a apărut în fața ochilor – desfășurat cu precizia lui de ghilotină – cadrul final. Abia odată cu acest cadru prinzi sensul exact și anvergura filmului. Din punctul meu de vedere – o capodoperă. Întocmai ca în pictura lui Rembrandt: când stai prea aproape de pânză, nu vezi tranziția de la lumină la întuneric; ea este atât de discretă, infinitezimală, încât ochiul uman percepe doar materia propriu-zisă – uleiul și fibra de bumbac. Trebuie să faci un pas înapoi, să te extragi din vecinătatea imediată a tabloului, pentru a avea imaginea transferului de la strălucirea unei bucle, la umbra unui rid al feței.

Sunt multe pălării în film… Cu pene, volane, dantele, panglici și broderii, – pălării de damă. Arareori, apare pe ecran câte un joben, însă fără să ocupe multă vreme câmpul vizual. Filmul lui László Nemes este despre trecerea de la joben la casca metalică a bărbatului din 1914.

Aș revedea cu bucurie acest film; și – cunoscând acum povestea și personajele – mi-ar plăcea să-l revăd la patru dimineața, când, odată ieșit pe stradă, după proiecție, aș da peste soarele înviorător al dimineții.

Mihai Șora
București, 14 iunie 2019

P.S. Printre altele – și dincolo de vizionarea filmului –, două lucruri m-au încântat aseară:

1) reîntâlnirea cu Vlad Ivanov, ireproșabil și convingător în rol, ca în toate rolurile și ca în viața reală, de altfel;
2) actualizarea maghiarei mele pe care o credeam pierdută printre cratițele din bucătăria copilăriei: recunosc că mi-a săltat inima de fericire descoperind că nu am nevoie de subtitrare.