Cioran sau meseria de a trăi liber

Iulian Boldea 

Cu excepţia unei perioade de un an ca profesor la Braşov, în 1936, Cioran nu a cunoscut constrângerile unei slujbe. Mai mult, chiar în acea vreme, Cioran s-a sustras rigorilor profesiei de dascăl: „Ce făceam eu acolo, nu avea nicio legătură cu manualul. Erau numai nişte divagaţii”. Mai târziu, Emil Cioran a citit, a scris, a străbătut în lung şi în lat Franţa, devenind "scepticul de serviciu al unei lumi în declin", cum l-a definit Ţuţea, un filosof care şi-a scris "silogismele amărăciunii" într-un stil de o expresivitate unică. O viață "de leneș", cum spune chiar el, și o operă uriașă.

„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.” (Emil Cioran)

I s-a înțeles meritul

 

Mircea Cartarescu 

  

Îi mulțumesc Senatului Universității din București

pentru premiul

„Profesorul emerit al anului 2021“ pe care mi l-a acordat.

Nimic prea mult

 

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

 Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)

Tot ceea ce eu nu merit

Iolanda Malamen: Daniel Bănulescu, să presupunem că ai debuta literar în acest moment. Ca tânăr scriitor, ce ai aştepta de la critici, de la cititori, de la societate?

Daniel Bănulescu: Cred că nu s-a schimbat ceea ce aşteptam. M-ai pus în situaţia de a examina ceea ce aşteptam. Aş aştepta cam acelaşi lucru. Formularea s-ar putea să vină dintr-un soi de întâmplare, dacă mă întreb ce aş aştepta. Am citit spre sfârşitul unui almanah literar, cu mulţi ani în urmă,  o anchetă făcută printre scriitori cu o întrebare generală, uşor stupidă, iar după numele celor care răspundeau mi-am dat seama că era făcută în restaurantul Uniunii Scriitorilor. Întrebarea era: ce aşteaptă un bărbat de la o femeie? Răspunsurile erau diverse: să aibă picioare lungi, să ştie să gătească... Doi scriitori ieşeau din context: Gelu Iova, care spunea: „să-i placă să fie femeie“ şi un răspuns genial, al lui Eugen Suciu: „să-mi dea tot ceea ce eu nu merit“, este una dintre cele mai frumoase definiţii ale dragostei, de care am cunoştinţă. În concluzie, aş aştepta de la debutul meu, tot ceea ce eu nu merit…

I.M. Au fost şi schimbări radicale  în scrisul tău.

D.B. Da, și ele au venit tot de la sine. Nu ca o sarcină. Încerc să și spun pe scurt, ce s-a schimbat în literatura pe care o scriu. Tonul şi substanţa, datorită faptului că acum 20 de ani preţuirile mele în proză erau Salinger şi Saroyan şi inclusiv scrisul meu era un scris şmecheresc, adolescentin, dantelat, capricios, efeminat. De zece ani şi mai bine, scriitorii mei favoriţi sunt Tolstoi şi Hemingway. Este o mare distanţă între ceea ce scriam şi ceea ce scriu acum.

I.M. De altfel că Hemingway este într-o puternică revenire la bursa literară…

D.B. Este un scriitor de mare valoare, care, odată citit, îi încurajează pe oameni să scrie. Este un autor care la prima vedere pare că scrie ca un şcolar, cu propoziţii extrem de scurte şi de puternice, şi îţi dă forţă, momindu-te ca şi când totul ar fi foarte simplu. E un mare ajutor pentru un scriitor care munceşte la o carte şi nu poate ieşi din ea, să-l citească pe Hemingway. E o îmbărbătare. Cred că aceşti mari scriitori au lăsat urme. Am învăţat mult de la ei. De fapt, acum 6-7 ani m-am hotărât să devin scriitor profesionist.. O spun foarte serios. Un titlu minunat al lui Cristian Popescu rezumă chestiunea: „De ce nu vreau să mor poet“…

I.M. Concluzia este extrem de confortabilă: merită să trăieşti pentru literatură!

D.B. Merită, dar trebuie să ţi se dăruiască următoarea salvare pe care poate nu o găseşti singur, să te plasezi la mijloc între cele două contrarii. Încerci să smulgi cu dinţii din tine, să fii cât mai bun şi să faci eforturi cât mai mari şi să te dăruieşti cât mai mult, dar asta poate duce la un scris nevrotic. care suge şi îndepărtează viaţa. Pe de altă parte, trebuie să faci echilibrul cu punctul de a trăi  viaţa şi a o pune în primul plan. Dacă reuşeşti să găseşti acest echilibru în această întâlnire disperată şi fără confort, şi să ai liniştea şi bucuria ca să-ţi trăieşti în continuare în echilibru viața...

Bucurie, empatie şi devoţiune

Iulian Boldea 

Toţi cei care îl cunoaştem și îl apreciem pe criticul exigent, subtil şi bonom-ironic, cei care i-am stat în preajmă sau care ne bucurăm de generoasa lui prietenie nu putem să nu fim de acord cu aprecierile Profesorului nostru Ion Pop:

„S-ar putea spune, însă, atâtea despre omul Al. Cistelecan, generos, cu o prietenoasă exigenţă faţă de cei care îi caută prezenţa vie sau scrisă. De mai bine de trei decenii mă bucur să îi pot fi aproape şi că îl simt alături. Cu spiritul lui sclipitor, cu omenia lui profundă, cu cărţile sale cu care am devenit prieten de multă vreme ca şi cu autorul lor atât de tânăr, dincolo de orice cifră convenţională de calendar.“ (

Iulian Boldea, Aurel Pantea, „Al. Cistelecan sau bucuria exegezei“, Editura Limes, Cluj, 2012)

La mulţi ani criticului, profesorului, prietenului şi colegului Al. Cistelecan, cel pentru care exegeza înseamnă bucurie, empatie şi devoţiune!