De Ziua învățătorului

Gessica Albu este cu Elena Roată 

    Nu știu alții cum sunt, dar eu de fiecare dată când vin acasă și trec pe lângă Colegiul Național Tudor Vladimirescu, mă gândesc să intru repede înăuntru, să văd dacă este doamna dirigintă, ca să mă laud cu ce am mai reușit să fac în viața de când nu ne-am văzut.

    Doamna dirigintă mi-a fost ca o mamă, m-a construit (la fel ca mama mea) să fiu un om luptător. Și nu un simplu luptător, ci unul cu mindset de învingător. Cu logică în gânduri, pasiune în visuri și iubire în muncă. Așa se face că, de fiecare dată, când veneam acasă, eram cu o treaptă mai sus în viață. Și veneam ca un pui în cuibul mamei, să îi povestesc doamnei Roată că am reușit încă o data, încă o treaptă. Doamna m-a învățat să îmi setez ambiții înalte și să găsesc esența în fiecare lucru pe care îl fac. Plângeam de bucurie și de emoție, ne strângeam în brațe, iar eu prindeam putere să îmi iau zborul din nou din cuib, să plec să cuceresc lumea asta mare. Pentru că doamna dirigintă cândva m-a făcut să simt că pot face tot ce îmi propun, și că niciun vis nu este imposibil atunci când mi-l doresc cu adevărat și muncesc cu trudă și ardoare pentru el.

    Așa se face că după 10 ani de la terminarea liceului sunt tânăr antreprenor cu afacere în industria modei, profesez ca și manager de marketing în Germania și sunt mamă. Cum le fac pe toate nu știu, dar doamna Elena sigur m-ar înțelege. Tare mult mi-aș dori să-i pot spune că sunt bine și țintesc tot mai sus.

Îmi lipsiți enorm întotdeauna.

Toate reacţiile:

63Tu, Alexandra Roata şi alţi 61

Nimic prea mult

 

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

 Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)