Între cer și pământ

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. 

Jon Kalman Stefansson

Un miracol care trece neobservat

De ce avem o imagine atât de deformată a lumii? Explicațiile științifice și documentate le veți găsi la cei pe care-i menționam la început și nu doar la ei. Hans Rosling traduce în limbaj comun concluziile recente ale revoluției cognitive: avem o apetență pentru senzațional, suntem statisticieni catastrofali, nu gândim probabilistic, generalizăm cu prea mare ușurință, vedem peste tot creșteri liniare, ne uităm la cifre rupte din context, suntem fataliști, ne plac știrile negative și ne bazăm într-o proporție îngrijorătoare pe mass-media atunci când încercăm să discernem lumea din jur.

Radu Burnete

https://www.bookaholic.ro/povestea-cifrelor-seci-si-lumea-pe-care-refuzam-sa-o-vedem-factfulness-de-hans-rosling.html

Vianu Mureșan: „am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul“

I.G.: Și pentru că am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.

V.M.: Romanul pare să fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic, rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin, vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării. Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră, cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu noi bunul Dumnezeu.

Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat, un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.

Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară, încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic, alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte, Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.

Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor. El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit. În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în sine.

Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu” a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului, și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.

În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu, François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi încerc pana.

De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu, în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și amînvățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umblispoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te daicine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui, figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar personaj, ci este un demiurg al cărții mele.

Isabela Gîlcescu

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223

Vianu Mureșan, un spectacol titanic în lupta cu destinul

I.G.: În romanul dumneavoastră, „Nebunul lui Dumnezeu”, roman pe care l-ați adus și cititorilor româno-canadieni la ToRoFest, descrieti Clujul și imprejurimile lui în multe pasaje de o frumusete lingvistica deosebită, dar și mediul universitar, de multe ori cu ironie. De ce ați ales Clujul ca loc de desfășurare a romanului?

V.M.: În Cluj mi-am petrecut cei mai mulți ani de viață până acum, este locul pe care-l cunosc cel mai bine și aici am găsit tot ce îmi trebuia pentru a zugrăvi o lume de poveste: viața studenților, complexul studențesc Hașdeu – care are încă și azi pentru mine o încărcătură mitică pentru că acolo toți oamenii par veșnic tineri, îndrăgostiți și naivi, fetele au priviri de iubite și aerul miroase a fericire –, bibliotecile, anticariatele, universitatea, cimitirul, boemii și nebunii, universitarii cu ifosele lor magnifice și falsa lor autoritate, bovarismul profesoral și servilismul medieval grotesc al funcționarilor din universitate. Universitatea devenise în perioada la care se referă romanul o feudă la dispoziția eternului rector, în jurul căruia zburdau căpiați de emoție și ambiții trepădușii harnici de la toate facultățile, care s-au ales până la urmă cu bucăți mai mari sau mai mici din ciolanul pe care îl distribuia parcimonios El, Supremul – stăpânul universitar absolut.

În loc să fie locul elevației spirituale și al inovației științifice, universitatea devenise un ceaun birocratic în care fierbeau ambiții personale, vanități academice și cumetrii lucrative, iar cel care învârtea cu linguroiul în ceaun, rectorul, făcea uz mai degrabă de ascuțime simțului olfactiv decât de rațiune – în distribuirea de funcții și poziții academice, în înființarea sau desființarea de institute și catedre după simpatii și antipatii personale, mascate vulgar în spatele unei retorici de fațadă găunoase, a „competenței” academice în care nimeni nu credea –, cu toate că era filosof și se înfierbânta ades în neobosite perorații publice vorbind despre raționalitate, eficiență, competență, valoare, reformă universitară..., dar cu condiția să fie ascultat cu sfințenie de liota datornicilor și, la final, aplaudat cu frenezie și îmbujorare lăcrămoasă, declarat urgent unic și de neînlocuit.

Servilismul ajunsese criteriu de selecție în universitate și a dus la constituirea la nivel de catedre, facultăți, departamente și secții a unor conduceri și ierarhii arbitrare, vanitoase, despotice chiar, precum și la îndepărtarea unora dintre cei mai buni, serioși, studioși absolvenți ai multor specializări, chiar șefi de promoție, care au profitat de burse în străinătate și au rămas acolo, scârbiți de cumetriile obscure care au ajuns să paraziteze mediul academic și indignați de slugărnicia care se instalase ca habitus universitar, care devenise un profitabil modus vivendi. „Hemoragia creierelor”, fenomen grav în România postrevoluționară, e datorată și unor astfel de rectori și universitari – abuzivi, lipsiți de simțul valorii și măsurii proprii, oportuniști –, nu doar condițiilor socio-economice precare sau anarhiei politice. În fața acestui tablou tulbure eu în roman am reacționat cu parodie, pe care o prefer estetic lamentației tragice. Am doi maeștri de care nu mă desprind niciodată în opțiunile mele stilistice: Rabelais și Goya. Parodia și grotescul neguros caracterizează fundamental instituțiile, birocrațiile românești, ceeea ce le pune într-un conflict permanent, ascuțit sau nămolos cu societatea, cetățenii, oamenii normali.

În Clujul pe care l-am cunoscut, pe care l-am mistificat cu iluziile și emoțiile mele, am găsit toate elementele unei lumi în care carnavalul grotesc, farsa, sublimul visării tinerești, fericirea iubirii și credinței, dar și ratarea în boemă sau nebunie se întrețes aproape natural. Lumea romanului meu nu este senină, relaxată și fericită așa cum ne-ar plăcea nouă să fie viețile noastre, pentru că nici societatea, nici instituțiile și funcționarii publici, nici autoritățile, dar nici Dumnezeu nu-și dau silința să o asigure că viața are vreun rost sau o direcție. Fiecare personaj își trăiește viața într-o risipire entuziastă, fantasmagorică din care e bine să nu-l scoată nimeni pentru a nu distruge echilibrul și direcția vieții sale evanescente și opace. Mai degrabă e o lume cu susu-n jos, pe care ca să n-o fac tristă am preferat să o fac derizorie, ridicolă. Pentru tragedie este nevoie de o anume demnitate, chiar măreție a situațiilor de viață. Noi nu suntem tragici, noi suntem doar caraghioși și ridicoli, iar viața noastră nu e un spectacol titanic în lupta cu destinul, ci o ciorovăială zgomotoasă a păpușilor de cârpă. De altfel aceasta e și prima imagine a romanului meu – o bunicuță care croșetează păpuși, copii, animale, anotimpuri – ea este creatoarea și stăpâna lumii.

Isabela Gîlcescu

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223

Merit ceva mai mult...

... ceva să-mi schimbe gândurile.

Și atunci citesc.

O carte, uneori la întâmplare.

La întâmplare... despre cei veseli.

Despre „cei mai buni dintre cei buni care nu pot fi decât veseli. Pentru că e mult mai bine să fii vesel. Iar afară de asta veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor, încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și cu toate astea nu mai rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți din cei veseli. Rămăseseră cumplit de puțini, al dracului de puțini. Și dacă ai să gândești mult așa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât...“

„Pentru cine bat clopotele“, Ernest Hemingway, un roman de o mare frumusețe, împregnat adeseori de o anumită demnitate solemnă și de poezie, alteori, printr-un umor real și suculent, scăldat într-o aură specială. Un roman pe care îl citesc pentru  a nu știu câta oară. Și de fiecare dată îmi pare altfel. Iar epigraful folosit de autorul romanului este de-a dreptul tulburător. Cuvintele aparțin poetului englez din secolul al XVII-lea John Donne.

„Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat.“

Citindu-l, mă gândesc la foamea lui Dumnezeu. Foame de ceva dulce. Pentru că a ales-o pe Doamna R. să-l îndulcească într-atât, să închidă în mâinile Lui îndurările noastre.

Eli Gîlcescu

Nocturnă cu vampir Opus1

Stelian Tănase se dovedește un prozator muntean cu acte în regulă. Stilul lui de o oralitate „iute” și vie, colorată până la „fum și mititei de obor” descinde din cronicarii munteni, este înrudit cu fluxul subsidiar din Ciocoii vechi și noi – ce titlu potrivit pare și acesta pentru alcătuirea romanescă a lui Stelian Tănase! – și circumscrie un univers în care se regăsește și umbra lui Gorică Pirgu și a Rașelicăi Nachmanson.” (…) Ca și personajele principale ale perindărilor dintre crime, detectivul tranziției bucureștene și comisarul de poliție implicat în anchetă. „Emblemă a omului corect ce visează să schimbe lumea, Naum aduce cu sine şi ideea de renunţare, de abandon a faptelor eroice, complăcându-se într-o viaţă în afara «scenei» din primul moment în care realizează că eroismul nu poate fi implementat într-o lume plină de şacali”, spune cineva…  (Ovidiu Pecican)

Sentimentul unui sfârșit

Istoria nu se compune din minciunile învingătorilor. Ea se compune mai degrabă din amintirile supravieţuitorilor, dintre care cei mai mulţi nu sunt nici victorioşi, nici înfrânţi.

Julian Barnes

În acele după-amiezi de vară împietrite

Am crezut întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Și asta într-un mod imperceptibil, fără să-ți stârnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră. Sau doar o ploaie. Și iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi.
Mi se întâmplă încă și astăzi să aud, seara, o voce care mă strigă, în plină stradă, pe nume. O voce răgușită. (…) Mă întorc, însă nu este nimeni. Nu mi se întâmplă doar seara, ci și în acele după-amiezi de vară împietrite, în timpul cărora nu mai știi bine nici în ce an ești. Totul va începe din nou, ca înainte. Aceleași zile, aceleași nopți, aceleași locuri, aceleași întâlniri. Eterna reîntoarcere.

Patrick Modiano

laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2014 

În cafeneaua tinereții pierdute

Printre citate

Când un popor nu mai îndrăzneşte să-şi apere limba, este gata pentru sclavie.

Remy de Gourmont

Ataraxie

Există două feluri în care poţi fi prostit. Primul este să crezi ceea ce nu este adevărat; cel de-al doilea este să refuzi să crezi ceea ce este adevărat.

Søren Aabye Kierkegaard

Întrucât plictiseala capătă amploare şi este rădăcina tuturor relelor, nu-i de mirare, atunci, că lumea merge înapoi, că răul se răspândeşte. Acest lucru îşi are originea în trecut, încă de la începuturile lumii. Zeii erau plictisiţi, de aceea au creat fiinţele umane.

Søren Aabye Kierkegaard

Ploi și tăceri

Cu timpul, murim.

Ne grăbim să murim.

Cu noaptea, ne întunecăm.

Și întunecăm lumea.

Setea e singura lumină.

Acolo nu se vorbește

Cuvântul se bea în tăcere.

În ploaie.

În Dumnezeu.    (Zacharias Lichter)

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu, Ed. Humanitas, 2016, col. „Opere. Autobiografice și literare”, Seria de autor Matei Călinescu 

Primul laureat al Premiului “Doina Cornea”

Dorin Tudoran a primit Premiul Doina Cornea din partea PEN România

Sîmbătă, 2 iunie 2018, la finalul întîlnirii de trei zile cu tema „Literatura în timpurile propagandei” pe care a organizat-o la Sighișoara, PEN România i-a acordat Premiul Doina Cornea (acum înființat) scriitorului și disidentului Dorin Tudoran. Aflat departe de România,  acesta a declarat: „Ideea instituirii unui Premiu Doina Cornea este excelentă. Chiar și de la distanță se vede limpede că România se află, din nou, într-o zodie în care este mare nevoie de (re)activarea unui spirit «Doina Cornea».(…) Am scris cîndva că, din nefericire, premiile mai mult despart oamenii decît îi aduc împreună. (…) Dar cum aș putea refuza un premiu care poartă numele doamnei Doina Cornea? Cine m-ar putea înțelege? Cum ar putea? De ce ar trebui să o facă? Așadar, îmi asum, alături de voi, care v-ați gîndit la mine, riscul de a stîrni potențiale nemulțumiri printre cei care se vor considera nedreptățiți că premiul o ia spre mine. Îl accept cu speranța că dna Cornea ar fi considerat că îl merit, dacă premiul ar fi fost instituit pe vremea cînd era încă în viață această conștiință excepțională. Celor care au ales numele meu – mulțumiri. (…) În ceea ce privește valoarea financiară a premiului, vă rog să folosiți acești bani cum găsiți mai bine de cuviință. Poate îi oferiți, ca un semn de încurajare a Simțului Civic, unuia dintre cei mai tineri exponenți/uneia dintre cele mai tinere exponente a acestei virtuți de care Cetatea are foarte mare nevoie.”

Fără alte comentarii

Dacă poți să-ți începi ziua fără o ceașcă de cafea, să te bucuri de viață și să nu iei în seamă durerile sau oboseala, să te abții de la văicăreli și să nu-i obosești pe cei din jur cu problemele tale, să mănânci în fiecare zi aceeași mâncare și să fii recunoscător pentru asta, să-l înțelegi pe omul drag, chiar și atunci când el n-are timp pentru tine, să nu iei în seamă învinuirile omului iubit, atunci când lucrurile nu merg chiar cum ai fi vrut tu, să-ți păstrezi calmul, atunci când ești criticat, să te porți la fel cu un prieten bogat ca și cu unul sărac, să te descurci fără minciună sau înșelătorie, să-ți controlezi stresul fără doctorii, să te relaxezi fără băutură, să adormi fără tablete, să spui sincer că n-ai idei preconcepute față de culoarea pielii cuiva, convingerile religioase, orientarea sexuală sau politică, asta înseamnă că ai atins nivelul de dezvoltare al câinelui tău.

Winston Churchil

Dacă nu m-aş fi apucat de literatură, aş fi vrut să urmez… călătoria

Inmemoriam Cezar Ivanescu

 

„Un interviu, din 1969, cu octogenarul Victor Eftimiu

Ne aflăm în casa maestrului Victor Eftimiu, personalitate marcantă a vieţii culturale româneşti, stîlp al literaturii noastre contemporane, decan de vîrstă al scriitorlior din ţara noastră.
– Maestre, pentru a începe cu începutul, am vrea să ne spuneţi cum aţi debutat, în minunatul univers al literaturii.
Am început să public cînd eram ca dumneata. Prima revistă la care am publicat a fost „Viaţa literară şi artistică” a lui George Coşbuc, în 1906, acum vreo 63 de ani.
Versurile mele le trimisesem întîi la „Editura Minerva” unde era pe atunci redactor Şt. O. Iosif. Puţin timp după ce trimisesem poeziile mele, primesc înapoi volumul căruia i se alătura o scrisoare. În scrisoare Şt. O. Iosif, excelentul poet cu care mai tîrziu am devenit bun prieten, îmi scria că volumul meu de poezie este respins şi că aş face mai bine să mă las păgubaş, căci nu am vocaţie şi nici talent. Eu nu m-am lăsat păgubaş şi am trimis versurile la revista „Viaţa literară şi artistică” unde Coşbuc şi Ilarie Chendi rămaseră entuziasmaţi.
A doua zi, în numărul care apăru, pe prima pagină au apărut poeziile mele.
Aşa m-am făcut cunoscut. După aceea am cunoscut o serie de scriitori mari, dintre, care mulţi mi-au devenit prieteni. Aşa l-am cunoscut pe Şt. O. Iosif cu care am devenit bun prieten şi căruia nu i-am amintit niciodată de acea scrisoare.
– Care a fost primul mare succes al dumneavoastră?
– Primul mare succes al meu a fost feeria „Înşir-te mărgărite” în 1911. Apoi au urmat „Cocoşul negru” 1913, „Akim”, „Prometeu” şi întregul şir de piese antice şi drame romantice.
În anul 1909, au urmat călătorii lungi: Budapesta, Viena, Paris unde am stat aproape 2 ani. Întors în ţară, mi s-a jucat imediat piesa „Înşir-te mărgărite” pusă de către Pompiliu Eliade, căruia îi sînt la fel de recunoscător ca lui Ilarie Chendi, pentru că m-a lansat în teatru.
Urmează din nou lungi călătorii. În sfîrşit, în anul 1920, am fost numit director al TEATRULUI NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI.
– Care a fost, maestre, elementul fundamental care v-a îndreptat paşii către acest minunat refugiu al minţii omeneşti?
– LITERATURĂ am făcut, căci n-am fost în stare să fac nimic altceva. În tot ce-am făcut am eşuat.
– Ştim şi chiar dumneavoastră ne-aţi spus că aţi cunoscut o serie întreagă de personalităţi ale vieţii culturale româneşti de la sfîrşitul secolului trecut şi din prima jumătate a secolului nostru. Ce ne puteţi spune despre aceste personalităţi? Care au fost cele mai însemnate prietenii ale dumneavoastră?
– Dintre prieteniile mele cele mai însemnate au fost cele cu: Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Şt. O. Iosif, D. Anghel, G. Coşbuc, O. Goga, Gala Galaction etc.
– Care dintre aceste prietenii şi-a păstrat pentru totdeauna un loc în inima dumneavoastră?
– Pot spune că toate, dar dacă vrei să mă întrebi care dintre aceşti oameni minunaţi mi-a devenit cel mai bun prieten, îţi voi spune că cel mai bun şi mai apropiat prieten mi-a fost Gala Galaction, pe care l-am iubit toată viaţa şi care a fost un scriitor de mare talent. Alţi doi oameni de aur, cărora le voi păstra o frumoasă amintire, au fost Al. Cazaban, bunul meu prieten, care s-a stins din viaţă la respectabila vîrstă de 93 de ani şi Octavian Goga, marele scriitor care era dotat cu o inteligenţă sclipitoare şi un talent desăvîrşit.
– Ce arte vă plac în mod deosebit?
– Toate artele îmi plac, dacă sînt de bună calitate.
– În special?
– În special muzica. Îmi plac foarte mult corurile religioase. După părerea mea, corul este cea mai expresivă formă a muzicii. Apoi îmi plac marile simfonii ale lui Beethoven, operele lui Verdi şi Wagner, muzica lui Mozart.
Iubesc, de asemenea, pictura contemporanilor mei pentru că ne uneşte aceeaşi sensibilitate.
– Dacă nu aţi fi apucat pe acest minunat drum care se numeşte LITERATURĂ, ce altceva v-ar fi plăcut să urmaţi?
– Dacă nu m-aş fi apucat de literatură, aş fi vrut să urmez… CĂLĂTORIA. „Mi-ar fi plăcut să călătoresc mult în ţări exotice, să răscolesc tot pămîntul, mări, oceane, munţi, cîmpii, să nu pierd o zi din viaţa mea fără să văd alt peisaj nou”.
– O ultimă întrebare: ca scriitor, academician şi, în special, ca îndrumător al tinerei generaţii, ce sfat puteţi da tinerilor care doresc să urmeze calea care v-a adus dv. gloria?
– Să aibă pasiune pentru această frumoasă artă, să persiste, să nu se descurajeze, să nu ţină seama de atacuri, să nu fie dezamăgiţi de insucces şi să nu fie înfumuraţi de succes.
– Vă mulţumim pentru acest preţios sfat. Închei aici interviul nostru, urînd maestrului VICTOR EFTIMIU ca anul 1969 să-i aducă noi succese.
Mulţumim maestrului VICTOR EFTIMIU încă o dată pentru minunatul dar făcut revistei noastre.”
LA MULŢI ANI, MAESTRE!
MIHAI BURUIANĂ 

(„Mugurul” revista Liceului Mihai Viteazul din Capitală)

Marele singuratic

Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea?

Marin Preda

Amintiri... pentru zile negre

Niciodată nu crezuse că lipsa unui om poate fi reală şi mai vastă decât prezenţa lui... când era, era într-un singur loc. Acum, când lipsea, lipseşte de pretutindeni.

Mihail Sebastian

Și când timpul trece

Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă... Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. 
Şi tăinuieşte-l de toţi. 

Rainer Maria Rilke

Simplitatea e cu mult mai confortabilă

Am încercat să fac educație financiară fiului meu care a venit odată acasă cu un soldățel de plastic și el a dat la schimb o mașinuță chinezească. 
Nu mi-a prins bine, m-am dus la magazin cu el de mână și am întrebat-o pe vânzătoare: vă rog, cu cât costă mașinuța asta, câți soldați pot cumpăra? Vânzătoarea spune: tot raftul. Și atunci i-am spus fiului. Vezi? Este greu să explici copilului că a fost păcălit, că nu s-a chivernisit. Cuvântul ăsta chiverniseală a dispărut demult. A nu te întinde mai mult decât e plapuma.  

Aurora Liiceanu

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22340771-psiholog-aurora-liiceanu-educatia-financiara-romani-zero-educatia-sexuala-romani-zero-educatia-juridica-noi-zero-videointerviu-partea-intai.htm (Eugen Istodor)

Prețuiește înainte de a pierde

In Memoriam:

DEM de Eugenia Vodă

Mă călăuzeşte Eugen Ionescu, care spune că Dumnezeu a construit rău viaţa; te face sănătos, frumos, şi pe urmă începe să te demoleze... Domnule Eugen Ionescu, a fost întrebat într-un interviu, care e cea mai mare durere a dumneavoastră? "Cea mai mare durere a mea este că soţia mea şi fetiţa mea vor muri într-o zi". Şi ce mai spune acest individ genial? Vrei să fii fericit? Nu privi în sus, priveşte în jos. Dacă vei privi în sus, vei vedea oameni mai fericiţi ca tine, şi te va durea. Priveşte în jos, la cea mai mare nenorocire, la un orb. Priveşte un orb, şi te vei duce liniştit acasă. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru prezentul pe care-l trăieşti. Preţuieşte înainte de a pierde. 

http://www.romlit.ro/dem

Dacă aș ști

Dacă aş şti că o să te revăd abia peste un an, aş face un ghemotoc din lunile rămase. Dacă ar trebui să aştept secole, tot la fel aş face. Iar dacă aş şti că după această viaţă, noi doi va trebui să trăim o singură altă viaţă, pe a mea aş arunca-o ca pe o scoarţă uscată, şi aş alege-o pe a ta în veşnicie.

Emily Dickinson

Aerul curat al libertății

Mihai ȘORA

Obișnuiam să merg în casa Cellei Delavrancea, nu departe de locuința mea, pe strada Eminescu, după cum dumneaei trecea pe la mine, în Jules Michelet. Și – curios lucru – amintirile mele păstrează verva ei uluitoare, însuflețirea, umorul, inteligența, – mai mult decât orice acord la pian.

Cella ținea la mine și nu ezita să mi-o arate.
O prietenie intelectuală, dar și un fel de atașament familial, senzitiv: mă simțea ca fiind de pe aceeași orbită, din aceleași timpuri, unul care cunoștea și respecta ceea ce ea iubise. De multe ori, stând împreună în toiul nopții, în inima unui București mohorât și fără vlagă (căci eram amândoi păsări de noapte, iar vizitele aveau loc seara târziu), m-am întrebat cum ar fi trăit asemenea făpturi într-o țară normală, o țară care își prețuiește oamenii de seamă, le cultivă înzestrările, talentul. Astăzi, scrijelind aceste cuvinte în carnețel, încă nu am găsit un răspuns: ar însemna să proiectez prea multe destine în cronologia unui popor care ș t i e · d e · e l, care are conștiința propriei existențe, a propriei ființări. Iar românii au avut destule momente, de-a lungul istoriei, când le-a lipsit „(con)știința-de-sine“, și-au aruncat elitele în pușcării, le-au schingiuit ori, în cel mai bun caz, le-au ignorat.

Au fost, totuși, înainte de 1989, câteva împrejurări trăite cu sentimentul unei normalități regăsite, al unei bune-cuviințe firești și duioase, sentimentul unei Românii care își iubea înaintașii, își prețuia valorile și le ținea la loc de cinste. Una dintre aceste împrejurări a fost sărbătorirea Cellei Delavrancea: câteva sute de oameni adunați într-o sală de spectacole din București, privind-o pe Doamna Cella cu admirație și stimă, în vremuri în care admirația pentru altcineva fusese interzisă de către cuplul Ceaușescu, iar stima – cuvânt confiscat de propagandă – luase înfățișarea unui servilism grotesc. Ziua aceea de decembrie a anului 1987, când Cella Delavrancea pășea în centenar înconjurată de artiști, de Corul Madrigal, de prieteni și admiratori, pare astăzi neverosimilă: era un fel de insulă suspendată peste gaura neagră a dictaturii comuniste. Ceva cu totul neobișnuit s-a întâmplat atunci, când Doamna Cella a urcat pe scenă, s-a așezat la pian, a rostit câteva cuvinte, iar apoi a început să cânte, însoțită de tandrețea, de mâinile și atenția grijulie a fostului ei ucenic, Dan Grigore.
Atunci, toți cei aflați în sală au respirat aerul curat al libertății.

În mod straniu, cu totul neașteptat și intens, am retrăit, zilele trecute, același sentiment al insulei suspendate: într-o altă sală din București (mai puțin friguroasă decât erau sălile din anii ceaușismului), am revăzut secvențe filmate la aniversarea Cellei Delavrancea și m-am gândit că – treizeci de ani mai târziu – suntem, într-un fel oarecare, tot pe o insulă suspendată, deasupra vacarmului unei Românii haotice, care încă mai bâjbâie în căutarea conștiinței de sine.

Îi mulțumesc Doamnei Marilena Rotaru pentru insula de normalitate: de atunci, la Centenarul Cellei Delavrancea, și de acum, la Centenarul României.

Nu trăieşte pentru sine cel care nu trăieşte pentru nimeni

Cine fuge de oameni şi de lucruri, cine se însingurează pentru că este dezamăgit în aşteptările lui, cine nu poate suporta priveliştea altora mai norocoşi decît el, cine se ascunde de teamă, ca un animal fricos şi neînstare să riposteze, omul acela nu trăieşte pentru el însuşi, ci (şi asta este cu adevărat o ruşine) ca să mănînce, ca să doarmă, ca să-şi împlinească propriile sale plăceri. Nu trăieşte pentru sine cel care nu trăieşte pentru nimeni. Cu toate acestea, statornicia şi stăruinţa în ţelurile alese au o asemenea forţă, încît pînă şi inerţia încăpăţînată trezeşte un anumit respect.

Seneca

O binevenită lecție de etică scriitoricească...

De prieteni ne putem despărți din foarte multe motive. De faptele lor bune – nu. Sau măcar se cuvine să nu o facem. Dacă așa ceva se întâmplă, ne despărțim cam mult chiar de noi înșine, cei buni, și rămânem în compania a ceea ce este mai puțin bun în noi înșine. 
Moștenirea pe care o lăsăm poate fi definită și de onestitatea pe care o punem în cum ne amintim. Dacă nu putem face mai bună lumea pe care am moștenit-o, măcar să nu o lăsăm mai rea decât ne-a fost dată. 

Dorin Tudoran

O binevenită lecție de etică scriitoricească, de morală generală, pînă la urmă...

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2018/02/03/dorin-tudoran-mic-tratat-de-glorie/

Puținul bine săvârșit e opera-mi supremă

E dificil să eliberezi proştii de lanţurile pe care le venerează.
Puținul bine săvârșit e opera-mi supremă. 
Dintre legile după care ne conducem, cea dintâi este onoarea.
Pământul este plin de oameni cu care nu merită să stai de vorbă.
Judecă un om după întrebările sale, mai degrabă decât după răspunsurile sale.
Obişnuit, credeam că cea mai înaltă fericire se găseşte pe treptele de sus. Ce greşeală!
Vrei să plictiseşti pe cineva? Spune-i tot ce ştii.
Cel mai sigur este să nu faci nimic împotriva conştiinţei tale. Cu acest secret, ne putem bucura de viaţă şi nu ne este teamă de moarte.
Orgoliul celor mici e să vorbească întotdeauna de ei; al celor mari, să nu vorbească niciodată.

Voltaire

O pagină antologică

Totul mă împingea să fiu un poet blestemat. Dacă n-am fost, este pentru că vremea în care am trăit s-a grăbit să fie – ea – blestemată.
O literatură făcută de scriitori care au citit puține cărți ar fi o literatură jalnică. Dar și cea făcută de unii care n-au citit decât cărți.
Să fiu o trestie gânditoare? Mai degrabă, pe gânduri.
Datoria unui scriitor este să scrie, dar, din timp în timp, să nu scrie.
Cel mai susținut și intens asediu la care am fost supus a fost din partea nimicului.
Atâtea orori generate de  un nobil ideal, ca și cum cea mai imaculată fecioară ar fi dat naștere unor crocodili.
Nu a scrie cărți proaste este cel mai mare rău ce se poate face unei literaturi. Ci a scrie bine despre ele.
Prostul își poate drapa prostia sub falduri de solemnitate.
Mai mult decât noblețea, obligă talentul.
O societate în care toți membrii întrețin relații între ei este altceva decât una în care totul se se bazează pe relații.
Din când în când dădeai peste o pagină antologică. Ea ținea în spate toată șandramaua.
Poți spune că ești genial, dar modest lasă-i pe alții să spună.
Prostia cea mai adâncă nu exclude viclenia. Așa se explică multe inexplicabile cariere.
Birocrația poate orice. Ea poate face dintr-o vrabie un cocoș roșu.
Nu toate prostiile se spun cu ușurință. Unele cer un mare efort intelectual. 
Cum apare un ideal, apar și manipulatorii.
Celor prea decăzuți nici moartea nu le mai poate reda demnitatea.

Geo Bogza, Trapez

Eminescu (Gala premiilor, 15 Ianuarie 2018)

De departe însă, cel mai șocant moment a fost cel în care o tânără autoare și-a primit premiul și a dat citire, de pe telefon, unei poezii proprii. Medeea Iancu a fost premiată pentru volumul ”Delacroix este tabu – Suita românească” ... o serie de versuri cu conținut pornografic și feminist.
Versurile au stârnit reacții diverse în sală, unii botoșăneni preferând să o părăsească. Au fost directori de instituții care murmurau indignați „Doamne, Dumnezeule, nu se poate”, iar pe fețele multora dintre cei aflați în sală se putea citi indignare și stupoare.

Iată poezia:

„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi
Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă
Și dacă un poet f...e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat

(”Am plecat”, se aude din sală. Prima persoană se ridică și părăsește gala)

„Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama și fiica”

(”Amin, am plecat”, se aude din nou din sală)

„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi
Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă
Și dacă un poet f...e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat

(”Am plecat”, se aude din sală. Prima persoană se ridică și părăsește gala)

„Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama și fiica”
”Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol ești tu, România, poemul despre hărțuire ești tu România, poemul despre abuz ești tu, România
Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România
Mai știi? Aplaudați. Aplaudați. Aplaudați…

Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aștepta întinsă să-mi faci felul
Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Și noi fetele așa murim și tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”
Printre alții, a fost premiat pentru proză scurtă și autorul Marian Ilea pentru volumul ”Grăsane făcând baie cu ușile larg  deschise”.

https://www.botosaneanul.ro/stirea-zile/scandal-si-pornografie-pe-banii-primariei-botosani-la-gala-premiilor-eminescu-eu-sunt-tipa-pe-care-ati-hartuit-o-tipa-pe-care-ati-numit-o-curva-prostituata-video-foto/

În pas cu vremurile

Înainte, conversaţiile erau mai naive, curiozitatea, puţin mai castă, emoţia, mai firească, răbdarea, o virtute mai apreciată, dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt nu începea musai cu partea fizică, iar relaţiilor le lua mai mult timp să se închege şi durau mai mult.
Nu se mai poartă. Nu mai e timp. Preceptele epocii îndeamnă să guşti cît mai mult, din cît mai multe, într-un timp cît mai scurt. Tentaţiile clamate din afară înăbuşă poezia timidă din interior. Femeia, ca şi bărbatul, şi-a externalizat responsabilităţile. Laolaltă cu inteligenţa şi emoţiile. Ba cu întreaga fiinţă, pe alocuri. Deşi aplecarea asupra sinelui a fost dintotdeauna o încercare temerară şi nu prea atrăgătoare, azi – din pricina comodităţii fiinţei umane care, asaltată de reţete cu efect instantaneu, doreşte totul de-a gata şi aşteaptă, cînd ceva nu funcţionează, sugestii cărora să li se conformeze – a căzut fatalmente în dizgraţie. Dacă încerci un sentiment de inadecvare, dacă protestezi împotriva toleranţei fără margini care a luat locul intransigenţei de ieri, eşti expirat sau desuet. Cu siguranţă, nu în pas cu vremurile.

Mihnea Rudoiu

http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/viata-ca-un-blues-cu-tine-insuti