Obișnuiam să merg în casa Cellei Delavrancea, nu departe de locuința mea, pe strada Eminescu, după cum dumneaei trecea pe la mine, în Jules Michelet. Și – curios lucru – amintirile mele păstrează verva ei uluitoare, însuflețirea, umorul, inteligența, – mai mult decât orice acord la pian.
Cella ținea la mine și nu ezita să mi-o arate.
O prietenie intelectuală, dar și un fel de atașament familial, senzitiv: mă simțea ca fiind de pe aceeași orbită, din aceleași timpuri, unul care cunoștea și respecta ceea ce ea iubise. De multe ori, stând împreună în toiul nopții, în inima unui București mohorât și fără vlagă (căci eram amândoi păsări de noapte, iar vizitele aveau loc seara târziu), m-am întrebat cum ar fi trăit asemenea făpturi într-o țară normală, o țară care își prețuiește oamenii de seamă, le cultivă înzestrările, talentul. Astăzi, scrijelind aceste cuvinte în carnețel, încă nu am găsit un răspuns: ar însemna să proiectez prea multe destine în cronologia unui popor care ș t i e · d e · e l, care are conștiința propriei existențe, a propriei ființări. Iar românii au avut destule momente, de-a lungul istoriei, când le-a lipsit „(con)știința-de-sine“, și-au aruncat elitele în pușcării, le-au schingiuit ori, în cel mai bun caz, le-au ignorat.
Au fost, totuși, înainte de 1989, câteva împrejurări trăite cu sentimentul unei normalități regăsite, al unei bune-cuviințe firești și duioase, sentimentul unei Românii care își iubea înaintașii, își prețuia valorile și le ținea la loc de cinste. Una dintre aceste împrejurări a fost sărbătorirea Cellei Delavrancea: câteva sute de oameni adunați într-o sală de spectacole din București, privind-o pe Doamna Cella cu admirație și stimă, în vremuri în care admirația pentru altcineva fusese interzisă de către cuplul Ceaușescu, iar stima – cuvânt confiscat de propagandă – luase înfățișarea unui servilism grotesc. Ziua aceea de decembrie a anului 1987, când Cella Delavrancea pășea în centenar înconjurată de artiști, de Corul Madrigal, de prieteni și admiratori, pare astăzi neverosimilă: era un fel de insulă suspendată peste gaura neagră a dictaturii comuniste. Ceva cu totul neobișnuit s-a întâmplat atunci, când Doamna Cella a urcat pe scenă, s-a așezat la pian, a rostit câteva cuvinte, iar apoi a început să cânte, însoțită de tandrețea, de mâinile și atenția grijulie a fostului ei ucenic, Dan Grigore.
Atunci, toți cei aflați în sală au respirat aerul curat al libertății.
În mod straniu, cu totul neașteptat și intens, am retrăit, zilele trecute, același sentiment al insulei suspendate: într-o altă sală din București (mai puțin friguroasă decât erau sălile din anii ceaușismului), am revăzut secvențe filmate la aniversarea Cellei Delavrancea și m-am gândit că – treizeci de ani mai târziu – suntem, într-un fel oarecare, tot pe o insulă suspendată, deasupra vacarmului unei Românii haotice, care încă mai bâjbâie în căutarea conștiinței de sine.
Îi mulțumesc Doamnei Marilena Rotaru pentru insula de normalitate: de atunci, la Centenarul Cellei Delavrancea, și de acum, la Centenarul României.
